Ce spun dosarul Tudoran şi Radu Ioanid despre Mihai Botez (III)

Responsabilitatea serviciilor de informaţii

Alegaţiile privind colaborarea lui Mihai Botez cu Securitatea rezultă şi din imposibilitatea familiei lui Botez de a ajunge la dosarul (dosarele) deschis(e) pe numele său. Conform articolului publicat de Viorica Oancea în revista „22″ pe 7 septembrie 2010, soţia şi sora lui Botez au făcut demersuri de obţinere a materialelor de arhivă pe numele fostului disident încă din anul 2002, cu reveniri. În urma ultimei cereri, din 2009, s-au obţinut 19 file cu date şi fişe personale ale membrilor familiei, o notă de audienţă a unor studenţi greci, iar ceva mai târziu, referirile la Mihai Botez din dosarele Europei Libere.

În cazul lui Botez, nu se poate recurge la argumentul tipic al SRI şi SIE, cu care cele două instituţii feresc dosarele de ochii legitim interesaţi: distrugerea lor la revoluţie. Toate înregistrările de dinaintea rămânerii lui Botez în Statele Unite în 1987 trebuie să fi fost deja clasate şi microfilmate. Dacă nu au ajuns sub ochii familiei şi ai cercetătorilor, atunci înseamnă că materialele din arhiva Securităţii care-l privesc sunt clasificate la siguranţă naţională. Se pune întrebarea cum dosarul unui fost disident poate rămâne la 20 de la revoluţie într-o atare categorie? O motivaţie este păzirea agenţilor care au continuat cariera după 1990, precum hăituitorul lui Botez, ofiţerul Marian Ureche. Legislaţia nu permite oamenilor care au lucrat în Securitate, vinovaţi de încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului (adică mai toţi), să facă parte din serviciile de informaţii. Faptul că acestea l-au menţinut pe fostul lt.-colonel Ureche în sistemul de informaţii reprezintă un abuz în serviciu. Un bun argument într-un proces pe care doamna Viorica Oancea l-ar deschide împotriva instituţiilor responsabile de crearea unui „caz Mihai Botez”, disidentul şi deci familia devenind victime ale restricţiilor de acces la dosar (menite să-l ferească pe securistul Ureche de privirile indiscrete).

Ca şi în campania de maculare a lui Adrian Marino, când fusese speculată absenţa unor dosare, nu Colegiul CNSAS a lansat acuzaţiile privitoare la colaboraţionism. Cel care a promovat public ideea cooperării lui Botez cu Securitatea, preparând ingredientele, a fost Ioan T. Morar. A invocat o discuţie cu „un înalt ofiţer de Securitate”, totul atât de nedeterminat încât se putea susţine orice; a negat existenţa firmei Future Impact (înfiinţată de Botez) în anuarele americane şi a vorbit de „cariera fictivă” a matematicianului la Universitatea Stanford. Probarea ultimelor două alegaţii drept falsuri de către Viorica Oancea confirmă că ne aflăm în faţa unei încercări de intoxicare. Domnul Morar este cunoscut prin atacarea sistematică a unor persoane cu trecut anticomunist – vezi cazul lui Adrian Marino – şi tratarea unor teme grave ale trecutului într-o manieră batjocoritoare. Ciudat este că, după prestaţiile tip „Academia Caţavencu”, domnul Ioan T. Morar a fost numit consul la Marsilia, în ciuda inadecvării evidente la un asemenea post. Faptele s-au desfăşurat ca şi cum ar exista o conexiune între Putere, comunităţi de informaţii implicate în denigrarea foştilor rezistenţi anticomunişti şi răsplătirea celor ce fac servicii primelor prin poziţii în sistemul diplomatic. Ne aflăm astfel în cea mai bună tradiţie a instituţiilor comuniste.

