CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (74)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Într-o sală de aşteptare improvizată, pe nişte scaune de toate felurile, Al Nouăzeci şi nouălea, nimerit pe un fotoliu cu arcurile rupte, până să-i vină rândul de a intra la cel ce se ocupa de noii veniţi, a auzit un dialog care i-a rămas în memorie: o femeie era însoţită de doi copii mici, iar alta a întrebat-o cum de a avut curajul, ca evreică, să facă prunci în plină isterie antievreiască.

– Niciodată n-am fost mai fericită decât atunci când am aflat că, după opt ani de căsnicie, am rămas în sfârşit gravidă.

– Totuşi, cum ai putut să faci copii în vremurile acelea?!

– Cum?! Dacă nu am mai face copii – în orice condiţii! -, abia atunci s-ar realiza „soluţia finală”!

În clipa aceea şi Constantin s-a simţit evreu. Tocmai când a fost chemat înăuntru. Un funcţionar, vorbind o limbă stâlcită, i-a solicitat datele, ocupaţia părinţilor, numele bunicilor, dovezi asupra evreimii acelora, amănunte despre activitatea dinainte de deportare. Ce să declare? Că tatăl său a fost colonel SS, că tatăl său a fost comandantul unor uzine care funcţionau cu munca silnică a mii de robi, că tata a continuat să-i slujească pe nazişti şi după ce familia sa se afla în cocinile din Lagărul Special 02…? Sau că el însuşi a fost ofiţer SS? Ofiţer mărunt, dar ofiţer SS, fiul lui tata, cu toate puterile izvorâte din acea filiaţie? Ori, poate, că a locuit într-o clădire jefuită de la nişte evrei bogaţi, că a dormit într-un pat cu aşternuturile purtând mândre monograma acelora? Că tatăl său, fostul Standartenführer, tocmai aştepta să fie judecat pentru crime de război, inclusiv împotriva evreilor? Păi, chiar şi cămaşa de pe Constantin mai era din cele pe care le-a primit de la fosta lui iubită din casa familiei Wolf, familia care nu s-a mai întors niciodată să mai revendice ceva. Care nu s-a mai întors defel. Ce să-i spună celui care făcea pe slujbaşul de la comunitatea evreilor, obişnuit să vadă braţe tatuate cu numere de înmatriculare?

Funcţionarul era neras şi purta şi el stigmatul celor ce au apucat să supravieţuiască coşmarului. Tipul îl enervă pe Al Nouăzeci şi nouălea pentru că a stat toate vremea cu nasul în hârtii şi nota sârguincios fiecare cuvânt, folosind un toc cu peniţă. Şi, în timp ce Constantin regreta ideea de a veni să ceară ajutor tocmai de la cei faţă de care abia atunci a realizat cât putea fi el însuşi considerat de vinovat, omul oprindu-se din scris şi ridicându-şi privirea din spatele ochelarilor de sârmă, l-a întrebat unde va depune şi el mărturie.

– Să merg la proces?!

– Bineînţeles!

– Nu! Eu am trăit ceea ce trebuie să uit ca să mai pot merge mai departe.

Omul a mai înmuiat îndelung peniţa în călimară, apoi a îndepărtat cu degetele pătate cu cerneală un fir de ceva de pe toc. Între timp, i-a ţinut un discurs, fără a-l mai privi, despre „datoria sfântă de a păzi memoria celor ucişi şi de a preveni ca aşa ceva să se mai poată repeta. ”

– Dumneata nu şti, însă eu am aflat mai ales de când sunt aici, cât de inimaginabil a fost şoah-ul. Şi tocmai pentru că încontinuu mai ies la iveală alte şi alte cifre şi alte şi alte grozăvii, o să vină şi vremea ca ele, fiind atât de inimaginabile, să poată fi puse la îndoială. Să fie negate cu totul!

– Cum să fie puse la îndoială?! Păi, eu am fost…

– Atunci, să nu taci!

Funcţionarul continuă să-i noteze toate declaraţiile, însă Constantin răspundea tot mai lipsit de chef şi căuta o soluţie să părăsească încăperea aceea cu mobilă desperecheată veche şi mirosind a rânced. Când, din nou, fără nici un preambul, celălalt ridică iarăşi privirea şi-l mai întrebă o dată:

– În ce lagăr ai fost dumneata?

– În Lagărul Special 02.

