Cazul „Nicu Ceaușescu”

În memorialistica evenimentelor din decembrie 1989, există o secvenţă extrem de controversată: dezvăluirile generalului Nicolae Pleşiţă, fost şef al DIE, conform cărora, în 1986-1987, Nicu Ceauşescu, fiul preşedintelui, a organizat un complot menit să-l aducă în funcţia de secretar general al partidului, iar pe Nicolae Ceauşescu să-l treacă doar în funcţia de preşedinte al ţării.

„După ce a făcut «guvernul», Nicu a transmis mesajul la ruşi (…). Unul din «guvernul-fantomă» s-a dus cu lista de propuneri la Gorbaciov.“¹ Stilul de exprimare pitoresc al generalului îl derutează pe cititorul care caută înţelegerea corectă a unor evenimente, şi nu scenarii fanteziste, din seria obişnută de-acum cu parapsihologii, OZN-uri şi francmasonerie ocultă. Transcrierea exprimării orale foarte colorate a lui Nicolae Pleşiţă – procedeu pe care interlocutorul acestuia nu-l putea evita – dă însă un aer de frivolitate informaţiilor pe care le furnizează.

Existenţa unui complot organizat de Nicu Ceauşescu în 1987 şi continuat apoi de Elena Ceauşescu în 1989, cu aprobarea sovieticilor, pare mai de grabă produsul unei dezinformări întemeiate pe unele percepții publice ulterioare. Studiile de profil asupra personalității generalului Pleșiță arată un individ brutal, cu gândire politică de tip stalinist și, totodată, un creator de scenarii patriotice pentru Securitate, de conspirații mondiale și de fantezii atractive pentru presa tabloidă. Istoriografia de după 2010 nu-l consideră sursă credibilă și folosește anumite afirmații ale lui doar în contextul unor confirmări ale altor surse.

Alţii, mai tineri, s-au crezut deja o echipă nouă pentru viitoarea conducere a statului şi au început să-l cultive pe Nicu Ceauşescu, cultivând în acelaşi timp şi tema aranjamentului cu un aspect de complot.

Septembrie-octombrie 1987 – cascadă de numiri și destituiri

Pe Nicu Ceauşescu, „beţivul, asasinul şi destrăbălatul notoriu“, îl ştim din zvonuri şi ele aveau o anumită doză de adevăr, dar în faţa tribunalului individul s-a apărat ca un om inteligent şi cult. Altfel spus, capabil de un gest precum cel dezvăluit de generalul Pleşiţă. Pe de altă parte, dacă privim o cronologie politică a perioadei ceauşiste, vom constata că a existat un interval de o lună (11 septembrie – 13 octombrie 1987) în care Nicolae Ceauşescu operează o cascadă de destituiri şi numiri. La 11 septembrie, sunt afectaţi de schimbări Ştefan Andrei, Lina Ciobanu, Dimitrie Ancuţa, Ion C. Petre, Aneta Spornic, un oarecare Ion Constantinescu de la Planificare, un altul, Cornel Pânzaru, numit la Ministerul Comerţului Exterior. La 29-30 septembrie Gheorghe Petrescu, Ion Avram, Gheorghe Cazan sunt destituiţi şi pe locurile lor apar nişte necunoscuţi. Barbu Petrescu este numit ministru secretar de stat la Planificare. La 3 octombrie, sunt destituiţi Petre Preoteasa (aşa ajunge la judeţul Braşov), George Homoşteanu, ministrul de Interne, Gheorghe Chivulescu, ministrul de Justiţie, Alexandru Necula, ministrul Industriei Electrotehnice. Funcţii importante, mai ales cele de la Interne şi Justiţie, nu îşi schimbă titularul decât într-o situaţie de criză. După două zile, la 5 octombrie, are loc o nouă serie de eliberări şi numiri din/în funcţie pe structura Guvernului. La 13 octombrie, Nicu Ceauşescu este eliberat din funcţia de prim-secretar al C.C. UTC şi numit prim-secretar la Sibiu².

După versiunea generalului Pleşiţă, Tudor Mohora, un personaj din anturajul lui Nicu Ceauşescu, a fost „trimis la un sector al Capitalei, că era şi el în socoteală, prieten cu Nicu”³. Tudor Postelnicu, cel care îl ţinea sub observaţie pe fiul preşedintelui din ordinul Elenei Ceaușescu, este numit ministru de Interne. Într-un singur loc scenariul acesta nu se potriveşte: înlocuirea generalului Constantin Olteanu cu generalul Vasile Milea la conducerea Ministerului Apărării Naţionale a avut loc în decembrie 1985, nu în 1986.

