CEI O SUTĂ Anabasis (31)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Zilele treceau calme, răvăşite doar de noutatea unui fapt monden: procesul lui Socrate prevestea o dispută interesantă, un spectacol aproape sportiv şi, în orice caz, sarea şi piperul unei perioade, în sfârşit, linişte după ani când tot ceea ce se întâmplase n-adusese decât nenorocire. Odată cu primăvara, renăştea şi metropola după un somn de treizeci de ani, somn agitat de coşmaruri şi respiraţii neliniştite.

Singur dintre toţi, Socrate îşi vedea mai departe liniştit de treabă. Primi calm acuzaţiile, se ferea să facă vreun comentariu şi schimba vorba imediat ce aducea cineva discuţia despre ele. Zilele sale se scurgeau asemenea celor dinainte, discuţiile îi erau la fel de iscoditoare, faţa la fel de senină: o faţă senină de om urât.

Cu ani în urmă, auzise ceva din gura unui negustor iritat de disputele filosofilor: „Vorbele, flecăreala despre virtute şi dreptate, toată pălăvrăgeala asta abstractă nu se face niciodată de către oameni sătui şi odihniţi. În momentele cu adevărat grele, nimeni nu se mai aşează la asemenea poveşti“. Observase atent oamenii şi trebui să recunoască, în mare, dreptatea negustorului şi faptul, într-adevăr trist, după care tocmai atunci când lumea ar avea mai mare nevoie de raţiune, tocmai în clipele când o loveşte o nenorocire sau când toată soarta îi atârnă de o hotărâre, tocmai atunci încetează cei mai mulţi să gândească şi se lasă pradă impulsurilor, anulând astfel, dintr-o smucitură, tot ceea ce au vorbit cu strălucire ani în şir. Mai mult chiar, Socrate avu, în decursul anilor, prilejul să observe, nu o dată, cum gânduri sincere erau în asemenea cazuri pervertite de fapte ce le contraziceau, în loc să le materializeze. Văzuse, nu o dată, fraţi dezicându-se unii de alţii în momente de restrişte, după ce o viaţă întreagă îşi etalaseră semnele afecţiunii; prieteni ce şi-au jurat credinţă veşnică ajungeau în asemenea prilejuri să se înjunghie pe la spate; soţi să se părăsească. Ce să mai aştepţi atunci din partea unor vorbe, unor biete vorbe, jurăminte făcute nimeni altuia decât ţie însuţi? Există mii de scuze şi nimeni nu vine să te tragă vreodată la răspundere: odată cu vorbele, a murit şi cel care le-a rostit.

Cu puţin timp în urmă, un alt negustor vorbi la fel. Se aflau în perioada imediat următoare dezastrului, Atena nu mai avea flotă, îşi pierduse prestigiul, era cu economia ruinată şi cu suveranitatea siluită. Ceea ce trebuia făcut acum nu se reducea în nici un caz la veşnica vorbărie deşartă, ci pretindea salvarea cioburilor rămase din gloria trecută. Prin muncă şi virtute trebuia să se reclădească vechea măreţie. Negustorul chema poporul la reconstruirea atelierelor, a corăbiilor, la refacerea comerţului şi a plantaţiilor, la combaterea foametei prin cultivarea ogoarelor. Flecăreala fără rost este de nescuzat atunci când copiii mor de foame şi cetatea întreagă e dată pieirii. El era pielar, dar un om cu capul pe umeri. Era patriot şi îşi iubea cu pasiune cetatea, însă nu se ruinase odată cu ea ci, dimpotrivă, averea lui sporise în timpul nenorocirilor.

