CEI O SUTĂ–CULOARUL TEMPLIER (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Înainte de a continua în mod cronologic descrierea vieţii Omului fără Dileme, scribul găseşte de datoria sa să înlăture un mit. În cruciada a VI-a, “cruciada laică” – întrucât a fost condusă de un împărat Friedrich excomunicat şi compusă dintr-o armată de luptători excomunicaţi şi ei – nu a participat nici Simon de Montfort şi nici Al Şaizeci şi şaptelea. E adevărat că povestea din cronica ilustrată a lui Herbert se bazează pe o mărturie contemporană evenimentului, însă nişte nume, ca de atâtea ori, sunt preluate greşit. Aşadar, Simon de Montfort nu l-a însoţit pe împărat în vizita istorică în cele două moschei sfinte de la Ierusalim, nu el şi nici tovarăşul lui (în care, altfel, am putea să-l recunoaştem cu uşurinţă pe Omul fără Dileme) nu au fost cei ce i-au alungat pe preoţii creştini să intre cu biblia şi cu crucea în lăcaşurile arabe. Episodul, de multe ori pomenit în diferite surse, s-a derulat în absenţa celor doi. Nu şi a lui Ţipor. Şi, fiindcă acesta din urmă se va afla, în curând, în imediata apropiere a celor doi, confuzia n-avea decât să fie întărită.¹

În schimb, pare plauzibilă implicarea lui Simon de Montfort şi a Celui de Al Şaizeci şi şaptelea într-o altă întâmplare: în vremea aceea, au început să apară, din nou, numeroşi profeţi şi trâmbiţaşi ai Apocalipsei, iar oamenilor le-a fost oferită posibilitatea de a-şi răscumpăra păcatele cu bani. Chiar şi datoria, devenită tot mai mult obligaţie, de a participa la cruciadă putea fi evitată într-un mod demn cu ajutorul banilor. Ceea ce n-a făcut decât să apară tot mai mulţi proroci care au profitat de zvonul spaimei încă nedefinite a năvălirilor din “pâlnia fără sfârşit a Orientului”. Tătarii şi mongolii, care au început să-şi facă apariţia înfricoşătoare la marginile Europei, n-avea încă nici chip şi nici amintirea unei grozăvii concrete. Nici măcar pentru creştinii din regatele din jurul Ierusalimului. Despre acei năvălitori se putea povesti orice, iar tablourile înspăimântătoare descrise concurau realitatea ce nu va întârzia să apară. “Dacă omenirea, se spunea, va trece şi peste această încercare înfiorătoare, atunci va veni o epocă de pace şi de frăţie pentru toţi. (Pentru toţi creştinii, desigur – nota scribului). Nu trebuia decât să se absolve şi acest examen, în care examinatorii vor fi naţiunile stranii (populus absconsus) din răsăritul plin de minuni şi de fiinţe ciudate. Ideea era atât de încetăţenită, încât nici scribi asemenea lui Alberic des Trois Fontaines, un autor respectat al timpului, n-au prea avut vreo şansă în a infirma credibilitatea poveştilor fantastice despre Orientul colcăind de minuni.

Revenind la personajul nostru, acesta, conform aceluiaşi Alberic des Trois Fontaines, s-ar fi aflat într-o localitate unde un oarecare Raymond, îmbrăcat într-o rasă de călugăr al unui ordin al Sfintei Fecioare de pe Stâncă, ar fi adunat o sumă mare de bani de la populaţia căreia i-a predicat grozăviile cumplitelor seminţii şi preţul necesar de a scăpa de ele spre a putea traversa cu cât mai puţine suferinţe drumul rămas până la epoca păcii veşnice.

