CEI O SUTĂ Anabasis (6)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

AL DOILEA

(539 î.e.n.- 486 î.e.n.)

DESPRE IMPOSTURĂ ŞI MISTIFICĂRI

Al Doilea, fiul Primului, s-a născut în oaza Teima, în anul al douăzecilea al domniei Marelui Rege Kuroş al Doilea, cuceritorul Lidiei, Mediei, al Regatului Noului Babylon şi al nenumărator altor ţări şi neamuri. Primul nu mai apucă să părăsească deşertul, însă copilul fu adus de către Ţipor, omul de încredere, în „Poarta lui Dumnezeu“, marea cetate a Babylonului, unde Al Doilea crescu în casa celui considerat a fi bunicului său, tot mai bogatul şi tot mai bătrânul negustor Nabu-Daş.

Scribul întoarce foaia şi se pregăteşte să istorisească viaţa următorului personaj. Şi încearcă din nou să uite tot ce depăşeşte vremea celui de Al Doilea şi să-şi amintească ştiinţa celor de atunci. Ce a fost mai târziu se acoperă de ceaţă, la fel cum ce ştie azi dispare în negură. Necredinciosul scrib ajunge să se înfioare în faţa lui Ahura Mazda şi a Marelui Rege. Dacă n-ar face-o sau dacă ar ezita numai, nu l-ar putea urma pe fiul Primului, firul s-ar rupe sau s-ar încolăci fără nici o noimă. Aflată abia la început, povestea s-ar curma şi, o dată cu ea, şi Speranţa şi-ar pierde chipul abia întrezărit. Scribul ne îndeamnă, aşadar, să-l urmăm pe Al Doilea acum şi să nu sărim nici o treaptă. Deşi oamenii întotdeauna au dorit să facă asemenea salturi, să vadă în viitor.

Lui Nabu-Daş, dintre toate metodele de prezicere cea mai demnă de încredere i se părea astrologia. Poziţia celor cinci planete, a soarelui şi a lunii, a stelelor în drumul lor realizează pe carapacea cerului o scriere infinit mai clară decât suntem noi, oamenii, în stare să săpăm cu ajutorul calamului pe tăbliţele de argilă. Totuşi, se mai găsesc destui preoţi învăţaţi să citească semnele acelei înţelepciuni. Şi astrologii grăiră: bogăţie şi drumuri rodnice pentru Al Doilea, fiul Primului, izbânzi şi onoruri. Dar bătrânul îşi amintea şi de prezicerile obţinute pentru Primul: toate fuseseră favorabile, toate se adeveriseră, dar nimeni n-a pomenit despre vârsta pe care o va avea la moarte băiatul, iar acesta murise atât de tânăr. N-ai cum să te sustragi voinţei zeilor şi înţeleptul Ţipor spunea mereu că dacă prooroci ai neamului său au început să-l întrebe pe Domnul Dumnezeu de ce a făcut unele într-un fel şi nu într-alt fel, oamenii cei mulţi trebuie să se ferească de asemenea îndoieli. Căci singură îndoiala este dătătoare de suferinţă. Îndoiala şi alternativa pozitivă neîmplinită. Însă oamenii păcătuiesc prin maleabilitatea convingerilor lor şi suferă. Tot ceea ce putea face negustorul era să mai întrebe şi alţi prezicători, însă atât oniromancii, cât şi lecanomancii, cititorii în fulgere şi tunete, în linia zborului păsărilor şi în valoarea cifrelor, toţi au găsit covârşitoare semnele bune faţă de celelalte semne în viaţa viitoare a pruncului. Însă cât de mult va trăi acesta, Nabu-Daş n-a mai avut îndrăzneala să se intereseze. („E chiar atât de important să ştii?“ îl întrebă Ţipor.)

