CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (1) Mielul Domnului (De la mit la amintire)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

AL NOUĂZECI ŞI PATRULEA

(1817 – 1881)

„Nostradamus din Viena”

Întotdeauna se mai găsesc destui naivi de muls

Cei O Sută înfăţişează povestea Primului şi a descendenţilor săi, aşa cum s-a priceput neîndemânaticul scrib s-o aştearnă pe hârtie. Pierdut în deşertul unei lumi mitice, întâiul personaj al lungii poveşti n-avea cum să ştie pe unde îi vor purta paşii pe descendenţii săi, unde li se va termina şirul şi câte minuni ale imaginaţiei înfăptuite le vor împodobi viaţa. (Viitorul seamănă cu un serial S.F. cu episoade tot mai scurte.) Cine ar fi crezut că arborele născut din sămânţa visătoare a Primului va apuca să crească atât de viguros şi, în ciuda numeroaselor primejdii, nu numai că nu se va prăbuşi în ţărână, ci va mai şi acoperi cu coroana sa umbrele atât de multor destine? Primul, copilul venit pe ape la fel ca Sargon, regele şi ca Moise, theonomul, a pornit în lunga-i călătorie prin Nefud spre oaza Teima, prin zăpuşeala răspândită de „soarele şi de stelele ce păreau a fi uitat să se învârtă în jurul pământului”. Acolo, tânărul a avut tot timpul universului la dispoziţie. Murind, putea spera la ceva ce nu era în stare a cuprinde: la viaţa sa veşnică prin urmaşi. Fata morgană apare în deşert şi sub forma unor preotese în lungi procesiuni ori a unor lei înaripaţi, însă nu şi sub chipurile nepoţilor şi a urmaşilor nepoţilor, precum şi a decorului prin care aceia vor trăi. Dar se spune că Primul, în halucinaţiile ce-l înghiţeau tot mai mult, pregătindu-l pentru pasajul marii treceri, a avut vreme să intuiască în negură contururile roadelor izvorâte din melancolica sa sămânţă. Se spune aşa, dar cine să poată controla o asemenea vorbă?

Oricum, succesiunea neîntreruptă a alaiului Celor O Sută îl obligă pe scrib să urmeze numai anumite destine, doar pe cele provenind din ramura principală a arborelui. Şi asta chiar dacă pe celelalte crengi au crescut alte istorii, poate mai incitante. De pildă, chiar acum, pregătindu-se pentru a continua povestea, regretă că nu va putea să se ocupe cât şi-ar dori şi de al doilea fiu al Celui de Al Nouăzeci şi treilea, un medic celebru, savantul care a deschis apetitul lumii pentru viaţa intimă a omului, ridicând vălul ipocrit ce acoperea până la el atâtea subiecte tabu şi anticipându-i pe Richard von Krafft-Ebing, pe Magnus Hirschfeld ori pe Sigmund Freud. Mai ales că al doilea fiu al lui Pip va avea atâta influenţă în următoarele episoade ale serialului Celor O Sută… În loc de aceasta, scribul va nara, persistând neputincios în toate greşelile sale, viaţa întâiului născut, Al Nouăzeci şi patrulea, Simon. Să relateze scribul şi destine paralele nu mai este loc: pielea de şagri s-a zbârcit tot mai evident, nisipul vieţii se scurge nemilos, iar răbdarea bunului cititor are şi ea o limită.

Aşa că scribul îl va urma – cu voia lui Dumnezeu – cu convingere şi încăpăţânare pe Al Nouăzeci şi patrulea, ca pe toţi cei de dinainte, zicându-şi că fiecare soartă, fiind zămislită din elementele aceluiaşi caleidoscop, este unică pe zecile-i faţete.

Scribul îl va urma şi pe Al Nouăzeci şi patrulea cu aceleaşi posibilităţi mărginite, cu aceeaşi spaimă că viaţa i se adună tot mai vertiginos pe fundul vasului clepsidrei.

Fiul cel mai mare al lui Pip s-a născut în Lombardia, lângă Milano, în minunatul Castel de la Segrate. Şi nimeni n-ar fi putut spune, în acel An al Domnului 1817, că Al Nouăzeci şi patrulea şi fraţii săi vor fi ultimii descendenţi ai Celor O Sută ce-şi vor petrece copilăria în complexul cu interior de muzeu şi în parcă nesfârşitele parcuri ornamentate de cei mai prestigioşi grădinari ai unor generaţii succesive.

Copilăria lui Simon s-a desfăşurat sub clopotul de sticlă din domeniul natal, un loc ce n-a putut fi încă perturbat semnificativ de nici una dintre furtunile abătute fără încetare asupra lumii. Nici efectele trecerii trupelor napoleoniene, nici ecourile tot mai puternice ale mişcărilor de afirmare naţională, nici chiar crizele economice cauzate de nesiguranţa investiţiilor într-o lume atât de frământată şi cu graniţele mereu schimbătoare nu au reuşit să modifice atmosfera din imperiul celor doi Ambrogio, Al Optzeci şi optulea şi, respectiv, Al Nouăzeci şi doilea. Şi nici tot mai agresivele invenţii ale tehnicii. Acolo, la Segrate, totul părea că se petrece în favoarea nobilei familii. Până şi evenimente „cum n-au fost niciodată în istorie” n-au izbutit să modifice cutumele care constituiau carnea vie a acelei structuri: orice alertă se oprea la porţile domeniului, orice incident se disipa în interior. Nici chiar nesfârşitele procese pentru succesiunea moştenirii Casei n-au putut tulbura aerul de la Castelul Segrate.