Omul fără Dileme l-ar fi demascat pe impostor şi ar fi arătat mulţimii câte monede a găsit asupra individului. Acela a fost nevoit să-şi recunoască fapta, dar a pretins că el n-a făcut decât să le vină în întâmpinare păcătoşilor, oferindu-le liniştea de care aveau atâta nevoie. Alberic de Trois Fontains relatează cum cavalerul n-ar fi ţinut cont de acea scuză şi l-ar fi ucis pe ticălos, vrând să le dea şi banii înapoi păgubiţilor. Numai că aceştia n-au vrut să-i primească, fiind încredinţaţi că, odată cu banii, ar fi pierdut şi speranţa liniştii pe care şi-au cumpărat-o. Atunci cavalerul ar fi ameninţat că-i va omorî şi pe cei ce, prin comportamentul lor, justifică şarlatania falşilor profeţi. Lumea a luat monedele, dar imediat după plecare cavalerului, povesteşte acelaşi Alberic, le-au pus înapoi de unde au fost invitaţi să le ridice. Există o mică localitatea în Normandia, unde se află şi astăzi o masă de piatră plină cu bani şi nu există hoţ care să se atingă de ei. Mergând pe urmele legendei, scribul a găsit acolo nu numai monede vechi – dar nu atât de vechi precum legenda… -, ci şi bancnote noi. Se pare că în acel loc, băştinaşii îşi răscumpără şi opt-nouă veacuri mai târziu păcatele cu anumite sume de bani. Cu mărunţiş, desigur.

La începutul lui 1230, da, la începutul lui 1230, Al Şaizeci şi şaptelea se afla la Roma împreună cu Simon de Montfort, pe care aproape că-l căra cu forţa după el. Simon se mai bucura de o poziţie privilegiată în Franţa, datorită renumelui familiei, dar, mai ales, pentru că fratele său mai mare, Amaury VI, viitorul conetabil, i-a cedat lui Ludovic al VIII-lea drepturile obţinute de tatăl său, de la papă, asupra comitatului Toulouse. Simon Fiul (al treilea fiu al lui Simon Tatăl) era impulsiv, hotărât şi, adesea, chiar necugetat.

Omul fără Dileme voia să-i arate că decizia singură nu este suficientă şi că eficienţa vine din cunoaşterea cât mai multor locuri şi oameni, astfel încât hotărârile să vină, în mod firesc, din experienţa a cât mai numeroase succese. Între cei doi se stabilise o relaţie fermă: Simon era suveranul, iar Al Şaizeci şi şaptelea dascălul. Dascălul suveranului său. Superiorul superiorului său. Se instituise, astfel, o legătură ce nu era nici prietenie, nici obligaţie, ci un raport ce, odată fixat, nu se mai discuta.

Şi la Roma, magistrul (cam de aceeaşi vârstă cu învăţăcelul) nu îşi conducea ilustrul discipol decât într-o călătorie de iniţiere. Cetatea Eternă era, ca de atâtea ori, în fierbere. Cu doi ani în urmă, papa Grigore al IX-lea, după ce l-a excomunicat din nou pe împărat, fusese alungat chiar din Basilica Sfântului Petru de o revoltă a nobililor conduşi de aceiaşi răzvrătiţi din totdeauna, exponenţii puternicei familii Frangipane.

Acum, la începutul anului 1230¹, apele Tibrului, umflate de ploile parcă fără de sfârşit, începuseră să se reverse. Fusese doar un prim avertisment, dar lumea nu s-a arătat suficient de înţeleaptă spre a-l lua în seamă şi nu a dat semne de căinţă, fiind, şi în continuare, preocupată doar de avantaje trecătoare. Însă Dumnezeu este Unicul, pe El nu-L poţi păcăli! Aşa că fluviul a tot crescut şi a inundat cartier după cartier. Asediaţi pe coline, oamenii au priceput şi ei, abia atunci, sensul calamităţii şi s-au grăbit să-l recheme pe sfântul părinte la Lateran.

Omul fără Dileme nu era chiar atât de încredinţat de divinitatea avertismentului:

– De pildă, cu nici cinzeci de ani în urmă, Urban al III-lea n-a pus niciodată piciorul în Roma, în cei doi ani de pontificat. Şi nu s-a produs nici un semn celest.