Cei din preajmă se uitau la copil şi se minunau cum de e atât de bogat un om care încă nici nu ştie preţul averii. Probabil că doar inconştienţa izbândeşte, spuneau cei acri, iar cei binevoitori nădăjduiau că bogăţia aceea, adică puterea, va da roade în fapte folositoare pentru cât mai mulţi semeni. Iar Ţipor, la rândul lui, nu făcea decât să-l observe: Al Doilea creştea într-o asemănare tot mai mare cu tatăl său, dar firea îi era alta. Primul fusese visător şi privirea îi rătăcise mereu în ţinuturi unde ceilalţi n-o mai puteau urmări. Al doilea era mai direct, mai lacom; răsfăţul cu care fusese înconjurat îl făcea să sufere peste măsură în faţa oricărui refuz, fie că acesta venea de la zei, fie că se datora voinţei oamenilor. Primul fusese un înţelept, Al Doilea părea să devină un luptător îndârjit pentru drepturile proprii.

Viaţa lumii şi a tuturor celor ce o populează nu este decât o repetare necontenită a unor perioade lungi. Prezicătorii de toate felurile sunt aceia ce ştiu să aşeze un ins sau o întâmplare în şirul oamenilor şi al faptelor deja trecute, putând spune astfel ce va fi mai departe, gândi Nabu-Daş. Dar tocmai pentru că trecerea aceasta veşnic repetată se întâmplă pe perioade atât de întinse, e cu atât mai de mirare şi cu atât mai înfricoşător că existenţa celui de Al Doilea urmează cu atâta fidelitate drumul vieţii tatălui său. Un lucru menit să se repete după mii şi mii de ani nu ar mai trebui să fie valabil pentru clipita unei vieţi succesive. Cu toate deosebirile de fire dintre tată şi fiu. Al Doilea era atras de aceleaşi întrebări ca şi Primul. De foarte tânăr făcuse şi el o călătorie la Susa şi chiar dacă Al Doilea se purtase cu totul altfel decât Primul, chiar dacă se interesase de orice vedea în jur şi părea că vrea să ia totul în posesie, rezultatele călătoriei fuseseră similare: Al Doilea voise să cunoască mai multe şi mai multe şi prea bătrânul Ţipor nu-l putea struni. Veniră cu mare întârziere înapoi, la Babylon, dar aduseseră cu ei marfa care se cerea exact în clipa aceea cel mai arzător. Şi abia s-au întors, că Al Doilea ar fi vrut să plece din nou, mai departe. Şi tot foarte tânăr fiind, fu chemat în deşert de mai marele lumii, Marele Rege Kambyses al doilea. Plecând în dificila călătorie în deşert, Al Doilea avea exact vârsta tatălui când s-a pregătit pentru acelaşi drum: şaptesprezece ani. De aceea, pentru Nabu-Daş despărţirea fu grea: prea s-au potrivit toate, sigur n-o să-l mai vadă nici pe nepot, aşa cum nu l-a mai revăzut nici pe Primul.

Înainte de a pleca, îşi aminti bătrânul, Primul a trebuit să treacă pe la cel ce ţinea puterea în lipsa regelui. Şi chiar şi lucrul acesta se întâmplă şi acum: atunci Primul fusese la Balşaţar, de data asta ţara era condusă de Bardya, fratele lui Kambyses, al Marelui Rege care a plecat cu multă vreme în urmă să cucerească Ţara Kuş. Armata neînvinsă a perşilor pornise în acest nou marş triumfal prin deşert, dar nici un duşman nu îndrăznise să i se arate în faţă. Şi nici un drum! Kambyses, care n-a cunoscut înfrângerea în faţa vreunui om, fu înghiţit cu oaste cu tot de nisipurile arse de soare. Şi, să nu uităm, soarele este discul înaripat pe care călătoreşte Ahura Mazda, stăpânul stăpânilor. Deşertul se purtă nemilos cu oştenii, astrul ceresc strălucea atât de puternic încât îi împiedica pe zei să vadă din înalturi furnicarul mărunt al oamenilor rătăciţi printre dune. Nu există duşman mai perfid ca nisipul: făţarnic, el evită o confruntare directă, dar te roade făcându-te una cu el. Kambyses îşi auzi soldaţii, descurajaţi, spunând că nenumăratele boabe de nisip nu sunt altceva decât luptătorii rătăciţi pe acele locuri înaintea lor: deşertul i-a măcinat şi i-a prefăcut în nisip, la fel cum în nisip se va transforma şi teribila oaste a Marelui Rege Kambyses al doilea. Să devii nisip veşnic năpârlit de soare: iată o năruire cumplită a tuturor speranţelor!