Sentimentele păreau a-i fi curate şi îndemnurile prielnice unei cetăţi bolnave, totuşi activitatea lui îi slujea în primul rând lui însuşi, la fel cum cuvintele sale n-au împiedicat nici înfrângerea de la Agospotamoi. Reconstrucţia economiei putea să sature din nou câteva mii de guri, dar avea să refacă şi negoţul cu piele şi, cine ştie, poate peste zece sau douăzeci de ani, o altă mare — sau aceeaşi — urma să înghită flota renăscută. În schimb, cuvintele lui Socrate aveau să ridice sufletul cetăţenilor; nu le vor da de mâncare copiilor, însă îi va creşte mai drepţi pe cei sortiţi să treacă încercarea. Acum, în aceste momente grele, sunt necesare a fi puse în aplicare „vorbele“. Poporul Atenei este încă un convalescent după o boală a copilăriei. El nu trebuie mânat repede să recucerească tot ce a pierdut în acele câteva zile, în care a zăcut. Din contră, trebuie educat încet şi cu răbdare, pentru a nu se îmbolnăvi din nou. Deoarece orice boală trece tot mai greu o dată cu anii. Oamenii să fie lăsaţi să acţioneze cu tot ceea ce au mai bun, cu toate forţele lor şi nu puşi să trudească folosindu-se de un singur deget. Adevărul şi forţa stau în virtute, iar aceasta este îngropată în oameni adânc, sub o mie de învelişuri de rutină şi răutate, de constrângeri şi ambiţii; virtutea se află învelită în straturi de obiceiuri şi chiar în straturi groase de carne, în ultimă instanţă. De aceea este atât de greu — şi de dureros câteodată — să fie eliberată virtutea din ascunzişul ei. Însă de după atâtea veşminte, iese curată şi pură, nealterată – ca noul născut. Spre o asemenea naştere trebuie să fie îndreptate eforturile în clipele acestea grele, pentru ca, după ce simțămintele s-au desăvârşit, abia atunci pruncul să crească liber şi viguros. De aceea sunt necesare în clipele de-acum — ca, de altfel, întotdeauna — „vorbele“, discuţiile pe care negustorul Anytos le condamnă în graba lui de a reclădi cetatea. De a o reclădi aşa cum era.

Sunt zadarnice cuvintele aruncate în după-amiezile călduţe, când doar spiritul şi nu faptele le reclamă? Acum, când grâul încă lipseşte, acum e util să fie repetate, deoarece doar acum îşi pot arăta adevărata utilitate, chiar dacă eficacitatea lor se va dovedi abia peste mult timp. Măslinul sădit cu drag şi chibzuinţă nu rodeşte decât peste ani şi ani.

Socrate continuă să se plimbe pe străzi, îndemnând oamenii să-şi cultive în primul şi în primul rând sufletul şi abia apoi grădina. El nu-i sfătuia să nu lucreze, după cum îl acuzau politicienii, dar încerca să-i facă să nu devină sclavii unei munci destinate doar îngrămădirii de bunuri. Anytos şi ceilalţi spuneau: „Lucraţi, lucraţi fără să vă pese de nimic, lucraţi pentru a reclădi cetatea, pentru a o face prosperă, pentru a vă îmbogăţi în ultimă instanţă voi!“ Socrate striga în acelaşi timp, dar cu douăzeci de paşi mai încolo: „Nu lucraţi pentru a vă îmbogăţi, bogăţia nu aduce nicio satisfacţie! Amintiţi-vă de cârtiţa care şi-a săpat toată viaţa galerii sub pământ şi n-a apucat să vadă niciodată soarele! Ce folos că avea de toate în cămările ei?“ Vorbea apoi despre munca oarbă care strânge bogăţii şi omoară sufletul. Şi le amintea despre tânărul plin de aspiraţii nobile, nedorind decât un singur lucru: să-şi salveze concetăţenii de mizerie şi ignoranţă. Le povestea cum acest tânăr s-a lovit de atâtea ori de perfidia şi interesele meschine ale altor oameni, ce îl atingeau mereu cu bogăţia şi puterea lor; cum tânărul a ajuns să confunde puterea cu averea şi cum a hotărât să se îmbogăţească mai întâi pentru a putea apoi deveni suficient de tare să-şi realizeze intenţiile nobile; cum tânărul a început să adune averi şi cum niciodată nu i s-a părut că a strâns destul pentru a-şi putea pune în aplicare planurile generoase; cum a îmbătrânit, uitând de mult pentru ce a stocat atâtea bogăţii.