Simon, în schimb, îi credea pe romani, întrucât provenea dintr-o familie devotată triplei coroane, mai ales pentru că aceasta se opunea atât de hotărât împăraţilor germani.

Spre deosebire de revărsarea Rinului, Al Şaizeci şi şaptelea era acum un bărbat în toată firea, se putea sprijini pe un prestigiu real, astfel că nu mai mira pe nimeni energia care, cu 15 ani în urmă, părea să vină direct din miracol. Mai mult, Omul fără Dileme dădea impresia unui conducător, oriunde se afla. Şi asta nu numai pentru că vorbele sale nu erau niciodată interpretabile, trebuind a fi înţelese exact aşa cum au fost exprimate, ci şi fiindcă în preajma sa se afla – întotdeauna şi aproape peste tot – o armată de oameni care se grăbeau să-i îndeplinească spusele, străduindu-se să-i convingă să-i urmeze şi pe cei ce ezitau.

Până să revină Grigore al IX-lea pe Monte Vaticano, toate cartierele cetăţii au fost, rând pe rând, acoperite de apă. La început, Tibrul s-a insinuat în străzile vecine albiei, pe urmă, parcă prinzând tot mai multă putere pe măsură ce înghiţea mai mult teritoriu¹, a început să crească şi să bântuie şi în cartierele mai înalte. De pe creasta colinelor, sub torentele de ploaie, populaţia îngrozită asista neputincioasă cum clădiri ce au rezistat din vremea legendarilor împăraţi din vechime erau smulse din temelii şi aruncate cât colo de Mâna Nevăzută. După cum avansau lucrurile, devenise limpede că, până la urmă, nu exista un loc destul de înalt care să mai poată oferi refugiu talazurilor tot mai turbate. “Grigore va sosi prea târziu!” se căinau romanii. Şi, atunci, parcă de niciunde, au apărut plute spre a transporta refugiaţii de pe acoperişurile ce abia se mai ţineau spre înălţimile ferite. Unii au ezitat să urce pe scânduri şi nimeni n-a insistat să vină. Alţii au vrut să ia cu ei şi bunuri. Cei ce n-au renunţat la obiecte sau la animale, au fost şi ei lăsaţi pe refugiile lor atât de nesigure. (“O tânără aristocrată n-a vurt să se despartă de căţelul ei, a fost urcată de servitori cu forţa pe plută, dar ea a sărit în valuri pentru a-şi salva animalul. Până la urmă, acesta a apucat-o de păr şi a salvat-o el.” Cel puţin aşa spun atât cântecele, cât şi unii autori de cronici luate drept surse şi de cei mai serioşi istorici.) Bărbaţii aceia îşi făceau datoria în linişte, nu vorbeau aproape deloc – poate de aceea s-a şi considerat, mai târziu, că, deoarece foloseau doar apelaţii scurte, nu cunoşteau decât vag graiul roman, şi că, deci, erau străini. Apoi, când apele s-au retras, nu i-a mai văzut nimeni.

Se mai zicea că au fost aduşi de Simon de Montfort, omul din familia care i-a slujit întotdeauna atât de credincios pe papi. Singurul semn distinctiv al acelor bărbaţi (cu o privire mai degrabă sinistră) erau nişte brăţări albastre din mătase, pe care le purtau cu toţii la încheietura mâinii stângi.