Al Doilea avea şaptesprezece ani când armata obosită de lupta cu pustiul se străduia să se întoarcă, iar Bardya, fratele Marelui Rege, stăpânea ţara, Nabu-na’Id, bătrânul rigă Nabonaide, îl chemase la el pe Primul pentru că originea acestuia, succesele sale şi renumele îl făcuseră o fiinţă prielnică şi bătrânul rege avea nevoie pe vremea aceea de orice semn binevoitor. Kambyses îl chemase la el pe Al Doilea pentru a-şi apropia, probabil, banii celui ce avea să devină în curând un negustor atât de bogat cum doar norocul Primului, averea lui Nabu-Daş şi energia celui de Al Doilea putură aduna la un loc. Sau, poate, Kambyses voia să-l scoată din Babylon nu numai pe Al Doilea, ci tot ceea ce era mai de preţ şi putea să ajungă sub influenţa bărbatului ce-i ţinea locul? Aşa s-a spus mai târziu. Oricum, la Bardya trebui să meargă tânărul înainte de a pleca în deşert şi, văzându-l pe cel ce îşi spunea fratele regelui, Al Doilea întâlni un om ciudat, vorbind mai mult ca un preot decât ca un războinic, mai degrabă ca un chaldeu decât ca protectorul marii aristocraţii militare a neamului veşnic învingător al perşilor. În Ekbatana, vechea capitală, sub privirea muntelui Orontes, din spatele căruia discul solar al lui Ahura Mazda îşi arunca săgeţile în oglinda celor şapte ziduri diferit colorate, cel ce se numea Bardya îi vorbi în aceeaşi vreme celui de Al Doilea şi altor câtorva zeci de oameni despre timpul veşnic din care izvorăşte totul şi care absoarbe totul, timpul care este tatăl zilei şi al nopţii, care ne cuprinde şi ne îngăduie. Cea de a patra perioadă a timpului veşnic se deschide acum, spunea acel Bardya, perioadă când binele se va despărţi de rău, după ce până acum oamenii născuţi din sămânţa lui Gayomart, ucisul, au invadat pământul. Acum omul însuşi trebuie să hotărască dacă să fie izbăvit sau osândit, acum este cazul s-o facă.

Mai târziu, Al Doilea se reîntoarse de nenumărate ori la amintirea acelei audienţe. Avusese şaptesprezece ani, fusese tânăr, nimic nu-i născuse susceptibilitatea. Se aflase în faţa unui personaj ales de Ahura Mazda, în faţa fratelui Marelui Rege. Dar evenimentele de mai târziu îl făceau să se întrebe dacă cel ce-i vorbise despre timp şi despre omul primordial, despre dreptul nostru la opţiune fusese sau nu un impostor. În Ekbatana îndoiala nu fusese nicicum de faţă.

Însoţit de Ţipor şi de oşteni, Al Doilea plecă, asemenea tatălui său, în deşert. Şi tot în deşert îl întâlni pe fiul marelui Kuroş, el, fiul Primului. Kambyses nu se simţea bine, faţa îi era mai palidă decât deşertul însuşi, o boală groaznică îl măcina, luându-i, din când în când, sub stăpânirea ei minţile. Într-o asemenea stare se afla regele la sosirea celui de Al Doilea, gândurile îi erau preluate de demoni şi doi scribi notau de zor vorbele rostite de rege, pe când sufletul îi hoinărea cine ştie pe unde. Apoi cuvintele spuse erau cercetate cu grijă de preoţi. Aceştia le căutau sensul adevărat şi calea de a-l vindeca pe regele cel puternic.

