În timpul conferinţei organizaţiei Clinton Initiative, ex-preşedintele american, în mandatul căruia America a atins cea mai înaltă cotă economică din istoria sa, referindu-se la procesul de pace, rosteşte cuvintele: „Avem un Israel diferit: 16% dintre israelieni vorbesc rusa. Un număr tot mai mare dintre tinerii din armata israeliană sunt copii ai ruşilor şi coloniştilor, cei mai duri oponenţi ai divizării ţării. Abia au sosit aici, este ţara lor şi s-au angajat să rămână acolo. Nu-şi pot da seama care sunt argumentele istorice sau de altă natură care ar putea diviza ţara”. Imigranţii ruşi din Israel împiedică procesul de pace, susţine Bill Clinton, vizându-l direct pe ministrul de Externe, Avigdor Lieberman.
Analizăm şi noi afirmaţia fostului preşedinte american, prieten dintotdeauna al Israelului, gândindu-ne la ataşamentul profund al actualului preşedinte al Americii, Barack Obama, faţă de procesul de pace în Orientul Apropiat. Analizăm, cercetăm, ne documentăm şi iată ce obţinem:
În perioada 1983-1988 ia fiinţă, în Israel, Forumul Sionist, formaţie politică a imigranţilor evrei din URSS. La organizarea acestui Forum se remarcă Avigdor Lieberman, membru al Consiliului Director al corporaţiei economice din Ierusalim, secretar al filialei Ierusalim a sindicatelor Uniunea Naţională a muncitorilor, anexat mişcării conservatoare Herut.
El va avea şi funcţia de director general al Partidului Likud (1993-1996), iar între 1996-1997, pe aceea de director general al Cancelariei prim-ministrului israelian.
În anul 1999, Avigdor Lieberman înfiinţează partidul Israel Beytenu – Israel Casa Noastră, fiind preşedinte al acestui partid, format în majoritate de evrei proveniţi din fosta URSS, foşti votanţi ai Likud şi câţiva druzi iraelieni.
Aşa cum prim-ministrul Ariel Sharon devenea, cu mersul evenimentelor, un personaj tragic, Avigdor Lieberman lucra la consolidarea poziţiei sale politice. Propune un plan care îi va purta numele – Planul Lieberman -, de separare a unor zone populate de evrei şi arabi, inclusiv arabi israelieni.
Ariel Sharon va critica aspru acest plan, susţinând: „Noi îi considerăm pe arabii israelieni parte a Statului Israel…”.
Disputa devine tot mai intensă, iar Ariel Sharon îl demite pe Avigdor Lieberman din funcţia de membru al guvernului.
Susţinătorii lui Lieberman propun ca arabii care doresc să rămână cetăţeni israelieni să fie supuşi unor serii de teste de loialitate (?!) faţă de Israel…
Ajutat de americanul Arthur Finkelstein, specialist în relaţii publice, care i-a condus campania electorală, Lieberman creşte în sondaje, iar partidul Israel Casa Noastră obţine 11 locuri de deputat din cele 120 expuse, la alegerile parlamentare în martie 2006, pentru Knesset. Sloganul formaţiunii lui Lieberman se adresa vorbitorilor de rusă: „Niet! Niet! Da!” şi era o indicaţie la cum să voteze candidaţii propuşi: Netanyahu, Olmert şi, desigur, Lieberman.
În mai 2006 Lieberman solicita ca politicienii arabi din Israel care serbează ziua Nakba, ce comemorează evenimentul creării Statului Israel ca pe un dezastru pentru palestinieni, în loc să serbeze crearea Statului Israel, Yom Ha’atzmant, sau au avut contacte cu Hamas să fie executaţi…
În octombrie 2006, în urma acordului semnat cu prim-ministrul Ehud Olmert, Lieberman devine viceprim-ministru şi i se va crea o nouă funcţie: ministru al Afacerilor Strategice, având ca scop analizarea ameninţării strategice din partea Iranului.
În 2002, în timpul celei de a doua Intifade, cotidianul israelian „Yedioth Ahnoroth” îl citează pe Lieberman, care, într-o şedinţă de guvern, a spus că palestinienilor ar trebui să li se dea următorul ultimatum: ” … la ora 8 a.m. noi vom bombarda toate centrele lor comerciale… la amiază vom bombarda benzinăriile lor… la ora 2 p.m. vom bombarda băncile lor…”.
În 2003, ziarul „Ha’aretz” scrie că Lieberman ar fi cerut ca mii de prizonieri palestinieni reţinuţi de Israel să fie înecaţi în Marea Moartă şi s-a oferit să puna la dispoziţie autobuze care să-i ducă până acolo. În 2004, Lieberman propune ca 90% din populaţia de 1,5 milioane de arabi israelieni, care se identifică şi ca palestinieni, „să-şi găsească un nou stat arab unde să se mute, în afara graniţelor Israelului. Ei nu au loc aici, ei trebuie să-şi ia bagajele şi să dispară…”.