Radu Ioanid în campania de contestare a statutului de disident a lui Mihai Botez

Cel care a dat greutate „deconspirării” lui Botez rămâne totuşi Radu Ioanid. Avem toate motivele să-i considerăm intervenţia preocupantă, întrucât domnia sa este un profesionist al arhivelor şi un bun cunoscător al istoriei recente. Volumele despre tragedia din Transnistria şi despre vânzarea evreilor de către regimul comunist îl definesc ca fiind nu doar informat în materie, ci şi specialist al metodelor de investigaţie. În plus, domnul Ioanid nu este numai un cercetător, ci şi un actor al politicii memoriei. Ca reprezentant al Muzeului Holocaustului din Washington, a reuşit să obţină de la domnul Virgil Măgureanu deschiderea arhivei Securităţii încă de la începutul anilor ’90, arhivă altfel impenetrabilă oricărei încercări de investigare din perspectivă anticomunistă. Sunt motive să presupunem că a avut un rol-cheie în iniţierea procesului atât de important al creării Comisiei prezidenţiale de studiu al Holocaustului în România, cu toate consecinţele ei în tranşarea acestei pete negre din istoria ţării; de asemenea, în iniţierea Ordonanţei nr. 31 din 2002, care face ca România să fi impus unele dintre cele mai severe restricţii în domeniul libertăţii de exprimare şi asociere din fostele ţări comuniste, în orice caz, singurele care condamnă doar negarea crimelor naziste, nu şi a tragediilor comuniste. A intervenit în momentul în care Curtea de Apel Bucureşti a luat o decizie istorică privind legalitatea declanşării de către guvernul Antonescu a acţiunilor militare menite să elibereze Basarabia ocupată de URSS printr-un act de forţă condamnat de dreptul internaţional. E foarte probabil ca în acel moment campania sa externă (vezi articolul din „Le Monde”), dublată de lobby-ul intern, să fi contribuit la anularea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sensibilă la presiuni politice, a hotărârii Curţii inferioare.

Mă opresc aici. Trimiterile anterioare vor să arate atenţia cu care avem de privit participarea lui Radu Ioanid într-o campanie de reconsiderare a memoriei lui Mihai Botez. Domnia sa nu face parte din categoria Ioan T. Morar. Activismul dlui Ioanid probează luări de poziţie întotdeauna motivate, concepute şi pregătite cu atenţie. Fermitatea obiectivelor îi este dublată de ştiinţa precauţiei. Cum să înţelegem atunci contestarea de către directorul de la Muzeul din Washington a disidenţei lui Mihai Botez? Dacă dl Ioanid are date concrete privind calitatea lui Botez de agent al Securităţii la care noi, ceilalţi, nu am ajuns – ar fi plauzibil, având în vedere contactele sale îndelungate cu vârfurile serviciilor de informaţii româneşti -, este firesc să vorbească despre ele dovedindu-le. Până acum, domnia sa ne-a prezentat doar un pasaj impresionant prin contrastul dintre talentul de a îndrepta mintea cititorului spre un verdict acuzator, lipsa de consistenţă a argumentelor şi, la nivelul faptelor, absenţa oricărei probe.

Semnificaţia intervenţiei lui Radu Ioanid din perspectiva eticii şi politicii memoriei

În ciuda observaţiilor critice anterioare, aş nota relevanţa implicării lui Radu Ioanid în „cazul Botez” ca prilej de meditaţie asupra eticii şi politicii memoriei. Domnia sa este, prin profesie şi prin ethos, un activ promotor al eticii şi politicilor publice care se adresează memoriei crimelor cărora le-au căzut în trecut victime evreii. Putem remarca în privinţa opţiunilor sale radicalitatea tratării nu doar a celor care s-au făcut vinovaţi de crime, astăzi ajunşi la vârste venerabile, ci şi a celor implicaţi în negarea crimelor, ori în apologia ideologiilor vinovate. Sunt cunoscute protestele domniei sale şi ale comunităţii de valori căreia îi aparţine referitoare la neaplicarea legislaţiei de pedepsire a negaţionismului, privind acordarea lui Paul Goma a statutului de cetăţean de onoare al oraşului Timişoara ş.a.m.d.