În timpul acestui popas prelung, aşteptând ca starea lui Kambyses să se îmbunătăţească, Al Doilea, un tânăr avid după tot ceea ce-i putea oferi viaţa, un flăcău hrăpăreţ şi uşuratic totodată, începu să gândească la modul cum şi-au ales oştenii altor vremuri veşnicia bobului pârjolit de nisip, lăsând sufletul să sălăşluiască în mlaştini. Dacă poţi cu adevărat să alegi — deşi până la audienţa la fratele Marelui Rege nimeni nu i-a spus aşa ceva —, atunci cine să fie atât de nesocotit încât să nu plătească orice preţ pentru un loc în timpul nesfârşit al fericirii?

Kambyses era tot mai palid şi tot mai slab, drumul spre inima imperiului i se amâna nepermis, iar fratele său, Bardya, a preluat puterea, se vorbea în tabăra regelui. Şi nu numai că a preluat puterea acel Bardya — căruia i se mai spunea acum şi Smerdis —, dar a început să deposedeze oştenii de pământuri, luând de la floarea perşilor ceea ce cuceriseră prin sânge şi în numele lui Ahura Mazda. Bardya le dădea altor popoare ceea ce de drept li se cuvenea stăpânilor. Iar un zautar venit din apus aţâţa mulţimea împotriva tuturor templelor şi împotriva tuturor datinilor strămoşeşti. Zarathustra îl chema şi oamenii îl ascultau.

Agitaţia ce se produse în tabără sperie demonii care-l chinuiau pe rege, făcându-i să se retragă pentru o vreme şi lăsându-l pe suveran să le vorbească supuşilor:

— Tatăl meu a fost cel mai mare rege al tuturor vremurilor, le spuse Kambyses, el a cucerit Lidia, oraşele grecilor de pe coastă, Elamul, Akadul şi Amurru şi şi-a întins stăpânirea până departe în miazănoapte, în Subartu. După ce Ahura Mazda i-a dat o domnie lungă şi strălucită, tatăl meu, Marele Rege, a murit ca un viteaz în luptă, departe de casă. Eu, la rândul meu, am cucerit Ţara Musur — sau Egiptul, cum i se mai zice — şi îi voi supune şi pe etiopieni. Nimeni dintre muritori nu mi-a putut sta până acum în cale şi nimeni dintre muritori nu va reuşi vreodată să-mi opună cea mai mică rezistenţă. Te-am pus, îl arătă Kambyses cu un deget costeliv pe Al Doilea, te-am pus să vorbeşti cu Bardya şi să-mi dai socoteală despre tot, despre fiecare cuvânt spus. Am pus pe mulţi să-l asculte pe omul acela, astfel încât eu să aflu şi voi să fiţi martori, ca să ştiţi. Bărbaţi importanţi, oşteni şi negustori au trebuit să se convingă în primul rând. Şi voi va trebui să-i convingeţi şi pe alţii. Eu sunt regele, Marele Rege. Apoi demonii reveniră şi îi luară în stăpânire gândurile.

Răgazul pe care i-l lăsaseră fu prea scurt şi tot ceea ce vorbise mai departe Kambyses nu mai putu fi înţeles de supuşi, doar scribii notau cu înfrigurare vorbă cu vorbă, în speranţa că apoi preoţii vor dezlega taina.

Şi, în timp ce Bardya — sau Smerdis? — domnea peste Imperiul Ahemenid, Marele Rege era cucerit de boală. Aceasta înainta implacabil şi fără de cruţare, asemenea armatelor în veci învingătoare ale perşilor. Marele Rege, Stăpânul lumii şi slujitorul lui Ahura Mazda, Kambyses al doilea muri. Gayomart, omul uriaş în care ne aflăm cu toţii, nu simţi decât ca o mică înţepătură moartea unui rege ahemenid, dar o dată cu Kambyses se prăbuşi o lume şi în cadrul acelei lumi alte infinite lumi mai mici cuprinse.

