Cabinetul Cioloș: Un an de „criză de încredere” și de „lux”

(Articol apărut în ediţia tipărită a ziarului Cotidianul de joi, 17 noiembrie)

Se împlinește un an de când președintele Klaus Iohannis a mai luat o dată „țara înapoi“, învestind „Guvernul meu“.

Guvernul Dacian Cioloș, mai cunoscut ca „Guvernul meu“, marchează un an de la depunerea jurământului. Instalat pe 17 noiembrie 2015, după protestele generate de tragedia de la Colectiv, ungerea sa a constituit cea mai importantă manevră de politică internă a lui Klaus Iohannis de la preluarea mandatului de președinte. Venit pe fondul unei emoții colective uriașe, Executivul tehnocrat a fost prezentat ca o „șansă“ pentru România, care, în viziunea președintelui, se confrunta cu o „criză de încredere“ a cetăţenilor faţă de politicieni.

Teoria crizei și schimbării

„Societatea se schimbă. Societatea românească s-a schimbat. Societatea de astăzi are alte aşteptări decât societatea de acum zece ani sau de acum 25 de ani, imediat de după Revoluţie. Societatea se schimbă şi se schimbă aşteptările societăţii, se schimbă aşteptările faţă de clasa politică şi, dacă diferenţa între aşteptări şi realităţi devine prea mare, intrăm în criză. Mulţi au vorbit în aceste zile despre criza în care ne aflăm; mulţi au vorbit despre criză, puţini au definit-o. S-au ţinut cuvântări cu diferite ocazii şi astăzi, în Parlament, s-a spus că nu am avut o criză guvernamentală, s-a spus că nu am avut şi nu avem o criză parlamentară, s-a spus că nu avem nici măcar o criză politică. Şi atunci se pune întrebarea legitimă: dar ce fel de criză avem? Avem cea mai gravă formă de criză, avem o criză de încredere, avem o criză de încredere a cetăţeanului faţă de politicianul pe care l-a ales să-i reprezinte interesele.(…) Acest Guvern independent politic este o şansă pentru România. Fiindcă în timp, şi acest guvern independent va guverna, partidele politice vor avea ocazia, timp de un an de zile, să se reconecteze la alegători”, declara Klaus Iohannis, la momentul depunerii jurământului Guvernului.
La un an de la momentul festiv, numeroși analiști și cetățeni apreciază că Guvernul Cioloș a reușit performanța de a duce complet în derizoriu termenul de tehnocrație, oferind cea mai haotică echipă și cel mai haotic mod guvernamental de acțiune, în vreme ce, de partea cealaltă, premierul Dacian Cioloș spune despre Executivul său că este „Guvernul zero corupţie, zero populism, zero minciună“.

Un „lux“ tehnocrat

La capitolul echipă, spre exemplu, Guvernul tehnocrat s-a dovedit mai capricios chiar și decât vremea, majoritatea schimbărilor fiind marcate de scandaluri. Au părăsit pe rând corabia ministrul Muncii Ana Costea, ministrul Fondurilor Europene, Aura Răducu, înlocuită de Cristian Ghinea (care s-a lepădat și el în cele din urmă de tehnocrație), ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, ministrul Sănătăţii, Patriciu Achimaş Cadariu, ministrul Educației, Adrian Curaj, ministrul Transporturilor Dan Costescu, ministrul Comunicațiilor Marius Bostan, ministrul pentru Românii de Pretutindeni Dan Stoenescu, ministrul de Interne Petre Tobă. Miniștrii tehnocrați au lăsat în urmă o moștenire de „lux” greu de egalat, zicerile acestora făcând înconjurul țării. „Este normal să fie mai mare biletul de tren, în toate ţările civilizate este la fel. Trenul este un lux şi oamenii plătesc mai mult ca să îl aibă”, declara ministrul Transporturilor Dan Costescu. Tot despre „lux” a vorbit și ministrul Justiției, Raluca Prună, cu referire însă la drepturile cetățenești.