Oamenii întorceau buimăciţi capul când la îndemnurile celor tari, când la cuvintele lui Socrate. „Amintiţi-vă ce a spus Aristofan despre un anumit phrontisterion!“ spuneau cei mai perfizi, dar ceilalţi reuşeau şi prin cuvinte mai simple să-şi impună părerea: „Copiii vă mor de foame! Ce vreţi să le daţi de mâncare? Cuvinte? Nu uitaţi: virtutea e bună, n-o neagă nimeni, dar nu poate fi virtuos decât cineva care trăieşte. Cu virtutea singură o să muriţi de foame şi, murind voi, o să moară şi virtutea din voi!“ Socrate îi întreba atunci dacă n-au văzut încă vii ticăloşi şi morţi acoperiţi de cinste. Nu le dorea să moară, însă îi întreba dacă străbunii lor sunt lipsiţi de virtute numai fiindcă sunt morţi. Nu le cerea să fie săraci, însă le amintea de cinstea unor săraci şi de lăcomia şi de lipsa de scrupule a unor bogaţi. Vorbea foarte bine Socrate şi mai ales asculta foarte bine ceea ce i se răspundea, oamenii nu găseau în prezenţa lui argumentele cu care să-l combată şi rar cuteza chiar să încerce cineva să se măsoare cu bătrânul afurisit, care putea să umple pe oricine de ridicol. Apoi, seara sau după un timp când, singuri, în linişte, încercau să-şi pună în ordine ideile în urma şocului resimţit ori de câte ori le vorbea Socrate, când încercau să transforme în raţiune ceea ce au recepţionat mai mult ca o impresie, atunci reînviau din nou contraargumentele cărora le lipsea maestrul care să le combată. Şi, în lipsa lui, nu mai puteau pricepe cum de este mai bine să rabzi de foame pentru un simplu principiu, cum să dai din mână ceva palpabil pentru ceva ce poate nici nu există. Iar vorbele lui Socrate ce sunt dacă nu nişte biete cuvinte? Mulţi vorbesc într-un fel în Agora şi altfel în adâncul fiinţei lor. Şi chiar dacă sunt sinceri, evenimentele îi învaţă adesea să procedeze cu totul altfel. Câţi nu vorbesc despre dezinteres în numele interesului? E drept, Socrate nu ascunde nici avere şi nici funcţii după cuvinte. E drept, bătrânul n-a încercat niciodată să devină altceva decât este. E drept că nu primea niciodată bani pentru învăţătura oferită şi refuza retribuţia pe care sofiştii nu se sfiiau s-o pretindă. Însă, pe de altă parte, Socrate ştia că are suficienţi prieteni şi discipoli cu atât mai mult îndatoraţi, gata să-i satisfacă orice dorinţă; e adevărat că prin elocinţa lui nu şi-a strâns nici un fel de avere, dar oare n-a reuşit în acest fel să-şi aservească mult mai mult? Adică averea tuturor celor ce-l stimau! Aşa vorbeau gurile rele şi nu numai ele, pentru că nereuşind să-l cuprindă, mulţi preferau să-l denigreze. Chiar dacă o făceau inconştient.