Al Doilea reveni cu armata la Pasargadai. Aduceau cu ei trupul Marelui Rege, în timp ce sufletul, eliberat din cadavru, păşea înaintea lor, căutându-i corpului un loc de odihnă. Deja Kuroş, tatăl lui Kambyses, fusese înmormântat. Nici fiul nu mai fu lăsat, ca pe vremuri, hrană animalelor şi păsărilor. Scribului îi vine greu să vadă sufletul Marelui Rege eliberat din corp. Dar nu acuză pe nimeni de minciună. Altfel n-ar putea zări nici procesiunea şi nu l-ar putea concepe pe Gayomart. Scribul notează şi tace. (Însă nu murise numai Marele Rege. Teama profetică a lui Nabu-Daş se adeveri şi ea: bătrânul nu-şi mai revăzu nepotul, deşi acesta revenise cu bine din deşert. Nabu-Daş murise o dată cu Kambyses, după ce trăise în Noul Babylon încă de pe vremea lui Nabucodonosor cel Mare şi-i slujise pe toţi regii chaldeeni până la Nabo-na’Id; după ce-l cunoscuse pe Cyrus sau Kuroş, cum i se mai spunea, şi pe fiul acestuia, Kambyses, cel ce a cucerit Egiptul şi a murit în pustiu, Nabu-Daş care şi-a pierdut familia, l-a găsit pe Primul, l-a pierdut şi pe acesta, dar i-a rămas Al Doilea. Sufletul putea să i se odihnească în linişte şi pace: avea cine se îngriji de el.)

La Pasargadai, printre uriaşele coloane, printre taurii înaripaţi androcefali, viaţa îşi urma cursul. Devenit stăpânul de fapt şi de drept al unei averi considerabile, Al Doilea trebuia să se îngrijească de conservarea ei. Pentru aceasta avea a se bucura de protecţia zeilor, dar şi de cea a mai marilor zilei. Al Doilea iubea jocul: nu numai că ştia că trebuie să intre în graţiile marilor demnitari, însă îi şi plăcea să devină un obişnuit al palatului. Cunoscut printre comandanţii militari, preoţi şi scribi, Al Doilea avea acces liber pentru orgoliile tinereţii, dar şi pentru vanităţile firii, la fel cum nu cunoştea oprelişti nici pentru afaceri. Bardya era într-adevăr generos cu toată lumea. Dar, împărţind la fel şi celor mulţi şi celor puţini, acei puţini suferiră pierderi. Scribii notau totul, birocraţia îşi urma şi ea viaţa, cei puţini erau puternici, unii chiar foarte puternici, cei mulţi răspândiţi în toate vânturile. Bun cu majoritatea oamenilor, Bardya începea o luptă cu zeii lor, lăsându-l pe Zarathustra să le distrugă templele. Şi nu numai că distrugea lăcaşurile zautarul, dar strica şi credinţa, gândind altfel şi obligându-i pe oameni să aleagă ei singuri între bine şi rău, judecându-i pentru opţiunea făcută. Chiar şi Bardya, numit şi Smerdis, gândea altfel decât Marii Regi de dinaintea lui.

