Catalonia, Republica de trei ceasuri

Republica separatiștilor catalani nu a durat nici trei ore, răstimp în care declarația de independență pronunțată vineri nu a avut nici repercusiune teritorială, nici legislativă din partea guvernului „independent“, ci doar câteva focuri de artificii în Barcelona.

Legislativul și guvernul de la Madrid au pus imediat sub tutelă guvernarea regională, au însărcinat-o pe Soraya Saenz de Santamaria, vicepremier, cu gestionarea afacerilor din Catalonia și au anunțat alegeri anticipate în această regiune pe data de 21 decembrie.

Separatiștii, părăsiți de propria presă

Acest anunț al anticipatelor și al revenirii la legalitate fusese decis chiar în parlamentul catalan cu o zi înainte, rămânând doar ca președintele Carles Puigdemont să-l facă public, în mod solemn. Doar că, prins între raționamentele moderate (inclusiv ale unor lideri separatiști) și presiunea radicalilor și a străzii, Puigdemont a cedat și a ales o secesiune virtuală. Pentru asta va fi urmărit penal pentru rebeliune, după cum a anunțat deja Parchetul General și, în cazul în care va refuza să-și predea prerogativele, va fi urmărit pentru uzurparea puterii de stat. Guvernul de la Madrid a acționat extrem de inteligent: în loc să instituie o guvernare de la centru, care ar fi creat imaginea martirizării independentiștilor și le-ar fi sporit capitalul de imagine, a decis să dea cuvântul electoratului catalan, fără a pune deloc în discuție autonomia regiunii.

Până și presa catalană se înclină în fața acestei decizii a Madridului. „Catalanii au cuvântul“, iar premierul Mariano Rajoy are meritul „de a fi protejat, prin anunțarea alegerilor, drepturile tuturor catalanilor, cei din tabăra secesionistă și cei care nu au votat cu independentiștii la alegerile din 2015 și care au fost ignorați în mod inacceptabil de guvernul lui Puigdemont“, scrie Vanguardia. „Puigdemont are o responsabilitate maximă pentru acest dezastru“, scrie și El Periodico de Catalunya, care nu vede în ziua de 27 octombrie o zi istorică, ci „o zi preistorică“.

21 decembrie, alegeri cu final unionist

După ce Puigdemont și radicalii au recurs la suicidul politic, următoarea etapa este refacerea democrației spaniole. Manifestațiile prounioniste, cu 300.000 de participanți, ce au avut loc duminică în Barcelona pot indica o victorie a acestei tabere pe 21 decembrie. Dar mai cu seamă sondajele arată asta.

Un sondaj publicat de El Pais arată că taberele sunt aproape egale, însă balanța înclină în favoarea ordinii constituționale, în cazul în care partidele moderate vor promite întărirea autonomiei Cataloniei. Certă este însă situarea sentimentului identitar: 46% din simpatizanții tuturor partidelor catalane se simt catalani și spanioli în același timp, pe când doar 25% spun că sunt mai mult catalani.

Lecții pentru guvernele europene

Ce au de învățat celelalte state europene confruntate cu mișcări secesioniste și cu revendicări autonomiste tot mai agresive din această lecție catalană? În primul rând, după cum a arătat o analiză publicată de El Mundo, haosul catalan din ultima lună este rezultatul unei mișcări separatiste inițiate cu mai bine de trei decenii în urmă, perioadă în care institutele culturale, departamentele universităților din alte state au fost infiltrate cu naționaliști catalani, o mișcare care să pregătească terenul independenței în rândul intelighenției din Vest.

Cum se tratează relația cu presa

În al doilea rând, vorbim despre o strategie de propagandă și PR bine pusă la punct de separatiști, pe fondul pasivității guvernului de la Madrid. „Guvernul spaniol nu a oferit acces la informații detaliate. Dacă nu oferi știrea, atunci presa o va căuta de partea cealaltă. Aproape toată presa germană, inclusiv cea locala au avut acces la Puigdemont“, spune corespondentul Der Spiegel în Spania, citat de El Pais. Imaginea ce se formează în exterior asupra evenimentelor are un rol covârșitor, mai cu seamă în era internetului. „Jurnaliștii care nu știu povestea și nici măcar Spania s-au informat pe stradă de le cei care vorbeau engleza. Au încercat să redea sentimente, nu informații“, spune același corespondent. Unde se ajunge astfel? Imaginea Madridului a fost cea a unui guvern represiv, imaginea Spaniei a ajuns să se limiteze la dictatura franchistă, iar imaginea Gărzii Civile spaniole a fost ce a brutalității, nu a unei instituții create în secolul XIX, pe modelul Jandarmeriei Franceze.

În acest fel s-a ajuns ca accentul presei internaționale să cadă pe represiunea Madridului din ziua referendumului – 1 octombrie. Uitat a fost un detaliu major: pe 7 septembrie, parlamentul catalan însuși a decis organizarea consultării după un vot pentru de 70 din 135, nu unul de două treimi, cum solicită legea în vigoare.

