Ceasurile din Corşor, ţărmuri fragile de timp

Pentru că se apropie încă o trecere dintre ani, aş vrea să vă spun cum era cu timpul şi cu ceasurile în copilăria mea. La noi în sat, ceasul de masă era un obiect care ţinea mai mult de etichetă, trebuia să-l ai ca să fii în rând cu lumea. Era un indicator corespondent unui nivel minim de trai. Aproape inutil, zăcea mai mereu neîntors. Noi îl aveam într-o cutie de lemn, aşezată pe un perete, lângă fereastra dinspre ceir.

Ceasurile din Corşor nu funcţionau nici pe departe la fel, fiecare casă era cu ora ei. De altfel, în realitate nu prea interesa pe nimeni ora exacta, era suficientă o aproximare, nu erau constrânşi de timp, să facă sau să ajungă undeva la ore exacte.

Era de ajuns că acele lucruri şi acele drumuri se făceau când trebuiau făcute. Exista un timp specific lucrurilor, un timp al animalelor, al naturii. Acesta precumpănea, omul era cel care se adapta la mediu inclusiv din punct de vedere temporal. La casa noastră, luam în considerare mai mult soarele şi găinile. În rest, totul era o potriveală. Odată, ceasul verde arăta la noi ca fiind 19.25, la Aurica lu’ Mitoi era 19.10. M-am mirat, copil fiind, de faptul că nici măcar nu contase durata deplasării mele din bătătura noastră în a ei.

La Bazăvani, ceasul era potrivit mai bine, aveau tineri în casă şi se ascultau jurnalele de ştiri, la ei era agenţia de presă cu ştiri de pe glob. Ştirile din sat se redactau în alte agenţii mai mici, după cum le e şi felul. În plus, Mitel pleca dimineaţa la serviciu şi cei cu serviciu trebuie să aibă un ceas al lor, pus la punct. Îmi amintesc că alt ceas bun era la Gicu lu’ Crucilă, Gicu nost’ din deal. Însă nu puteam să-l verific foarte bine din cauza distanţei mai mari.

În concluzie, dacă ar fi spus şi altceva în afara ticăiturilor, ceasurile din satul nostru s-ar cam fi ciondănit între ele pe timp, precum oamenii pe alte aspecte ale universului. Aşa…, fiecare era rânduit să măsoare vremea numai din bătătura casei unde fusese arondat de obiectivitatea hazardului.

Îmi mai aduc aminte de Mitran, cosea cu Vasâlică în locul nostru de la Sânia. Io le duceam mâncare. Ştiam când plecasem de acasă şi mai ştiam că până acolo, în deal, făceam 28-30 de minute, mers întins. Când am ajuns, după ceasul lui Mitran, scos din pozânari, trecuseră numai 14. N-avea cum… Coșul greu, căldura-căldură, drumul în pantă, vârsta mică, n-aveam argumente de recorduri. Şi pe vremea aia nici nu auzisem ce-au spus unii despre căldură, cum că ea ar fi energie şi că ar grăbi lucrurile și mișcarea lor. Nici vorbă. Pe căldură, îmi venea încă de pe-atunci să mă mișc numai cu privirea.

Şi am avut o discuţie cu ei despre ceasurile lor şi ale celor din sat. Aşa era în Corşor, bărbaţii ştiau rostul lucrurilor, cu ei trebuia vorbit. Atunci, Mitran a zis: mă, Bebiță, pe mine nu mă intereseaza niam cât e ceasul, la ezact, că nu îmi foloseşte la nimic, pă mine mă interesează numa’ să nu să oprească.

În rest, să știu doar așa, ca potriveală, nu ezact. De unde să știu io cât e vremea la fix, ce e timpu’ meu?! Îmi ajunge numa’ să știu că nu s-a oprit din curs.

Io de asta mă uit la ceas, să văd numa’ că nu s-a oprit, io măi mă uit și la animale, mă măi uit și la cer, toate arată cât e ceasul. Şi ăştia, halele de pe bătătură, nu greşesc niam, toate au ceasurile potrivite, adică n-am cum să mă încred io măi mult în ceasurile noastre, ale fără viaţă. Bine, ezistă şi ceasuri bune, da’ nu le avem noi pe alea… Io cred că şi proştii ăştia, ai din sat, sunt la fel, tot o modă, tot după hale să iau.

Că, pe un’e te uiţi, numa’ ceasuri sunt pe câmp şi pe cer, nu ne măi trebuie, mă, Bebiţă, căcărăile astea care ticăie mereu şi nu te lasă nici să dormi şi să măi uiţ’ o ţâră că trece viaţa asta aşa cum trecură anii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.