– Lagărul Special 02… „Lagărul pentru şantaj”… Să ştii că de acolo un singur om, se spune, a reuşit să evadeze. Puţinii care au fost eliberaţi nu prea mai sunt în toate minţile. Îl privi lung.

– Eu am fost acela. Vreau să spun, cel care a fugit de acolo!

– Cu ce te-au şantajat?

Deci, aşa… Evreul acesta miop şi şleampăt ştia mult mai multe decât te-ai fi aşteptat. „L-a interogat doar aşa, pentru ca el, Al Nouăzeci şi nouălea, să se autoacuze! Patruzeci şi şapte! Cine, naiba, m-a făcut să vin aici?”

– Bine, bine… Individul mai curăţă o dată peniţa cu degetele pătate de cerneală. Să mergi să depui mărturie! Apoi, scotocind printre hârtiile dintr-un dosar: Monstrul acela microcefal va fi judecat într-un lot de călăi al căror proces va începe la 23 octombrie. Uite, notează-ţi! Şi îi dădu fila cu pricina, o bucată mică de hârtie şi un creion chimic cu vârful foarte ascuţit. Atunci, de pe lista lotului care urma să fie judecat începând cu data de 23 octombrie, a aflat Constantin că printre inculpaţi se afla şi tatăl său. Atunci şi acolo a aflat! Deci, Ruppert nu s-a sinucis! Şi nici n-a fost ucis! Deci, nu a luat nici o hotărâre în favoarea familiei sale, pe care a sacrificat-o pentru ca el să scape! Funcţionarul a văzut reacţia Celui de Al Nouăzeci şi nouălea – era şi greu să n-o vadă –, dar crezu că l-a impresionat atât de puternic reîntâlnirea cu numele lui Fritz Schmidt. În timp ce-i oferi un pahar cu apă, i-a spus că pentru a putea să depună mărturie la proces, comunitatea este gata să-l ajute cu bani pentru a se putea deplasa până acolo. După care se sculă şi descuind un seif, a pus câteva bancnote pe masă în faţa lui Constantin. Semnează aici!

Al Nouăzeci şi nouălea a băut cu nesaţ apa, s-a sculat şi a plecat fără să ia banii şi fără să mai scoată nici un cuvânt. Când se vor studia listele conştiincios întocmite cu prizonierii din Lagărul Special 01, desigur că nu se va descoperi nici un „porc¹” cu numele de pe legitimaţia primită de la penitenciarul sovietic, singurul nume cu care se putea justifica oficial Constantin. E adevărat, funcţionarul – care atunci când s-a sculat să deschidă seiful şi-a arătat şi piciorul de lemn – nici nu a luat în considerare actul prezentat de solicitant, văzând cine l-a emis, ci a notat atent cifrele de pe braţul fostului prizonier: „0257285062”. Conform meticulozităţii germane, în mod sigur că în registrele Lagărului Special 02 se găseau şi numele adevărate ale prizonierilor. Poate că şi în seiful din camera aceea mucegăită ori într-unul din dosarele dintre vrafurile aruncate pe rafturile din lemn negeluit ori aşezate direct pe jos, se găsea vreo copie a acelor registre. Având acces la acele documente, funcţionarul n-a luat în seamă numele de pe legitimaţia emisă de ruşi!

– Indiferent de motivul pentru care ai fost obiectul şantajului, să te duci să depui mărturie! Mai strigă funcţionarul după el.

În capul lui Constantin se învârtea întregul univers. Precum şi spaima că iar va trebui să fugă, să se ascundă. În mod limpede, funcţionarul de la Comunitatea evreilor va afla cât de curând cu cine a stat de vorbă, cine i-a cerut ajutorul. Fiul unui Standartenführer s-a prezentat la o comunitate a evreilor pentru a fi ajutat! Un tupeu care întrece şi cea mai sinistră imaginaţie!

Iniţial, Al Nouăzeci şi nouălea a hotărât să nu meargă sub nici un motiv să asiste la judecarea şi condamnarea tatălui său. O condamnare pe care o dorea cât mai severă. Şi să vadă şi cum va tremura Fritz Schmidt în faţa judecătorilor. Nu din cauza distanţei şi a lipsei de bani a hotărât să nu meargă sub nici un motiv acolo, ci de frica de a nu fi el însuşi recunoscut. El n-a fost decât un ofiţer inferior, dar dacă era asociat cu numele comandantului… Însă tentaţia era prea mare. Va merge, şi-a spus, şi după ce o să-i vadă pe Schmidt şi pe tatăl său condamnaţi şi executaţi, se va preda singur pentru că, în mod evident, fiecare trebuie să răspundă pentru faptele sale. Sigur, el n-a comis personal atrocităţi, dar nu va putea fi disculpat decât în urma unui judecăţi.