Elena Ceaușescu voia lângă Nicu o femeie „la locul ei“

Ideea aducerii lui Nicu Ceauşescu la conducerea partidului a aparţinut tatălui său. Acesta a discutat-o cu Elena Ceauşescu şi, dintr-o raţiune care pare străină imaginii pe care o avem despre ea, mama a căutat să împiedice compromiterea fiului prin viaţa destrăbălată pe care o ducea. Elena Ceauşescu a rămas şi va rămâne în Istorie drept ceea ce românii numesc „o ţoapă“, o femeie de prost gust, arţăgoasă, primitivă şi periculoasă, însă în cazul lui Nicu Ceauşescu este vorba de condiţia ei de mamă, dublată de un calcul politic. Nici o mamă nu acceptă ca fiul ei să fie alcoolic încă de tânăr, să omoare oameni cu maşina, să-şi trăiască viaţa sexuală din întâlniri ocazionale şi probabil că cele mai multe mame doresc o partidă bună pentru băiatul lor. În gândirea primitivă a Elenei Ceauşescu, o partidă bună însemna ca soţia să nu fie evreică şi să fie, tot cum spune românul, „la locul ei“. În ambele aceste criterii sentimentale se citeşte şi calculul politic. În România, soţia evreică însemna, mai ales la nivelul structurilor partidului, o posibilă spioană sovietică sau israeliană, chestiuni care știm că frământau mintea Elenei Ceaușescu. O femeie „la locul ei“ lângă Nicu Ceauşescu însemna viitoarea soţie a şefului partidului sau statului, care îl va însoţi în vizitele oficiale, care poate va fi primită ca şi ea, ca Elena Ceauşescu, de regina Angliei, de regina Spaniei sau de vreo împărăteasă ca Farah. Însemna imaginea de cuplu pe care o va prezenta poporului mai târziu şi, nu în ultimul rând, însemna mama unor copii ai secretarului general sau preşedintelui. În logica ei simplă, dar naturală, Elena Ceauşescu atingea o serie de atitudini pe care noi, cei de jos, le cunoşteam foarte bine. Contemporanii ar putea să-şi amintească felul în care părinţii îşi ascundeau sau protejau fetele atunci când Nicu Ceauşescu era prin oraşul sau cartierul lor, cum îşi schimbau hotelul la mare, când aflau că Nicu este în staţiune, cum chiar fetele serioase evitau zonele pe care acesta le frecventa. Fete sau femei gata de o aventură cu „prinţişorul“ se găseau oricând. Nu o astfel de noră voia să aibă Elena Ceauşescu.

Cedarea puterii, discutată în familie

Surse serioase din anturajul cuplului prezidenţial confirmă că ideea pregătirii lui Nicu Ceauşescu pentru preluarea puterii la un moment dat a fost discutată mai întâi în familie. Apoi, Nicolae Ceauşescu a discutat aluziv cu apropiaţii săi politici despre cariera lui Nicu. Unul dintre ei, care a și confirmat, a fost Constantin Olteanu. Problemele au apărut în momentul în care Nicu Ceauşescu a lansat această informaţie în cercul său de prieteni, pe fondul unor trăsături de caracter – teribilismul, voluntarismul, frivolitatea –, accentuate de obişnuinţa de a consuma alcool în exces. Unii activişti, mai experimentaţi, au tras toate învăţămintele dintr-o astfel de ipoteză şi probabil că au calculat perspectiva. Alţii, mai tineri, s-au crezut deja o echipă nouă pentru viitoarea conducere a statului şi au început să-l cultive pe Nicu Ceauşescu, cultivând în acelaşi timp şi tema aranjamentului cu un aspect de complot. O informaţie anume oferă detaliul semnificativ: până la momentul lansării proiectului aducerii lui Nicu Ceauşescu la conducere, acesta avea doar câţiva prieteni, între care Ion Traian Ştefănescu părea cel mai apropiat. După primele discuţii s-au înmulţit „peţitorii“, ei fiind şi principalii colportori ai zvonului despre complot.

„Părinţii îşi ascundeau sau își protejau fetele atunci când Nicu Ceauşescu era prin oraşul sau cartierul lor, îşi schimbau hotelul la mare, când aflau că Nicu este în staţiune și chiar fetele serioase evitau zonele pe care acesta le frecventa“.

Trimiterea lui Nicu la Sibiu, o corecție părintească

Pe de altă parte, în planul cercetării istorice profesioniste, trecerea lui Nicu Ceauşescu de la UTC la conducerea Judeţului Sibiu nu a fost o retrogradare. Numai oamenii slab informaţi credeau atunci, ca şi acum, că din funcţia de prim-secretar UTC se poate ajunge secretar general al PCR. Traseul prin UTC era mult mai lung decât cel de la conducerea unui judeţ. În plus, ştim sigur că judeţul Sibiu a fost ales de Nicolae Ceauşescu personal pe următoarele criterii: avea industrie de calitate, era populat de oameni cu un nivel ridicat de civilizaţie, era un judeţ „liniştit“ din punct de vedere politic şi ceva mai puţin neliniştit social – Nicu se va ocupa intens de acest aspect –, avea unităţi militare de elită, avea cele mai importante minorităţi – unguri, germani, ţigani. Judeţul Sibiu era un fel de Românie mică.

O altă poveste susţine că acele întâmplări şi în primul rând decizia lui Nicu Ceauşescu de a-şi îndepărta tatăl de la conducere au fost generate de revolta de la Braşov. Imposibil cronologic. Însă, așa cum arătam în alt episod, criza de la Braşov a reprezentat pentru liderii comunişti de la conducerea partidului, pentru comuniştii prosovietici, de tip Silviu Brucan, pentru câţiva conducători din Armată (de exemplu, gen. Victor Stănculescu) sau din Securitate (gen. Vlad, gen. Neagoe), semnalul clar că Ceauşescu a pierdut susţinerea ­massei şi că trebuie să se îndepărteze discret de liderul care pierduse noţiunea timpului. Conducerea nouă a Securității a cunoscut din timp dezvoltarea ideii aducerii lui Nicu Ceaușescu în CPEx, căci numai de acolo putea fi promovat secretar general al partidului, și a acționat, mai ales în cursul anului 1989, pentru încadrarea lui locală cu ofițeri loiali și pentru apropierea relației cu conducerea instituției, de o manieră mult mai rafinată decât practicase Postelnicu.

1 Viorel Patrichi, Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, Ed. Ianus Inf. S.R.L., Bucureşti, 2001, p. 101.
2 Toate informaţiile cronologice după Cristina Păiuşan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989), Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002, pp. 325-327.
3 Viorel Patrichi, op. cit. , p. 103.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.