Ce resurse energetice mai are România

România exploatează în jur de 400 de zăcăminte de petrol și gaze naturale, mai are lignit pentru aproape 30 de ani și huilă pentru mai bine de 100 de ani, are uraniu suficient pentru două reactoare nucleare de la Cernavodă, un potențial hidroenergetic cât să asigure tot curentul țării și să rămână și pentru export și unul eolian echivalent pentru jumătate din consumul intern de electricitate.

Resursele de țiței și gaze naturale

Conform Proiectului de Ordonanță de urgență a Guvernului pentru aprobarea Strategiei energetice a României 2020-2030, cu perspectiva anului 2050, în prezent, în România, se exploatează cca. 400 de zăcăminte de țiței și gaze naturale, din care: OMV Petrom operează mai mult de 200 de zăcăminte comerciale de ţiţei și gaze naturale în România. În Marea Neagră, OMV Petrom operează pe șapte platforme fixe;  Romgaz îşi desfăşoară activitatea, ca unic titular de acord petrolier, pe 8 perimetre de explorare, dezvoltare, exploatare. Pentru alte 39 de zăcăminte au fost încheiate acorduri petroliere de dezvoltare-exploatare și exploatare petrolieră, având ca titulari diverse companii. Majoritatea acestor zăcăminte sunt mature, având o durată de exploatare de peste 25-30 ani.

Pe termen scurt şi mediu, rezervele sigure de ţiţei şi gaze naturale se pot majora prin implementarea de noi tehnologii care să conducă la creşterea gradului de recuperare în zăcăminte şi prin implementarea proiectelor pentru explorarea de adâncime şi a zonelor offshore din platforma continentală a Mării Negre.

În 2017, producția internă de țiței a acoperit aproape 32% din cerere. Declinul producției medii anuale a fost de 2% în ultimii cinci ani, fiind limitat prin investiții în forarea unor noi sonde, repuneri în producție, recuperare secundară etc. Rezervele dovedite de țiței ale României se vor epuiza în circa 16 ani la un consum de 3,4 milioane t/an.

Gazele naturale au o pondere de aproximativ 30% din consumul intern de energie primară. Cota lor importantă se explică prin disponibilitatea relativ ridicată a resurselor autohtone, prin impactul redus asupra mediului înconjurător și prin capacitatea de a echilibra energia electrică produsă din SRE intermitente. Infrastructura existentă de extracție, transport, înmagazinare subterană și distribuție este extinsă pe întreg teritoriul țării.

Piața de gaze naturale este avantajată de poziția favorabilă a României față de capacitățile de transport în regiune şi de posibilitatea de interconectare a SNT cu sistemele de transport central europene și cu resursele de gaze din Bazinul Caspic, din estul Mării Mediterane și din Orientul Mijlociu, prin Coridorul Sudic.

În anul 2019, consumul total de gaze naturale a fost de 121,2 TWh, din care producţia internă a acoperit 78%, iar importul 22%. Structura consumului: consum casnic – cca  34,24 TWh (30.24%),  și consum noncasnic – 78.90 TWh (69,76%).

Cărbune

Cărbunele este resursa energetică primară de bază în componența mixului energetic, fiind un combustibil strategic în susținerea securității energetice naționale și regionale. În perioadele meteorologice extreme, cărbunele stă la baza rezilienței alimentării cu energie și a bunei funcționări a Sistemului Energetic National (SEN), acoperind o treime din necesarul de energie electrică.

Resursele de lignit din România sunt estimate la 690 milioane de tone [124 milioane tep], din care exploatabile în perimetre concesionate 290 milioane de tone [52 milioane tep]. La un consum mediu al resurselor de 4.5 milioane tep/an, gradul de asigurare cu resurse de lignit este de 28 ani în condițiile în care în următorii 25 de ani consumul va rămâne constant și nu vor mai fi puse în valoare alte zăcăminte de lignit.