Şi se mai spunea că “Simon de Montfort a fost însoţit de un alt tânăr, probabil un apropiat, dar că respectivul ar fi fost demonul rău al acelei perechi, el fiind cel ce dădea porunci doar din priviri cine şi în ce ordine să fie salvat şi cine şi în ce ordine să fie aruncat de pe plută. Uitătura îi era hotărâtă şi nimeni n-a i-a zărit nici o urmă de regret în ochi, atunci când de pe o platformă prea încărcată era aruncat cineva în apă.” Aşa ne spun cronicarii, citându-i pe maeştrii şi pe predecesorii lor şi fiind încredinţaţi că doar sfârşitul lumii poate fi prevestit de asemenea inundaţii, ca şi cele din Roma A.D. 1230, alături de marele cutremur din Sicilia aceluiaşi an, de focul care a pustiit codrii Lusitaniei cu doar puţine luni în urmă şi de grozăviile ce se povesteau despre invaziile necontenite ale neamurilor sălbatice scurgându-se din hăurile răsăritului spre fruntariile Europei. Era ceea ce ei au numit, puţin mai târziu, “Marele ciocănit”¹, CSLA (Ciocănitul Sfârşitului Lumii Acesteia)², confirmat de invaziile tătarilor, mongolilor şi turcilor, ce abia urmau să vină. Şi chiar şi când se vor petrece acele nenorociri atât de crâncene, se vor mai găsi alţi scribi care îi vor cita pe predecesori şi vor confirma faptele CSLA, ale lui Simon de Montfort, precum şi ale apropiatului acestuia, adică ale celor două feţe ale viitorului conte de Leicester. Alţii, gândeau încă asemenea lui Ioachim de Fiore, stins din viaţă cu doar puţini ani în urmă, şef şi acela al unui ordin monahal şi considerat profet de prea mulţi oameni, mai ales de cei de prin prostime, abate care spusese şi anul când va veni noua eră universală a Sfântului Duh. (Cei ce-l credeau erau mai senini decât cei înspăimântaţi de CSLA, întrucât pentru ei măcar viitorul li se înfăţişa luminos.) Chiar şi cu aproape un veac mai târziu, şi un scrib arab, Ali ibn Muhammad al Jafaâr, pomenind despre semnificaţia malefică a cifrei doi, acel churk în revelaţia dumnezeiască, dând (şi) un exemplu din lumea creştină, aminteşte: “atât de cunoscuta relaţie dintre faţa bună şi faţa rea a lui Simon de Montfort, cel ce şi-a luat prizonier chiar şi propriul rege”.

Perechea Simon de Montfort – Cel de Al Şaizeci şi şaptelea va deveni de nedespărţit, istoria făcând abstracţie că, puţin mai târziu, cei doi se vor afla pe meridiane foarte îndepărtate unul de celălalt. Simon va părăsi Franţa, va deveni conte de Leicester, nume sub care se va înscrie pe locul său din istorie, iar Omul fără Dileme va pleca în celălalt colţ al lumii, de unde va asista la groaznicele năvăliri ale tătarilor. Fiecare dintre ei îşi va juca rolul său, scris de Cel de Sus. Dar, mai înainte, ei vor mai colinda împreună nimicnicia acestei scene, iar, în Anglia, se vor întâlni iarăşi. Şi vor rămâne nedespărţiţi în amintirea oamenilor. Amintire care nici măcar nu va sesiza perioada de aproape zece ani când s-au aflat atât de departe (geografic) unul de celălalt.

Însă, până atunci, perechea Simon de Montfort – Cel de Al Şaizeci şi şaptelea va mai umple câteva pagini de legendă. Prima – dintre cele ce ni s-au păstrat – la Bologna, în 1232, a doua la Toulouse, aproximativ doi ani mai târziu.