„Cu o urmărire penală și o combatere a infracționalității slabe, discuția despre drepturi e un lux teoretic”, cugeta Raluca Prună.

Economia – amestecate

Anul scurs de la instalarea Cabinetului Cioloș a consemnat o performanță apreciabilă la nivel de creștere economică însă a însemnat și adâncirea unor riscuri precum creșterea deficitului de cont curent. Exporturile au crescut, la fel și importurile. Investițiile străine directe au fost mai mici ca înainte (3 miliarde de euro în perioada noiembrie 2015-august 2016, față de 3,15 în perioada noiembrie 2014-august 2015), iar numărul de kilometri de autostradă în plus se rezumă doar la refacerea găurii de pe tronsonul Cunța-Săliște (cei 22 de km închiși în septembrie 2015 și redați circulației în octombrie 2016). Rata șomajului a scăzut, salariile bugetarilor au avut un ritm mai mare de creștere decât cele din zona privată.

Economia a crescut în primele nouă luni cu 4,9% și se estimează ca la finele anului să ajungă la 5%, conform FMI, cel mai mare salt din UE. Prognoza era undeva la 4,2% creștere. Motorul acestui salt îl reprezintă consumul, alimentat de diversele scăderi de taxe, gen TVA, și creșteri de venituri. Inflația a ajuns sub zero, atingând valori minime record, provocând griji în special BNR. Veniturile la buget în acest an scăzut la 21,9% față de 23,7% din PIB fiind în mare parte afectate de lipsa atragerilor de fonduri europene.

În plus, în marile unități fiscale, gen București sau mari contribuabili, încasările au fost sub cele planificate. Și cheltuielile au scăzut, dar nu în ritmul veniturilor, de la 22,9% la 22,3%. Astfel că, deficitul consemnat în guvernarea Cioloș a ajuns la aproape 0,5% din PIB, față de plusul de 0,86% lăsat de guvernarea PSD.
Exporturile au atins în guvernarea tehnocrată un record, de 42,7 miliarde de euro, iar importurile au cunoscut un salt semnificativ, ajungând la 49,6 miliarde de euro. În felul acesta deficitul comercial a atins un nou maxim, de șapte miliarde de euro. Această evoluție afectează deficitul de cont curent, care practic s-a adâncit cu 2,5 ori în primele nouă luni ale acestui an față de perioada similară a lui 2015. Asta înseamnă o datorie publică mai mare și o povară suplimentară pentru generațiile care urmează.

În ce privește mult clamata reformă a administrației publice marca Dîncu s-a risipit în sertare. Guvernul nu şi-a onorat promisiunea de a restaura alegerea primarilor în două tururi, negocierile cu partidele pe acest subiect eşuând, iar prim-ministrul a refuzat să emită o ordonanţă de urgenţă sau să îşi asume răspunderea.

Tehnocratul se transformă în politician cu ambiţii

La un an de mandat în funcţia de prim-ministru, îl vedem astăzi pe Dacian Cioloş propunând platforme politice asumate apoi de partide parlamentare în campaniile lor electorale, apoi trecând chiar el în barca politică a acestor partide în calitate de propunere pentru premier după alegeri. Este vorba despre PNL, ale cărui afişe electorale îl prezintă deja pe Cioloş făcând publicitate platformei sale, intitulate “România 100”. Un pretins tehnocrat, cu ambiţii de politician, care încearcă să-şi câştige un loc sub soare în marea politică românească şi după decembrie 2016. Tehnocrat “pretins”, prefăcut, zic unii, deoarece nu mai poate convinge pe nimeni că nu avea aceleaşi ambiţii politice, disimulate cu măiestrie, în noiembrie 2015. Politica românească îşi adaugă, astfel, încă o achiziţie. Ce rol va juca aceasta şi cu ce efecte, rămâne să vedem în lunile care urmează.