Constantin a fost la proces, a stat ascuns în ultima bancă rezervată publicului asistent, n-a depus mărturie, iar tatăl său n-a fost condamnat la moarte. Dar nici Constantin n-a mai fost să se autodenunţe.

Transatlanticul Queen Marie putea fi văzut în toată splendoarea lui pe un poster viu colorat pe peretele micului restaurant. Aceleaşi afişe viu colorate şi cu alte vapoare de lux. Dezastrul Titanicului n-a fost uitat, însă a pătruns în legendă. Legendele sunt poveşti cunoscute de mai toată lumea. Dar poveşti. Oamenii se înghesuiau din nou pe pacheboturi, fiecare după posibilităţi. O pereche tânără de la o masă vecină, ţinându-se de mână peste tăblia mesei, a început să ţese vise în legătură cu o croazieră pe mările lumii. Constantin era lefter. S-a obişnuit cu o asemenea situaţie, însă de data aceea era lefter-lefter. Nu mai avea bani nici pentru hrană, nici măcar pentru a-şi putea cumpăra o pereche de şosete, cu atât mai puţin pentru un acoperiş deasupra capului. Cafeaua şi brioşul din faţa sa constituiau ultimul „prânz” pe care şi l-a mai putut permite. De când a fost eliberat, viaţa i se părea mult mai complicată. Câteodată, insuportabil de complicată. În custodia scribilor, lucrurile sunt simple: acolo n-ai decât un singur gând – să supravieţuieşti. Trăgând de timp pentru a mai rămâne în local, afară plouând şi suflând un vânt rece, a zăbovit cu privirea pe afişul cu vaporul. Jos, în stânga, era tipărit cu litere negre că se căutau de către companie chelneri, bucătari şi personal de întreţinere. „Soarta i-a scos acest poster în faţă!” Altfel nu-şi putea explica faptul că, printre birourile companiei menţionate, unde doritorii puteau să se prezinte, unul se găsea chiar pe strada unde se afla în clipa aceea! Uite, prin vitrina restaurantului, putu citi firma agenţiei, situată chiar vizavi. Probabil şi datorită vecinătăţii a fost lipit pe peretele localului afişul.

Câteodată, lucrurile nu se leagă nicicum şi, obişnuit cu ultima perioadă din viaţa sa, Al Nouăzeci şi nouălea se aştepta să nu găsească pe nimeni la agenţie, să i se ceară referinţe, să i se spună, în cel mai bun caz, că-i va fi studiată cererea şi că i se va trimite răspunsul prin poştă. (Unde să i se trimită răspunsul, când el nu mai avea nici o adresă?) Altădată, evenimentele se înşiră unele după altele lin şi firesc, sclipind asemenea perlelor de pe şiragul etalat pe decolteul unei femei frumoase. După ce a căutat fără succes să reînnoade vechile relaţii ale familiei pentru a se putea plasa pe un punct solid de unde să înceapă o nouă viaţă, de fapt, prima sa viaţă adevărată, ceea ce a fost dorind din tot sufletul să se dizolve în uitare, după ce a constatat că războiul a făcut tabulla rassa totul, tot de ce a nădăjduit că s-ar mai fi putut agăţa, iată că la agenţia companiei Cunard–White Star Line lucrurile s-au desfăşurat cu totul neaşteptat de lin. E drept că, mai speriat de un răspuns ambiguu decât de un refuz abrupt, Constantin a pus-o de la primele cuvinte în temă pe funcţionara drăguţă şi elegantă în uniforma firmei. I-a spus că a fost atât într-un lagăr de exterminare nazist, cât şi în detenţie sovietică, i-a arătat până şi tatuajul de pe braţ². Femeia l-a ascultat politicoasă, se părea că dispune de tot timpul din lume, i-a oferit chiar şi o ceaşcă de ceai, apoi i-a cerut surprinzător de puţine date, în timp ce completa un formular conţinând doar două pagini şi jumătate. Formular pe care i l-a dat Celui de Al Nouăzeci şi nouălea să-l semneze. Gata!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.