Puterea calorifică medie a lignitului exploatat în România este de 1.800 kcal/kg. Deoarece zăcământul de lignit din Oltenia este format din 1-8 straturi de cărbune exploatabile, valorificarea superioară a acestora impune adoptarea urgentă a unor reglementări care să garanteze exploatarea raţională în condiţii de siguranţă și eficiență, cu pierderi minime.

Resursele de huilă din România cunoscute sunt de 232 milioane de tone [85 mililioane tep] din care exploatabile în perimetre concesionate 83 milioane de tone [30 milioane tep]. La un consum mediu al rezervelor de 0.3 milioane tep/an gradul de asigurare cu resurse de huila este de 104 ani, dar exploatarea acestei resurse energetice primare este condiționată de fezabilitatea economică a exploatărilor. Puterea calorifică medie a huilei exploatate în România este de 3.650 kcal/kg.

Uraniu

România dispune de un ciclu deschis complet al combustibilului nuclear, dezvoltat pe baza tehnologiei canadiene de tip CANDU. Dioxidul de uraniu (UO2), utilizat pentru fabricarea combustibilului nuclear necesar reactoarelor 1 și 2 de la Cernavodă, este produsul procesării și rafinării uraniului extras din producția indigenă.

Operatorul centralei nucleare de la Cernavodă, Nuclearelectrica SA, achiziționează materia primă atât de pe piața internă, cât și de pe piața externă în vederea fabricării combustibilului nuclear. Pentru a spori securitatea aprovizionării cu materia primă necesară fabricării combustibilului nuclear și reducerii dependenței de import pe lanțul de producere a combustibilului nuclear, se ia în considerare achiziționarea uzinei de la Feldioara din cadrul CNU în vederea internalizării serviciilor de procesare și eficientizării costului materiei prime necesară fabricării combustibilului nuclear pentru CNE Cernavodă. Rezervele de minereu existente si exploatabile asigură cererea de uraniu natural pentru funcționarea a două unităţi nuclear-electrice pe toată durata de operare.

Energia hidro

România beneficiază de un potenţial ridicat al resurselor hidroenergetice. Dintr-un total al potenţialului teoretic liniar de aproximativ 70,0 TWh/an, potenţialul teoretic liniar al cursurilor de apă interioare este de aproximativ 51,6 TWh/an, iar cel al Dunării (doar partea românească) este evaluat la cca.18,4 TWh/an. Asta în condițiile în care consumul intern de energie este în jur de 53-55 TWh/an.

Schemele de amenajare complexă a râurilor interioare şi a Dunării au fost elaborate începând din perioada interbelică şi au fost definitivate, în mare parte, până în anul 1990. Acestea au fost gândite pentru a permite folosinţe complexe: hidroenergie, navigaţie,  regularizarea multianuală sau sezonieră a stocurilor de apă, pentru a permite alimentarea cu apă sau irigaţii, industrie şi populaţie, precum şi pentru atenuarea viiturilor şi tranzitarea lor în siguranţă la nivelul albiilor. Schemele de amenajare au fost parţial puse în operă conform acestor folosinţe complexe până în 1990, dar o parte semnificativă sunt încă în stadiul de proiect sau au lucrări începute şi nefinalizate.

Conform schemelor de amenajare complexă concepute înainte de 1990, potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil este de cca. 40,5 TWh/an, din care  cca. 11,6 TWh/an revin Dunării, iar pe râurile interioare se poate valorifica un potenţial  cca. 24,9 TWh/an prin centrale cu puteri instalate mai mari de 3,6 MW, iar restul de 4,0 TWh/an în centrale mai mici. Aceste scheme de amenajare au fost proiectate pentru a valorifica potenţialul hidroenergetic la cote ridicate, fiind bazate pe concentrări de căderi şi debite, realizabile prin lucrări de derivare ale cursurilor de apă şi pe instalarea în centrale a unor debite care depăşeau de 3-4 ori debitele modul din secţiunile amenajate, chiar şi în cazul schemelor cu lacuri mici de acumulare, cu un grad de regularizare cel mult zilnic-săptămânal.