Şi, pe urmă, mai exista şi un alt argument la îndemână: nu trebuie luat ca exemplu acest moşneag ironic şi cam şui. Erau şi alţi oameni înţelepţi la Atena, deşi oracolul l-a ales pe Socrate drept cel mai important dintre ei. Erau şi alţii care însă preferau să-şi câştige şi să-şi păstreze rangul de oameni deosebiţi. Nimeni nu-l condamna pe Socrate că nu primeşte bani pentru învăţătură, dar cui îi ajută că umblă vara şi iarna cu aceeaşi manta ruptă şi soioasă, că-şi lasă barba şi părul neîngrijite, că-şi ponegreşte soţia luând-o în derâdere unde şi cu cine se nimereşte, că atinge cu aroganţă subiectele interzise şi nu se sfiieşte să recunoască un zeu străin, un zeu numai al lui? Au şi acestea vreo legătură cu virtutea trâmbiţată mereu, pe toate drumurile?

„Şi, apoi, bătrânul ăsta ţicnit prea ne dă lecţii la toţi. Sub masca — asemănătoare ipocriziei — după care tot declară că nu ştie nimic, ne tot învaţă pe noi ce e bine şi ce e rău. Un altul măcar se mândreşte cu cunoştinţele lui. Hipias din Elis nu făcea nici o taină din faptul că pretindea că se pricepe în toate domeniile şi că lucrurile cele mai abstracte şi cele mai concrete nu mai au secrete în faţa lui. Nu, hotărât lucru, Socrate este un original, un orator excelent, totuşi numai un orator. Tot modul lui de viaţă, toate ciudăţeniile lui nu sunt decât pentru a arunca şi mai mult nisip în ochii celor pe care reuşeşte de fiecare dată să-i vrăjească prin vorbe şi prin inteligenţă.“

Aşa gândeau oamenii atunci când bătrânul nu era de faţă şi nu se găsea prin preajmă un discipol dintre cei valoroşi, pe care maestrul a reuşit să şi-i formeze. Iar el, Socrate, ştia toate acestea, le ştia, dar îşi cunoştea şi drumul propriu, pe care voia să meargă până la capăt. Nu se supăra pe nimeni. Cei ce-l judecau aşa o făceau din ignoranţă sau asmuţiţi de alţii. Nu te poţi supăra pe câinele ce mârâie când vede că te apropii de el cu o bucată de carne şi cu atât mai puţin pe copilul ce plânge şi dă din mânuţe în timp ce-l hrăneşti. El nu putea decât să lase poporul Atenei să dea din mânuţe. Ceea ce-l preocupa era să găsească o nouă metodă sau, mai bine zis, să-şi îmbunătăţească deprinderea de a scoate virtutea la suprafaţă. Trebuia să găsească o dovadă prin care să le arate oamenilor că nu le oferă doar vorbe în locul mâncării celei de toate zilele, că modul lui de viaţă nu e dictat de originalitate, că virtutea şi deşertăciunea există într-adevăr şi că singurul remediu împotriva lor nu se află decât în noi înşine. Le-a spus de atâtea ori că nu primeşte bani pentru ceea ce îi învaţă pe alţii pentru simplul motiv că, de fapt, nu-i învaţă nimic, nu le dă nimic de la el, în primul rând, nu le vinde nimic. Ceea ce face este că doar încearcă să le arate ceea ce AU EI, ceea ce păstrează fără să valorifice şi pentru care nu se cuvine să plătească nimănui nimic. A venit vremea să le demonstreze că acest ceva, pe care nu-l cunosc încă, valorează într-adevăr mai mult decât mulţimea lucrurilor ce le sunt cunoscute, din care au gustat şi la care le cerea să renunţe.