În primele decenii ale veacului al XIX-lea, pe domeniul acela şef suprem era încă Ambrogio II, Tânărul Conte, un „aristocrat pur sânge” – politicos, rece, greu abordabil chiar şi de către rudele cele mai apropiate. Complicatele – şi niciodată prea cunoscutele – afaceri din cancelariile sale erau supravegheate de el, de Al Nouăzeci şi doilea, la fel cum vechea Eladă era monitorizată de Zeus din înălţimile Olimpului. Treburile curente le executa cu mână de fier un staff ales cu grijă, bărbaţi devotaţi până la sacrificiu, omnipotent fiecare pe felia sa, dar nici unul niciodată mai mult decât un funcţionar.

Ambrogio II (exemplul desăvârşit al contradicţiei perfecte „aristocrat pur sânge” – pragmatic extrem), Al Nouăzeci şi doilea, şi-a luat o primă nevastă dintr-o familie de universitari şi o a doua trăgându-se dintr-o veche stirpe de bancheri helveţi. Cu prima soţie s-a bucurat de trei copii, un băiat şi două fete. Întrucât Laura Estera nu i-a dat şi un al doilea fiu – „rezerva întotdeauna necesară pentru perpetuarea numelui, întrucât niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla cu un singur moştenitor de sex masculin” -, Ambrogio II nu s-a liniştit decât atunci când fiul, la rândul său, a avut şi el băieţi. (După moartea primei soţii, Tânărul Conte s-a căsătorit nu cu o matroană văduvă dintr-o stirpe nobiliară, ci cu Maria Frederike, singura urmaşă a unui bancher din Zürich, o tânără, care, la rândul ei, i-a făcut şi ea doi băieţi. „De ce? s-a întrebat atunci Al Nouăzeci şi treilea. Dacă <Doamne fereşte, s-ar întâmpla ceva cu mine>, tot ar rămâne copiii mei…”)

La rândul său, fiul Stăpânului, fiul lui Ambrogio II, Pip, s-a căsătorit (a fost căsătorit…) de foarte tânăr cu Cristina Theodora Carmelli. Am putea spune că soţia Celui de al Nouăzeci şi treilea venea pe linia mamei, întrucât era şi ea fiica unui universitar, ca şi Laura Estera, soacra ei. Cristina Theodora, nevastă şi mamă atât de tânără, a rămas până la capăt îndrăgostită lulea de Pip şi nu şi-a revenit niciodată după moartea dramatică a aceluia. Al Nouăzeci şi treilea şi Cristina au avut şapte copii: trei băieţi, unul după altul, doi imediat după nuntă – parcă spre a-l linişti pe Ambrogio II în privinţa succesiunii -, al treilea mai târziu, împreună cu patru fete. Se pare că, în ciuda insistentelor încercări, provizia de băieţi s-a epuizat în sămânţa lui Pip. Băiatul mai mic a murit de copil.

A fost aceea o copilărie idilică într-un spaţiu rafinat, într-un sentiment de securitate ce n-a fost pus la îndoială multă vreme de nimeni şi de nimic, chiar într-o atmosferă dulceagă, cea pe care o răspândea în jur Cristina Theodora, fata ajunsă atât de devreme în braţele prinţului mult tânjit. Al Nouăzeci şi patrulea s-a născut şi a crescut într-un spaţiu unde fiecare lucru şi fiecare fiinţă erau aşezate nu întâmplător la locul ce se considera că li se cuvenea. Ordine ce părea menită pentru vecie, eliminând alternativele, eliminând suferinţele inutile. Până ce, brusc, Pip a ajuns, pe rând, personalitate politică, conducător respectat, vinovat de înaltă trădare, executat şi… trecut în istoria locală drept erou.

Spre a face şi „legătura documentară” pentru ascendenţii lui Simon, poate că lucrul cel mai bun ar fi să reluăm Post Scriptum-ul de la sfârşitul capitolului dedicat Celui de Al Nouăzeci şi treilea, respectiv rândurile care încheie secţiunea întitulată de scrib „Bastonul contelui”, parte a lungi poveşti:

„Post Scriptum:

După moartea lui Pip, procesele pentru succesiune au continuat în virtutea inerţiei, însă, cu toate eforturile familiei Panzaritti¹ de a profita de condamnarea Celui de Al Nouăzeci şi treilea pentru înaltă trădare, Casa de la Segrate s-a stins pas cu pas în mai puţin de un an. Ţipor², înainte de a părăsi Castelul, a avut grijă să facă dispărute actele contabile, iar despre majoritatea diferitelor sucursale nu s-a (mai) ştiut nimic, unele funcţionând încă şi astăzi independent, suveran, în onorabilitate şi belşug.

Băiatul cel mai mare al lui Pip şi al Cristinei Theodora a devenit ofiţer. Al doilea său fiu a practicat medicina la Viena, ajungând un psihiatru renumit. Al treilea băiat a murit de copil, în 1823, într-o epidemie de rujeolă, iar cele două fete ajunse la maturitate s-au căsătorit la timp, bucurându-se încă de o zestre considerabilă. Una a trăit la Milano, cealaltă în Sicilia la Palermo şi la Messina. La moartea atât de dramatică a soţului ei, Cristina Theodora a intrat într-o depresie din care nu a mai ieşit niciodată. N-a mai vorbit aproape deloc, stătea ore în şir şi-şi rememora trecutul. S-a stins în locuinţa fiul ei, medicul din Viena.

Despre copiii din cea de a doua căsătorie a lui Ambrogio II, scribul nu ştie nimic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.