Tehnocraţia, soluţie de avarie

Guvernul lui Dacian Cioloş este al treilea cabinet declarat tehnocrat al României, după cele conduse de Theodor Stolojan (octombrie 1991 – noiembrie 1992) şi Mugur Isărescu (22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000). O scurtă incursiune în istoria acelei perioade este necesară pentru a putea avea termeni de comparaţie cu misiunea şi prestaţia actualului guvern tehnocrat. Similarităţile sunt evidente: atât Stolojan, cât şi Isărescu au condus guverne în ani de alegeri parlamentare (şi prezidenţiale, 1992 şi 1996). În ambele cazuri partidele cu majoritate în parlament, FSN în 1991-1992 şi CDR (PNŢCD şi PNL) în 1999-2000, au dorit ca guvernul să-şi asume loviturile de imagine din cauza reformelor, plasându-şi imaginea la adăpost în ani electorali.

Aproximativ aceeaşi situaţie o avem acum, când Dacian Cioloş şi echipa guvernamentală îşi asumă guvernarea până la alegerile pe care trebuie să le organizeze, iar partidele politice, inclusiv cele care au susţinut programul de guvernare, au libertatea de a critica starea de lucruri fără a-şi afecta semnificativ popularitatea.

În România, de cele mai multe ori, conceptul oarecum teoretic de „tehnocraţie” este confundat cu cel de meritocraţie, ultimul fiind cel preferat. Criteriile după care se stabileşte cine are dreptul să preia funcţiile conform meritului sunt diverse, şi nu coincid, în mare parte, cu cele care stabilesc decidenţii în tehnocraţie. O percepţie eronată este că un guvern de tehnocraţi este şi un guvern care corespunde întotdeauna criteriilor meritocratice, în timp ce un guvern numit în urma procesului politic parlamentar este automat mai puţin competent, slab, lipsit de independenţă. Un cabinet tehnocrat ar trebui să fie compus din „tehnicieni”, adică experţi în domeniile lor de activitate, care coincid cu portofoliile care le sunt încredinţate. Iar România nu este singura ţară europeană în care se apelează la această soluţie în momente de impas politic, economic şi social. Din 602 guverne europene instalate după al doilea război mondial, 32 au fost tehnocratice. În special în sudul Europei, grav afectat de criza datoriilor suverane, soluţia tehnocrată a fost adoptată de mai multe ori în anii 2010-2012. Putem oferi ca exemple cazurile Italiei, cu premierul Mario Monti, în 2011-2013, şi al Greciei, cu premierii Papademos şi Pikramenos.

Fapt este că guvernul tehnocrat nu este cel rezultat dintr-o alegere, şi dacă ne referim la constituţie, nu reprezintă direct voinţa poporului sursă ultimă a suveranităţii de stat deoarece nu reprezintă o emanaţie a partidelor politice şi a programelor electorale ale acestora. Reprezentarea este indirectă, deoarece partidele garantează pentru guvernul tehnocrat. Dar în acelaşi timp, membrii guvernului tehnocrat nu sunt membri de partid şi nu pot fi făcuţi direct responsabili pentru contraperformanţe. Partidele nu riscă să preia guvernarea în momente de criză şi cădere a popularităţii. Soluţia unui guvern tehnocrat este mai comodă, deoarece chiar dacă le ia controlul direct asupra instituţiilor executive, le permite să stea la adăpost: pot da întotdeauna vina pe grupul de tehnocraţi pe care îl susţinuseră la guvern, după cum observăm că s-a şi întâmplat de mai multe ori. Putem considera că un guvern tehnocrat este o perioadă de „vacanţă” pentru partidele politice, de care acestea din urmă au nevoie pentru a se reface. Însă instaurarea unui cabinet tehnocrat este, şi ar trebui să rămână, o soluţie de avarie în viaţa politică şi administraţia publică a oricărei ţări democratice.
Din perspectiva meritocraţiei confundate cu tehnocraţia, este nevoie să dăm o apreciere activităţii guvernului în funcţie, şi să vedem dacă în cazul acestuia criteriul meritocratic este, într-adevăr, justificat, aşa cum clamaseră atât preşedintele cât şi mulţi dintre politicieni în urmă cu un an. (Marieta Vișan, Dan Nicu, Cosmin Pam Matei)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.