Încetul cu încetul, văzu tot mai clar şi deja cu mulţi ani în urmă hotărârea îi fu luată. În ciuda faptului că prietenii îl previn câteodată că vremurile sunt vitrege şi oamenii înrăiţi de necazuri — sau poate chiar de aceea — el umblă mai încăpăţânat pe străzi, limba i se ascute şi mai tare, obiectul înfierat devine mai larg. De aceea nu-i provoacă nici o surpriză denunţul lui Meletos, de aceea îşi continuă în linişte discuţia despre guvernare cu Criton, în timp ce un discipol vine să-l anunţe vestea pe care, tânăr iubitor, o crede atât de rea. Nu, vestea aceasta nu e nici rea şi nu e nici bună. Meletos n-a pus în fapt decât ceea ce trebuia să se întâmple, ceea ce era de drept să se întâmple. Departe să-l surprindă vestea. Mai bine să continue cu bătrânul prieten Criton disputa despre obligativitatea statului de a nu-i lăsa pe cetăţeni să facă orice vor. Statul trebuie să-i dirijeze, să-i stimuleze şi să le îngrădească pornirile necinstite. Nu are voie să-i lase să crească în voia lor, după cum nici grădinarului nu-i este permis să-şi lase grădina neîngrijită. Şi iarăşi ajunge Socrate la virtute. Statul — şi în primul rând conducătorii statului — sunt cei chemaţi să cultive virtutea cetăţenilor, să creeze toate condiţiile pentru stimularea ei, pentru ferirea ei de numeroasele buruieni ce n-o lasă să iasă la suprafaţă. (Dar, e adevărat, trebuie avut grijă înainte de a eticheta ceva drept buruiană, fiindcă şi în ultima iarbă poate sta un leac tămăduitor.) Statul trebuie să se priceapă să scoată din fiecare ceea ce are acela mai bun în el. Şi trebuie să-şi iubească toţi cetăţenii în egală măsură, şi trebuie să încerce să-i pună pe toţi în valoare, fără a încerca să-l stăpânească pe vreunul.

Discipolul a rămas cu gura căscată şi a mai repetat încă o dată vestea adusă. Nu, bătrânul a înţeles despre ce este vorba. A ştiut, de altfel, acest lucru chiar înainte de a-i fi fost anunţat. A aşteptat de mult această veste.

Ştirea nu este nici bună nici rea, îl asigură el pe discipolul neliniştit de ceea ce putea să se întâmple. Poate fi numită o veste bună când cineva, după ce nu doreşte decât să sădească binele şi cinstea, este chemat în faţa judecăţii? Dar poate fi rea o veste anunţând o punere faţă în faţă între omul lucid şi cei pe care acesta vrea să-i ajute? Poate să se plângă Socrate că i s-a ivit prilejul de a-şi aduce argumentele în faţa întregii cetăţi? Trebuie să se teamă de o confruntare între el şi cetăţeni, între principiile promovate o viaţă întreagă şi copilăria celor din jur, între credinţa sa şi el însuşi? N-ar avea dreptate cei ce numesc originalitate şi vorbărie goală întreaga-i viaţă, dacă el s-ar arăta înfricoşat în faţa unui asemenea examen hotărâtor?

Din nou, când îl aud vorbind, prietenii şi discipolii, precum şi toţi cei ce se nimeresc să fie de faţă trebuie să-i dea dreptate. Şi din nou, atunci când rămân singuri, se nasc îndoielile. (Socrate ştie acest lucru şi este convins că oamenii n-au învăţat încă să raţioneze în suficientă măsură singuri, fără ajutorul unor jaloane pe care el încearcă încontinuu să li le pună la îndemână). Aşa că, rămaşi singuri, prieteni şi discipoli îşi amintesc de răutatea oamenilor şi de nesiguranţa vremurilor, de mărginirea unora şi de conjunctura existentă şi hotărăsc să-l caute pe logograful cel mai bun al cetăţii, îl plătesc şi îi veghează munca şi obţin o apărare corectă şi demnă, ceva ce, chiar dacă nu dezice vechile convingeri ale bătrânului, le atenuează cel puţin, le face mai acceptabile pentru masa de heliaşti, le pune mai pe înţelesul acestora, amintindu-le totodată meritele celui încriminat, viaţa lui cinstită şi bătrâneţea-i albă. Îl pregătesc de asemenea cu precauţie şi pe maestru pentru a-i putea pune în faţă acest discurs bun al unui om de profesie şi în acelaşi timp as în elocinţă, al celui mai vestit specialist al timpului — Lysias.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.