După anul 1990, dar mai ales după anul aderării României la Uniunea Europeană, utilizarea resurselor de apă a trebuit să ţină cont de politicile promovate pentru protecţia mediului. În domeniul hidroenergetic, aceste politici de mediu au avut impact asupra modului în care se poate valorifica potenţialul natural, în principal prin conjugarea a două măsuri: adoptarea unor nivele superioare pentru debitele de servitute/ecologice şi stabilirea arealelor incluse în reţeaua Natura 2000. Practic, în anul 2018, faţă de anul 1990, s-au diminuat stocurile anuale de apă utile cu circa 20% şi au fost blocate cele mai fezabile amplasamente pentru proiecte noi ca urmare a instituirii arealelor Natura 2000, care ocupă circa 22,5% din suprafaţa tuturor bazinelor hidrografice.

Estimările actuale privind potenţialul tehnico-economic amenajabil, diminuat în urma acestor reglementări pentru protecţia mediului, arată că, faţă de cei 40,5 TWh/an energie estimată în 1990, în anul 2018 potenţialul tehnico-economic amenajabil s-a redus la circa 27,10 TWh.

S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A., companie căreia statul i-a concesionat bunurile proprietate publică în domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării precum și construirii de noi amenajări hidroenergetice operează centrale care conform documentațiilor tehnice însumează 17,46 TWh/an.

Aproximativ 0,80 TWh/an este energia de proiect a tuturor microhidrocentralelor deţinute de alţi operatori, în marea lor majoritate privaţi. Aceştia au investit în proiecte hidroenergetice de mică anvergură, în special în perioada 2010-2016, fiind stimulaţi prin schema de sprijin a Legii 220/2008.

La nivelul anului 2018, restul de potenţial hidroenergetic tehnic care ar mai putea fi amenajat în Romania  este apreciat ca fiind de cca. 10,30 TWh/an.

Evoluția sectorului hidroenergetic pentru perioada 2020-2030 se va realiza în funcție de implementarea unor politici energetice specifice, armonizate cu politicile europene privind protecția mediului. În acest sens, având în vedere impactul negativ semnificativ asupra stării ecologice a apelor curgătoare produs de microhidrocentralele cu centrale pe derivație, realizarea de noi proiecte de acest tip nu va beneficia de susținere până în anul 2030. Autoritățile competente pentru protecșia mediului și cele responsabile de administrarea apelor, au insituit norme prin care au fost definite și reglementate criteriile de selectare și au fost stabilite cursurile de apă care nu sunt afectate de activități umane și în care este interzisă realizarea de lucrări și activități ce pot afecta starea ecologica a apelor (HG 111/2020).

Un aspect extrem de important în ceea ce priveşte activitatea investiţională în domeniul hidroenergetic constă în faptul că proiectele hidroenergetice de anvergură începute înainte de anul 1990 şi nefinalizate până în 2018 au folosinţe complexe. Pentru finalizarea proiectelor sunt necesare analize tehnico-economice complexe care vor sta la baza deciziilor de realizare a acestora.

Reglementarea modului de determinare și de calcul a debitului ecologic, prin stabilirea unor standarde mai ridicate au fost stabilite prin HG 148/2020. În acest sens, pentru amenajările hidroenergetice mari, tranziția se va realiza gradual până în anul 2030, prin trei etape de ajustare, pentru a se ajunge la conformarea cu stadardele medii europene în domeniu, iar pentru amenajările hidroenergetice de mică anvergură, conformarea cu standardele medii europene se va realiza până în anul 2025.

Energia eoliană

Prin poziţia sa geografică România se află la limita estică a circulaţiei atmosferice generată în bazinul Atlanticului de Nord, care se manifestă cu o intensitate suficient de mare pentru a permite valorificarea energetică doar la altitudini mari pe crestele Carpaţilor. Circulaţia atmosferică generată în zona Mării Negre şi a Câmpiei Ruse, în conjunctură cu cea nord-atlantică oferă posibilităţi de valorificare energetică în arealul Dobrogei, Bărăganului şi al Moldovei. De asemenea, pe areale restrânse se manifesta circulaţii atmosferice locale care permit valorificarea economică prin proiecte de parcuri eoliene de anvergură redusă.