Declanșatorul și antidotul separatismului

În al treilea rând, mult prea rar a fost exploatată imaginea catalanului Salvador Dali sau a violoncelistului Pau Casals, mai cu seamă că ultimul a refuzat președinția Cataloniei, o inițiativă din anii 1950 a unui grup de naționaliști. Lecția este că orice guvern confruntat cu o mișcare separatistă trebuie să aibă în vedere crearea sau exploatarea în folosul unității a imaginii marilor personalități provenite din regiunea-problemă. Este lucrul pe care Madridul nu l-a făcut și este deplâns acum de presă.

În al patrulea rând, merită analizat modul în care prosperitatea Cataloniei a alimentat curentul separatist, dar, în egală măsură a dus la tăierea aripilor acestei mișcări. Separatiștii catalani îmbogățiți de ieșirea la mare, de turism și de marile companii a considerat că poate fi independenți, însă au dat înapoi când au sesizat că secesiunea alungă companiile și reduce fluxul turiștilor. Piața a reglat pulsul separatismului. Pot sta însă la fel lucrurile în regiuni separatiste izolate, sărace și neinteresante pentru marii investitorii, a căror toponimie nu spun nimic lumii, nu creează nici emoție.

Diplomația înainte de toate

Poate cea mai importantă lecție este cea a diplomației. Guvernul spaniol nu a performat bine pe frontul mediatic, însă a excelat pe cel diplomatic, spre deosebire de guvernul catalan, care s-a coborât până la recunoașterea reprezentantei diplomatice a Osetiei de Sud la Barcelona. În câteva minute, SUA, NATO, Germania, Franța, Comisia Europeană au declarat la unison ca nu vor recunoaște independența provinciei și că susține unitatea Spaniei. Doar un obscur deputat finlandez s-a grăbit să salute declarația lui Puigdemont. Cum se obține această coalizare internaționala? Prin prezența constantă la masa celor mari, acolo unde puigdemont nu a avut acces. Iar dacă Spania, având în vedere forța economică și influența în lumea latino-americană are un loc asigurat la această masă, țări precum România au o singură șansă pentru facilitarea prezervării unității și indivizibilității – nu izolarea, ci UE, NATO și o relație neconflictuală cu Rusia. Doar în aceste foruri pot fi contracarate derapaje, precum cel al Belgiei (unde partidele separatiste au puterea influențării guvernului și unde, spre exemplu, secretarul de stat pentru imigrație și azil, un naționalist flamand, susține că este gata să-i acorde azil catalanului Puigdemont).

Vânzătorii de iluzii

Modul de acțiune al separatiștilor catalani și strategia guvernului de la Madrid au făcut ca planul secesiunii să nu aibă vreo șansa. Carles Puigdemont le-a promis catalanilor libertatea, însă aceasta a fost mai degrabă libertatea aleasă de 2,5 milioane de alegători în numele totalului de 5,6 milioane, libertatea de a privi cum o mie de companii se retrag din regiune în câteva zile. În plus, adoptarea declarației de independență s-a făcut la limită (70 din 135 de voturi) și într-un mod laș, prin vot secret, de teama repercusiunilor legale.

În cele din urmă, scrie presa italiană, liderii separatiști au distrus visul electoratului lor, demonstrând , de fapt, că republica independentă este același lucru ca și comunitatea autonomă.

Li s-a vândut aceeași iluzie a prosperității ca și italienii la începutul secolului 20 – odată ajunși în New York s-au trezit într-o replica a Siciliei de care au vrut să fugă.

La Vaslui, pe urmele „primei doamne“ de la Barcelona

Marcela Topor, soția româncă a lui Carles Puigemont, nu s-a căsătorit cu președintele Cataloniei independente. Marcela Topor, absolventă de limbi străine la Universitatea din Iași și pasionată de teatru, s-a căsătorit cu  jurnalistul și șeful de centru cultural Puigdemont, pe care l-a cunoscut în urmă cu aproape 20 de ani. Contextul politic actual a făcut ca locuința din Vaslui a familiei Topor să fie asaltată de presa spaniolă. Un reportaj publicat duminică de El Pais, realizat cu sprijinul presei locale, le vorbește spaniolilor despre soția președintelui catalan. Au descoperit cum Carles Puigdemont a vizitat mănăstirile din Bucovina, că iubește ciorba de perișoare și că vorbește limba română mai bine decât pot rudele sale să vorbească catalană. Și tot aici, la Vaslui, a fost demontata știrea care începuse să se propage în Spania cum că soția liderului catalan este în România împreună cu copii, de teama instabilității din Catalonia. „Este curajoasă și este acolo unde trebuie să fie“, au spus părinții ei. În rest, reportajul vorbește despre țara „primei doamne“ nu tocmai măgulitor. Mizerie, câini vagabonzi, căruțe, „haos“ și ignoranță cât privește știrile false cum că Spania e în pragul războiului civil – asta au descoperit jurnaliștii la Vaslui.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.