Dar tocmai atunci începu să se răspândească un zvon care, pe cât de uimitor păru la început, pe atât de firesc se arătă mai târziu. Dareios, comandantul gărzii regelui, pe care Al Doilea îl cunoscuse în deşert şi care-l însoţise pe Kambyses în Egipt, îi povestise şi le povestise şi altora cum că Marele Rege îşi ucisese fratele deja cu multă vreme în urmă şi că Smerdis nu era decât un impostor ce profita de asemănarea cu Bardya. Nici nu se numea Smerdis falsul rege, ci Gaumata. Şi era mag. Şi abia apucase zvonul să devină dintr-un izvor un râu mai larg decât Eufratul, că s-au şi aflat amănunte despre trecutul acelui Gaumata, ce se trăgea din seminţia magilor. Apoi nimeni n-a mai putut împiedica mânia vorbelor acelui fluviu de nestăvilit: şi abia s-au revărsat cuvintele că Dareios, în fruntea celorlalţi mari comandanţi, l-a surprins pe Bardya-Smerdis-Gaumata într-o cetate din Media şi l-a ucis împreună cu toţi cei ce au stat alături de impostor. Oriunde au fost găsiţi, magii au fost ucişi şi poate a fost omorât atunci şi cel mai crâncen dintre ei, Zarathustra. (Dar zautarul fusese prea neînduplecat şi cuvintele lui au răbufnit şi după moartea sa, mai ales după moartea sa. Învăţătura lui n-a mai putut fi oprită.) Acum, însă, valurile îşi făceau loc cu furie şi Dareios era deja rege, Darayavahus, „Cel ce deţine binele“, nepotul lui Arsames, regele din Parsa şi fiul lui Istaspe, Fareios ahemenidul, Marele Rege.

Iar Al Doilea, fiul Primului şi nepotul bogatului Nabu-Daş, unul dintre cei mai bogaţi, dacă nu cel mai bogat negustor din Noul Babylon, fu întrebat şi trebui să răspundă: el, care-l cunoscuse pe Gaumata, care vorbise cu falsul rege, el care-l întâlnise pe Kambyses, fiul lui Kuros, cu care de asemenea vorbise şi al cărui leş îl însoţise pe drumul de întoarcere din deşert, el, Al Doilea, era unul dintre cei ce puteau să spună adevărul. Şi i se cerea să-l spună. Oare nu se purtase impostorul ca un mag, cum şi era în realitate? Oare nu-i povestise Kambyses că şi-a omorât deja cu mult în urmă fratele? Al Doilea n-avea decât să spună tot ce ştia.

Acesta încercă să-şi aducă aminte şi să vadă acum realitatea ca pe vremuri, când i se părea limpede şi fără echivoc. Mai întâi audienţa la Ekbatana: atunci, când s-a aflat în faţa celui ce se numea fratele regelui, tânărul de şaptesprezece ani visa gloria şi puterea şi cine altul reprezenta în lipsa regelui faima şi forţa? Bărbatul vorbindu-i lui şi celorlalţi aflaţi de faţă era încrezător în vorbele pe care le rostea şi siguranţa împrăştie îndoiala. Dar adevărul este că Al Doilea nici nu s-a gândit pe vremea aceea că acel Bardya ar putea să fie altceva decât se dădea. Nimănui nu i-a trecut prin cap aşa ceva — sau dacă au fost totuşi dintre aceia care să-l bănuiască, au făcut-o cu atâta grijă încât nimic din neîncrederea lor nu s-a simţit în preajmă. Acum, privind cu alţi ochi acea zi, căuta degeaba un semn prin care impostorul să se fi dat de gol. Oricât de suspicios era la tot ce-şi aducea aminte, faptele se aşezau firesc unele lângă altele. Atitudinea aceluia fusese ca atitudinea unui frate de rege, comportarea oamenilor nu trăda nimic deosebit, dar… doar vorbele acelui om păruseră, într-adevăr, ciudate. Poate că bărbatul acela fusese Gaumata-magul, pentru că discursul i-a sunat ca al unui mag. Şi vorbele nu erau decât expresia ochilor săi fanatici. Apoi templele distruse în perioada scurtă cât a domnit au dovedit că Bardya-Gaumata a înţeles diferit poruncile lui Ahura Mazda, diferit de orice rege ahemenid. (Dar asta s-a întâmplat după acea audienţă, îşi aminti Al Doilea.) Ce a văzut şi ce a auzit el nemijlocit? Poate doar atât că la Ekbatana se învârteau pe atunci într-adevăr mai mulţi magi ca oricând. Pe aceştia i-a văzut şi el. Şi pe un zoroastru, pe cel mai faimos, cel ce îşi spunea Zarathustra.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.