Un studiu sistematic de inventariere a potenţialului eolian teoretic pentru întreg teritoriul naţional s-a realizat de către ICEMENERG în anul 2006 şi a oferit o valoare a potenţialului de aproximativ 23 TWh/an prin instalarea unor capacităţi cu puterea totală de  cca. 14.000 MW. Potenţialul teoretic eolian, determinat în anul 2006, trebuie ajustat ţinând cont de potențialul tehnico – economic și de instituirea ulterioară a ariilor protejate Natura 2000 precum şi de culoarele de zbor pentru populaţiile de păsări sălbatice, elemente care diminuează opțiunile de dezvoltare a unor noi proiecte în regiunea Dobrogei.

Pentru o mai bună apreciere a potențialului eolian tehnic amenajabil, pot fi luate în considerare variantele studiate în cadrul proiectelor de parcuri eoliene dezvoltate în perioada anilor 2009 – 2016 prin care practic s-au cercetat  toate nişele disponibile pentru astfel de dezvoltări prin considerarea limitărilor de mediu actuale. Proiectele analizate în perioada de timp menţionată însumează o putere totală de circa 5.280 MW având o energie de proiect de 10,23 TWh/an. Din toate aceste proiecte studiate, la sfârşitul anului 2019 erau finalizate proiecte însumând o putere de 2.961 MW şi care însumează o energie de proiect de circa 6,21 TWh/an. În anul 2019, ţinând cont de condiţiile specifice ale anului respectiv, centralele eoliene din România au produs 6,83 TWh, valoare care se înscrie în jurul valorii energiei de proiect. Investiţiile pentru dezvoltarea parcurilor eoliene în România au fost încurajate în perioada 2009 – 2016 printr-o schemă de sprijin utilizând acordarea de certificate verzi, conform Legii 220/2008.

Din perspectiva creșterii utilizării gazului natural în producția de energie electrică, gradul de integrare al surselor regenerabile de energie este de așteptat să crească.

Energia solară

Energia solară poate fi valorificată în scop energetic fie sub formă de căldură, care poate fi folosită pentru prepararea apei calde menajere şi încălzirea clădirilor, fie pentru producţia de energie electrică în sisteme fotovoltaice. Repartiţia energiei solare pe teritoriul naţional este relativ uniformă cu valori cuprinse între 1.100 şi 1.450 kWh/mp/an. Valorile minime se înregistrează în zonele depresionare, iar valorile maxime în Dobrogea, estul Bărăganului şi sudul Olteniei.

Corelat cu modul de dezvoltare a locuinţelor sau a altor clădiri din interiorul localităţilor, conform studiului ICEMENERG 2006, ar putea fi utilizaţi captatori solari cu o suprafaţă de 34.000 mp care să producă o energie de 61.200 TJ/an. Maturizarea tehnologiilor de captare şi experienţa utilizatorilor actuali din România conduc în prezent la ideea că  această utilizare poate fi extinsă pe scară largă în România, pe perioada întregului an, cel puţin pentru prepararea apei calde menajere.

Valorificarea potenţialului solar în scopul producerii de energie electrică prin utilizarea panourilor fotovoltaice permite, conform aceluiași studiu, instalarea unei capacităţi totale de 4.000 MW şi producerea unei energii anuale de 4,8 TWh. La sfârşitul anului 2016, erau instalate în România parcuri solare cu puterea totală de 1.360 MW  care, conform energiilor de proiect, produc 1,91 TWh/an. În anul 2019, parcurile fotovoltaice din România au produs  1,40 TWh. Construirea de  parcuri fotovoltaice a beneficiat  în perioada 2009-2016 de schemă de sprijin, conform Legii 220/2008. Instituirea arealelor protejate Natura 2000, precum şi restricţionarea dezvoltării parcurilor fotovoltaice pe suprafeţe de teren agricole, limitează opţiunile privind instalarea unor noi parcuri fotovoltaice de mare dimensiune doar pe terenurile degradate sau neproductive.