Între plecarea lui Simon de Montfort şi a Omului fără Dileme din Roma şi cele două “experienţe universitare” au trecut aproape doi ani, un răstimp în care scribul nu crede că personajele noastre să fi rămas tot timpul în peninsulă. Pentru aceasta, cuplul nostru s-a dovedit a fi mult prea dinamic. După ce papa a revenit în Cetatea Eternă şi apele Tibrului s-au retras înfrânte în urma întregului dezastru pe care l-au pricinuit, lăsând în urmă o metropolă de atâtea ori pustiită de mâna oamenilor, dar parcă niciodată atât de pedepsită de dreapta urgie a Domnului, tânărul Montfort, în virtutea vechii devoţiuni a familiei sale faţă de instituţia supremului ierarh, a fost primit în apartamentul personal al sfântului părinte, binecuvântat solemn şi înzestrat cu un titlu pe care scribul nu l-a mai întâlnit până atunci şi nici după aceea: Simon de Monfort a fost numit “Judecător cu drepturi depline asupra tuturor râurilor, fluviilor şi izvoarelor, cu excepţia Iordanului” (care a rămas sub directa protecţie a scaunului apostolic). Cel puţin aşa ne povesteşte fratele Valerius, apropiat al fratelui Iordanes din Saxonia¹. Din acelaşi izvor, ni se mai relatează că în faţa papei Grigore al IX-lea nu s-a înfăţişat decât partea luminoasă a eroului, un tânăr nobil dintr-o ilustră familie devotată dreptei credinţe şi nu şi partea întunecată, cea care nu s-a sfiit niciodată să se pună înaintea hotărârilor oamenilor, “posedată de prea multele trăsături esenţiale ale diavolului”. Acela, în vreme ce “partea luminoasă” îşi primea binemeritata răsplată de la episcopul Romei, se afla într-o tavernă şi-şi pierdea vremea cu un evreu îndărătnic, ascultând învăţături păgâne.

O vreme, cuplul Simion de Montfort – Al Şaizeci şi şaptelea se va transforma într-un trio, ataşându-şi-l şi pe Ţipor. Erau o apariţie mai mult decât nefirească aceştia trei: pe de o parte, tânărul nobil, fiu al unuia dintre cei mai hotărâţi şi cruzi duşmani ai greşiţilor întru credinţă, fiu care el însuşi va deveni simbolul naţionalismului extrem, pe de altă parte un evreu, posedat de vorbele îmbârligate, nedespărţit de carte, mereu dispus la întreceri ale spiritului şi, în fine, Al Şaizeci şi şaptelea, Omul fără Dileme, cel ce a reuşit să transforme pragmatismul în imperativul exclusiv al vieţii. (În aşa o măsură, încât scribul crede că s-a îndepărtat chiar şi de dialogul cu eternitatea, cel întotdeauna dispreţuitor de zădărnicia faptului imediat, motiv pentru care a mai fost numit şi Omul fără Milă, cu sensul de Omul fără Suflet.) Dacă Simon mai avea ce să înveţe de la mentorul său de-o vârstă cu el în ceea ce priveşte ascuţirea caracterului, cu Ţipor chiar că nimeni n-ar fi putut spune ce a avut în comun. Şi nici Ţipor cu Omul fără Dileme, el, Ţipor, nepotrivindu-se nici în etate cu ceilalţi şi părând să cunoască satisfacţia doar din dilematizarea oricărui subiect, indiferent dacă acela avea vreo tangenţă cu lumea aceasta sau nu. Şi, totuşi, cei trei au fost nedespărţiţi ani de zile şi, de pe marginea drumului, lumea îi privea cu uimire şi dezaprobare cum colindă împreună imperiul creştin. (Acelaşi Ali ibn Muhammad al Jafaâr¹, va analiza această relaţie prin prisma simbolistici arabe a numerelor: cunoscut ca un adversar neîmpăcat al papalităţii – motiv pentru care scrierile sale au avut o răspândire remarcabilă în Imperiul German -, al Jafaâr remarcă faptul că, până la Grigore al IX-lea, despre care a fost vorba la marea inundaţie de la Roma din A.D. 1320, începând cu Alexandru III, au existat unsprezece papi şi antipapi succesivi care şi-au luat şi ei denumiri terminate cu cifra trei. Doar Grigore al VIII-lea a făcut excepţie, dar pontificatul aceluia n-a durat nici măcar două luni… Aşadar, Alexandru III şi antipapii Pascal III, Calixt III şi Inocenţiu III, apoi Lucius III, Urban III – amintitul Grigore VIII -, Clement III, Celestin III, Inocenţiu III şi Honorius III… Trei este în percepţia arabă sugerarea (şi) a terţei persoane, a demonului şi este mai malefică decât multe alte numere impare, deşi toate nasc susceptibilităţi. Aşa că, „pe vremea lui III”, nu se miră al Jafaâr că au apărut însoţiri atât de nepotrivite: „Toată lumea apuseană era colindată de grupuri de câte trei mesageri ai dezordinii şi ai stricăciunii. Alah vorbeşte prin semne şi nu le rămâne oamenilor decât să desluşească avertismentele sale”.)