În 2006, Lieberman cere judecarea şi executarea fiecărui membru arab al Knesset-ului, care ar fi întâlnit reprezentanţi ai guvernului palestinian, afirmând că „… Al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu procesul de la Nürnberg. Conducătorii nazişti şi colaboratorii lor au fost aici executaţi şi spânzuraţi. Sper ca aceasta să fie şi soarta colaboratorilor din Knesset”, scrie „Jerusalem Post” în 4 mai 2006.
Ca răspuns, un membru arab al Knesset-ului, dr. Ahmed Tibi, a cerut ca „o anchetă judiciară să fie iniţiată împotriva lui Lieberman pentru violarea Legii împotriva incitării la ură şi la rasism”. El l-a catalogat pe Lieberman ca fiind „un politician foarte periculos şi sofisticat, care şi-a câştigat voturile prin incitare la ură şi rasism”.
Dar procurorul gen. adj. al Israelului nu l-a găsit vinovat de rasism pe Lieberman, ci admite că „Biroul Procuraturii protestează faţă de continutul declaratiilor lui Lieberman „.
Tibi s-a opus vehement numirii lui Lieberman ca ministru, numindu-l „rasist şi fascist”.
Ministrul laburist al Culturii, Sportului şi Tehnologiei, Ophir Pines – Paz, care a demisionat când Lieberman a fost numit ministru, a susţinut remarcile lui Tibi, adăugând că „Lieberman a făcut declaraţii rasiste şi declaraţii care atentează la caracterul democratic al Statului Israel”. „Riscăm acuzaţii de crime de război”, va spune şi Peres guvernului.
La 23 octombrie 2006, acordul de coaliţie cu Partidul Kadima plasează coaliţia de guvernare, Partidul Muncii mai ales, într-o postură deloc favorabilă, tot mai multe voci ridicându-se împotriva numirii lui Lieberman ca ministru. Ministrul Culturii, Sportului, Ştiinţei şi Tehnologiei, Ophir Pines-Paz, afirma că „un ministru al Afacerilor Strategice este o glumă. Lieberman este, el însuşi, o ameninţare strategică. Voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a preveni intrarea acestui partid la guvernare”.
Şi totuşi, la 29 octombrie 2006, Comitetul Central al Partidului Muncii aproba intrarea lui Lieberman în guvern, pentru ca, la 30 octombrie 2006, Knesset-ul să voteze pentru susţinerea lui Lieberman în guvern, cu 61 de voturi pentru şi 38 contra. Ministrul Culturii, Sportului, Ştiintei şi Tehnologiei, care condusese campania de opoziţie a Partidului Muncii, şi-a anunţat demisia din guvern.
Personaj suficient de controversat, personalitate sulfuroasă pentru unii, obiect de admiraţie pentru alţii, Avigdor Lieberman este originar din Chişinău, unde se naşte la 5 iunie 1958.
Tatal său, Lev, evreu basarabean, cetăţean român până la data anexării Basarabiei de către URSS (1940), a activat în Mişcarea Tineretului Sionist Naţionalist – Betar.
Conform Wikipedia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este recrutat de Armata Sovietică, cade prizonier la nemţi, apoi este deportat de autorităţile sovietice în Siberia.
Fiul său, Evit (după numele bunicii) Lieberman, este, în acest timp, student la Institutul Agronomic din Chişinău.
La 21 de ani, în 1978, emigrează în Israel cu toată familia, iar aici va opta pentru prenumele ebraic Avigdor şi va efectua serviciul militar obligatoriu, cu grad de caporal. Obţine o licenţă în relaţii internaţionale şi ştiinţe politice, la Universitatea Ebraică din Ierusalim.
Periplul lui politic pe care l-am schiţat aici va fi încununat de gestul prietenului său, fostul preşedinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, care l-a decorat pe Avigdor Lieberman, ministrul de Externe al Israelului, în 15 iulie 2008, cu Ordinul de Onoare, distincţie conferită în semn de apreciere a meritelor deosebite în dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi cooperare între Republica Moldova şi Israel.
Între timp, sâmbătă, a treia flotilă umanitară, având la bord activişti din Israel, Germania, SUA, Marea Britanie, a pornit din nordul Ciprului spre Fâşia Gaza, sperând să spargă blocusul impus de Israel populaţiei palestiniene. Sub pavilion britanic, vasul cu alimente şi medicamente este al treilea care încearcă să facă acest gest umanitar.
Organizatorii, toţi evrei, dintre care şi organizaţia Evreii Europeni pentru o pace justă, dar şi Vocea Evreilor pentru Pace, au subliniat că vor să dovedească astfel că nu toţi evreii susţin politica Israelului faţă de palestinieni, dar au declarat că nu se vor opune dacă armata israeliană va încerca să-i împiedice.
„Reconcilierea este singura cale spre pace. Este datoria mea morală să acţionez în sprijinul palestinienilor. Acele 1,5 milioane de persoane sunt victime, ca şi mine”, a declarat un israelian care şi-a pierdut fiica în timpul unui atentat sinucigaş din 1997, la Ierusalim.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.