În vederea utilizării potențialului disponibil pentru dezvoltarea surselor fotovoltaice, este necesar ca sistemul energetic național să fie modernizat pentru a putea prelua variațiile de injecție de putere generate de sursele fotovoltaice, cu sisteme de echilibrare și stocare dimensionate corespunzător.

Biomasă, biolichide, biogaz, deşeuri şi gaze de fermentare a deşeurilor şi nămolurilor

Potenţialul energetic al biomasei este evaluat la un total de 318.000 TJ/an, având un echivalent de 7,6 milioane tep. Datele cu privire la producția de biomasă solidă prezintă un grad mare de incertitudine (circa 20%), estimarea centrală fiind de 41 TWh în 2018.  Principala formă a biomasei cu destinație energetică produsă în România este lemnul de foc, ars în sobe cu eficienţă redusă. În anul 2018, producţia internă de biomasă lemnoasă (lemne de foc, inclusiv biomasă) a fost de 14.991mii tone, respectiv 3652ktep, fiind superioară consumului intern (14.391mii tone, respectiv 3506 ktep). În anul2018, doar 0,35 TWh din energia electrică produsă la nivel naţional a provenit din biomasă, biolichide, biogaz, deşeuri şi gaze de fermentare a deşeurilor şi nămolurilor, în capacităţi însumând 124 MW putere instalată.

Energia geotermală

Pe teritoriul României au fost identificate mai multe areale în care potenţialul geotermal se estimează că ar permite aplicaţii economice, pe o zonă extinsă în vestul Transilvaniei şi pe suprafeţe mai restrânse în nordul Bucureştiului, la nord de Rm. Vâlcea şi în jurul localităţii Ţăndărei. Cercetările anterioare anului 1990, au relevat faptul că potenţialul resurselor  geotermale cunoscute din România însumează aproximativ 7 PJ/an (cca. 1,67 milioane Gcal/an). Evidenţele din perioada 2014-2016, consemnează că din tot acest potenţial sunt valorificate anual sub forma de agent termic sau apă calda între 155 mii şi 200 mii Gcal. Mare parte dintre puţurile prin care se realizează valorificare energiei geotermale au fost execute înainte de 1990, fiind finanțate cu fonduri de la bugetul de stat, pentru cercetare geologică.

Costurile actuale pentru săparea unei sonde de apă geotermală care sunt similare cu costurile pentru săparea unei sonde de hidrocarburi. În aceste condiţii, pentru adâncimile de peste 3.000 metri care  caracterizează majoritatea resurselor geotermale din România, amortizarea investiţiilor pentru utilizarea energiei geotermale depăşeşte 55 ani; astfel de proiecte sunt considerate nerentabile. Prin urmare, parcul de sonde de producție de apă geotermală nu a crescut.

Având în vedere angajamentele asumate în cadrul UE, de promovare a decarbonării și de dezvoltare a surselor de energie cu emisii reduse de carbon, cu accent pe energia regenerabilă, toate statele membre au implementat politici dedicate pentru promovarea surselor de energie regenerabilă și/sau pentru decarbonarea sectoarelor energetice naționale. Deși costul surselor regenerabile de energie a scăzut semnificativ în ultimii ani, având în vedere caracterul intermitent și impredictibilitatea veniturilor pe termen lung, sunt necesare scheme de susținere a acestor tehnologii pentru viabilitatea lor în piață. Similar cu măsurile implementate în mai multe state membre, România are în vedere dezvoltarea și implementarea unei scheme de sprijin de tip CfD ca modalitate de a-şi atinge țintele de reducere a emisiilor în condiții de eficiență economică – cu costuri mai reduse – asigurând în același timp un climat investițional relativ stabil pentru investitori.