Aşadar, în atât de întârziata primăvară a lui 1232, acel grup straniu şi-a făcut apariţia la Bologna. Şi aici, ca şi în toată Europa, oamenii trăiau sub teroarea lui CSLA şi sesizau îngroziţi cum zgomotul ciocănitului venea de mai pretutindeni. La Universitate, în frunte cu rectorul, magiştrii şi discipolii au înmulţit ceremoniile anuale ale defilărilor solemne prin urbe, iar cetăţenii le-au primit cu speranţă. Oamenii cu carte au reuşit să se impună, de data asta nu prin robă, ci prin atitudinea faţă de CSLA: ei nici nu vorbeau despre moarte, ci doar despre o altă stare, totul devenea mult mai teoretic, primea un sens, putea fi discutat la nesfârşit şi argumentat. În disputele lor savante – chiar dacă nu le puteai urmări în întregime – necunoscutul primea chip. Şi, să nu uităm, atât profesorii, cât şi o parte dintre studenţi, erau oameni ai bisericii şi, prin ei, întreaga comunitate devenea purtătoarea Cuvântului Domnului.

Cu atât mai de neînţeles a părut sosirea grupului celor trei. Al Şaizeci şi şaptelea mai continua să-şi plimbe nobilul pupil în iniţierea ce se impunea, deşi Simon împlinise 27 de ani. Însă Montfort însuşi simţea că drumurile acelea aparent aleatoriu conduse de Omul fără Dileme îl încarcă cu o energie de care în curând va putea face uz după cum va crede de cuviinţă, energie fără de care nu va avea nici o şansă. La Bologna, ilustrul oaspete, despre care se cunoştea rolul extraordinar avut în salvarea cetăţenilor Romei, cât şi despre audienţa de mulţumire a papei, i-a pus pe localnici într-o situaţie imposibilă: fiecare fruntaş local ar fi vrut să-l invite spre a-l găzdui, însă eroul nu se afla singur, ci însoţit mereu de faţa sa întunecată şi de evreu. Era ca şi cum ai fi dorit din tot sufletul să inviţi la tine un musafir drag, dar ţi-e frică, întrucât acesta ar fi urmat de doi dulăi uriaşi, de care este nedespărţit. Şi ca ezitarea să te pună într-o situaţie şi mai neplăcută, nu ştiai ce rival va ignora primejdiile şi va face el gestul. Pe de altă parte, unul dintre cei mai bogaţi localnici, după ce l-ar fi convins pe nobil să locuiască la el, le-a rezervat celorlalţi doi paturile în dependinţele servitorilor. Fapt ce l-ar fi făcut pe Montfort să părăsească somptuoasa locaţie şi să aleagă un han mult mai puţin confortabil. Şi nu l-ar fi putut opri nici târguiala inutilă a neinspiratei gazde: cei doi să primească o cameră doar ei singuri sau fiecare una în cea mai bună anexă a palatului. Mai mult nu putea oferi nici acel negustor: că doar n-o să doarmă chiar sub acelaşi acoperiş cu Omul fără Dileme şi, mai ales, cu evreul. (Mai târziu, Al Şaizeci şi Şaptelea nu va mai avea asemenea probleme, probabil că renumele său damnat făcându-l să evite el singur situaţiile penibile. Iniţierea, după cum se vede, le-a folosit la amândoi tovarăşii.)