Campaniile care au avut ca obiect responsabilităţile pentru crimele cărora le-au căzut victime evreii au căutat cu consecvenţă pe vinovaţii pentru plănuirea şi executarea crimelor, nu pe evreii care au participat, sub teroare, din frică sau eroare, la teribilul fenomen al Holocaustului (vezi, printre altele, volumul lui Hannah Arendt, „Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului”). Impresionant în cazul politicii Israelului, ca şi al activiştilor antisemitismului din întreaga lume, este refuzul de a-i transforma pe „colaboratorii” evrei ai organelor naziste în „marii vinovaţi”. Responsabilitatea cade pe umerii planificatorilor şi ai principalilor executanţi, nu ai victimelor care s-au supus sub ameninţări.

Preocupaţi de felul în care tratăm (şi) trecutul comunist, considerăm exemplar modul în care definirea responsabilităţilor pentru Holocaust face diferenţa netă între călăi, instrumentele lor şi victime. Cu această lecţie în minte, nu putem fi decât oripilaţi unde a ajuns la noi aşa-numita politică de deconspirare a instituţiilor şi oamenilor responsabili de tragedia deceniilor de totalitarism. Folosirea arhivelor Securităţii s-a transformat în macularea unor personalităţi anticomuniste de mare demnitate (precum Adrian Marino), punerea la îndoială a exilului ce a activat exemplar împotriva regimului Ceauşescu (vezi campania de acuzaţii la adresa lui Mihnea Berindei), tratarea unor semnatari de angajamente sub şantaj ca oportunişti beneficiari ai sistemului (Carol Sebastian şi Sorin Antohi), prezentarea unor informatori benigni drept marii vinovaţi ai represiunii (Mona Muscă). Iar acum Radu Ioanid dă greutate, prin alegaţii contrazise chiar de volumul pe care domnia sa l-a editat, la demolarea imaginii unui fost disident. E interesant cine urmează după Mihai Botez.

O ultimă observaţie

Datele disponibile până astăzi, cele din arhive, câte sunt, cât şi celelalte, aflate la dispoziţia opiniei publice de mult timp, desfid ideea ca Mihai Botez să fi fost un colaborator al Securităţii. Întrucât carierele de după revoluţie spun enorm despre trecutul ascuns al celor ce au căpătat poziţii de demnitate la începutul anilor ’90, rămâne să înţelegem cum s-a ajuns la apropierea lui Mihai Botez de regimul Ion Iliescu. Să nu fi fost limpede şi pentru el că preşedintele de atunci al României şi partidul său erau responsabili pentru propulsarea fostelor elite securiste în fruntea sistemului politic şi economic postdecembrist (din nou îl putem invoca pe Ristea Priboi drept exponent magistral al acestei operaţii)?

Înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat nu are nevoie de vreun ingredient ocult. Legăturile din anii ’70 – ne gândim în primul rând la cumnatul său, Sergiu Celac, şi la ministrul Mircea Maliţa – oferă o explicaţie pentru contactele postdecembriste ale lui Botez cu anturajul FSN şi ideea ultimului de a-l utiliza. Se adaugă, desigur, şi o dimensiune subiectivă a evenimentelor. E posibil ca specialistul în studiul viitorului şi dezvoltării să nu fi văzut o soluţie în partidele de opoziţie, cu tezele lor simplificatoare, cu privirile îndreptate spre trecut şi nu spre perspective, centrate aproape exclusiv pe poziţia lor anti-iliesciană. Cu o astfel de premisă, singura cale de a ajuta la democratizarea României îi putea apărea folosirea inteligentă a unei poziţii de autoritate.

O altă explicaţie ar fi ruperea contactului cu ţara. În această chestiune mă bizui, din nou, pe amintirile profesorului Solomon Marcus. Articolul domniei sale, invocat în episodul anterior, vorbeşte despre o anumită derută determinată de faptul că Botez fusese surprins de revoluţia decembristă după o perioadă mai lungă de viaţă în Occident şi pierduse simţul realităţilor din ţară. Dau cuvântul distinsului matematician: „În câteva lungi convorbiri telefonice pe care le-am avut cu Mihai Botez în perioada activităţii mele la universităţi canadiene (1992 si 1994) am observat profundele frământări prin care trecea, în căutarea unei orientări adecvate”.

Nu ar fi de mirare ca Botez să fi pierdut contactul cu realităţile de acasă, de vreme ce erau greu de înţeles şi pentru cei care se confruntau zilnic cu ele.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.