Situaţia era, totuşi, intolerabilă şi notabilităţile oraşului au trebuit să găsească o soluţie. Cei trei au fost găzduiţi împreună la Universitate într-o cameră modestă, dar curată, lipsită de orice semne, chiar şi de crucifixul obişnuit de pe perete. În clădirile Universităţii se găseau întotdeauna discipoli din toate colţurile continentului, grupaţi de la sine pe naţiuni, aşa că locul acela accepta ceva mai uşor straniul trio. Dacă acolo puteau sta atât cât doreau, dacă puteau să mănânce în marea încăpere de mese, folosită atât de doctori, cât şi de studenţi, problema cu invitaţiile în palatele primilor cetăţeni ai urbei a rămas nerezolvată: orice petrecere ai fi organizat, rămânea pericolul ca ilustrissimul să apară gardat de cei doi dulăi, iar momentele cel puţin neplăcute nu puteau fi prevăzute în mod eficient. Aşa că s-a ajuns la o situaţie inversă: notabilităţile au fost ele cele care au venit în vizită la Universitate. Într-una dintre acele manifestări special organizate în cinstea celui ce a fost recompensat de însuşi papa, ar fi avut loc şi o disputăm publică între mai mulţi doctori, dispută la care ar fi participat şi Ţipor. Dezbaterea ne-a rămas înscrisă în mod amănunţit în mai multe manuscrise, doar că scribul n-o va reproduce, întrucât i se pare preluată din alte asemenea turniruri verbale, unul chiar reprodus de scrib într-o biografie anterioară. (Nici subiectul nu este specific veacului, nici chiar unele replici nu sunt diferite şi, mai ales, încurajările şi aprecierile din of se repetă chiar identic…) Scribul se va opri, mai degrabă, la un alt aspect. Disputa ar fi fost organizată nu în aula mare a Universităţii, ci în sala de consiliu a Primăriei, după ce ar fi fost anunţată din timp. Încăperea ar fi fost plină ochi, iar cei trei concurenţi s-ar fi întrecut de dimineaţa până seara, cu o singură pauză la amiază. Iniţial, cineva ar fi avut ideea ca disputa să aibă o miză capitală, învinşii să fie osândiţi la moarte: astfel se respecta şi o veche cutumă de mult părăsită, iar evenimentul ar fi devenit brusc mult mai palpitant. Propunerea, primită cu entuziasm nu numai de către plebe, dar chiar şi de majoritatea notabilităţilor, care întrevedeau o posibilitate neaşteptată de a scăpa măcar de unul dintre dulăii lui Simon de Montfort, a fost respinsă categoric de către Universitate, dar şi de către membrii influenţi ai conducerii cetăţii. Aşa că, oricât de documentate au fost argumentele oratorilor şi oricât de strălucite au fost formulările, pentru majoritatea publicului, spectacolului i-a lipsit miza¹. (Că evreul va fi declarat învins nu se îndoia nimeni, iar cine dintre ceilalţi doi competitori va câştiga era prea puţin palpitant.)

Seara s-a dat verdictul: din păcate, selecţia competitorilor a fost atât de neinspirată, încât, cu toată bunăvoinţa, evreul n-a putut fi clasat mai jos de locul doi. Ceea ce era chiar inadmisibil. Aşa că s-a anulat întreaga dispută şi s-a hotărât ca, la o dată ulterioară, dezbaterea să fie reluată cu participarea unui doctor al Universităţii, a lui Ţipor şi a unui cărturar arab. Lumea a plecat profund dezamăgită, iar evreul a continuat să-şi susţină punctul de vedere într-o cârciumă, unde a reuşit să mai adune câţiva gură-cască. Argumentele sale – şi cele care convingeau, şi cele ce nu puteau fi acceptate, fiind prea străine de cutumele creştine – păreau că provin dintr-un sac fără fund. Efectul final a fost că, rând pe rând, ascultătorii l-au părăsit, lăsându-l cu alte şi alte exemple nefolosite. Dar şi aşa, lumea s-a obişnuit cu evreul, l-a luat aşa cum era el şi, considerându-l, în continuare, un reper neplăcut al oraşului, l-a acceptat ca atare. Întâmplare din care Simon de Montfort şi Al Şaizeci şi şaptelea au tras concluziile ce se cuveneau, iar Ţipor niciuna.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.