CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Imediat după moartea lui Ţipor, Omul fără Dileme pleacă precipitat la Tours şi mută familia celui ucis la rudele lor din Worms. Ceea ce s-a dovedit a fi fost, din nou, o măsură de prevedere înţeleaptă, pentru că ecoul evenimentului de la Toulouse a atras după el şi represalii în comitatele vecine. (Poate că Miriam va avea o viaţă ferită de obişnuitele ameninţări cu care s-a confruntat dintotdeauna neamul ei tocmai fiindcă a existat un tată care a vegheat de departe şi a prevăzut de fiecare dată cu exactitate catastrofele ce se iveau şi pe care a ştiut să le evite pentru fiica sa.) Încă o dată: oricât a căutat prin documente şi prin arborii genealogici cei mai compleţi, scribul n-a găsit şi un alt moştenitor al Celui de Al Şaizeci şi şaptelea. A fost Lilith aceasta? Sau, mai degrabă, Miriam? (Dar în legătură cu Miriam versus Lilith, scribul va mai avea prilejul de a reveni.) Care dintre ele a fost moştenitoarea legală a Omului fără Dileme? Întrebarea nu este pusă la întâmplare: după moartea Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, au apărut mai mulţi pretendenţi la averea lăsată de acesta, avere ce a fost suficient de mare pentru a nu lăsa indiferenţi pe cei ce sperau a avea şi cea mai mică şansă de a pune mâna pe ea. Ori măcar pe o parte din ea. Astfel, s-au ivit mai multe tentative de a-l elimina pe Al Şaizeci şi nouălea, foarte tânărul nepot al Omului fără Dileme şi fiul lui Miriam. Primul argument al pretendenţilor a fost acela că Miriam însăşi a fost un copil din flori, deoarece nobilul cavaler n-avea cum să se fi cununat în faţa lui Dumnezeu cu o evreică, cu atât mai mult cu cât aceea nu s-a lepădat nici o clipă de propria ei credinţă. În continuarea acelei acuze a stat şi realitatea că Al Şaizeci şi şaptelea nu a împărţit căminul cu mama fetei – ar fi fost şi culmea ca un personaj atât de nobil să-şi petreacă timpul într-o comunitate de evrei, într-un Stätl! – el fiind (aproape) tot timpul plecat în atât de importantele-i misiuni. Urmele acestor argumente au rămas înscrise în memoria textelor juridice şi au fost socotite suficiente pentru a nu da dreptate, ca de obicei, evreilor. (O lungă paranteză: Miriam a fost considerată evreică şi în acele documente – întrucât la evrei succesiunea religioasă se socoteşte după mamă, doar ea fiind părintele absolut sigur… Miriam dispărând, şi fiul ei, chiar dacă făcut cu un creştin, după aceleaşi criterii, trebuia considerat şi el evreu. Numai că procesele acestea au lovit mai mult colateral, în comunitatea din care făcea parte fiul, întrucât averea pretinsă a dispărut cu desăvârşire, după cum a avut grijă, ca de obicei şi cu prevederea-i caracteristică, Omul fără Dileme. Oricum, măcar pentru scrib, acele vechi acte juridice reprezintă surse de documentare nepreţuite, chiar dacă nici unul dintre pretendenţii la averea Celui de Al Şaizeci şi şaptelea nu s-a dovedit a fi câtuşi de puţin important pentru povestea Celor O Sută. Acum scribul are şi o dovadă oficială asupra faptului că Lilith/Miriam este Cea de A Şaizeci şi opta. Însă cel mai important a fost că scribul a ajuns, datorită aceloraşi documente, să poată face, în sfârşit şi pentru prima oară, deosebirea dintre cea numită Lilith şi cea cântată drept Miriam: o dată în accepţiunea biblică – Is., 34, 14 -, dar, mai ales în cea populară, Lilit – şi nu Lilith! – reprezintă o întruchipare a demonismului feminin răzbunător, sterp, gelos şi extrem de autoritar. În referirile din sursele despre A Şaizeci şi opta, scribul a dat şi de o Lilith, o transcriere, după grafia vremii, a celei care va deveni, în conştiinţa timpului, „şarpele universal”¹. Procesul de succesiune pentru bunurile lăsate de Omul fără Dileme va tinde să o demonizeze şi mai mult pe Lilith drept mama nepotului moştenitor, dar nu se va atinge de Miriam. Astfel, personajul va fi tot mai mult despicat în două, până la delimitare definitivă… Nu putem elimina cu totul ideea ca, la început, fiica Rahelei şi a Omului fără Dileme să fi purtat într-adevăr numele Lilith şi că doar accepţiunea mitică să-i fi schimbat denumirea, încetăţenind-o pe cea de Miriam. Mai ales că Lilit şi Lilith nu au nicidecum, măcar pentru iniţiaţi, aceeaşi semnificaţie, Lilit fiind, iniţial, prima femeie, zămislită din aceeaşi ţărână cu Adam, însă înlocuită cu Eva, după ce a refuzat să se supună bărbatului. Aşa că, o vreme, Lilit n-a fost decât avertismentul dat femeilor prea puţin ascultătoare. Însă, se mai spunea, tot atunci, că totuşi Eva a fost cea care l-a îndemnat pe Adam că guste din fructul oprit, ducând la izgonirea omului din rai şi că nu Lilit a fost aceea. Abia pe urmă, Lilit a devenit „şarpele universal”. De vină, poate, pentru alunecarea unui personaj în altul în povestea Celei de A Şaizeci şi opta sunt, poate, şi amintirile livreşti păstrate: Robert din Worms şi ceilalţi menestreli au cântat-o pe Miriam, în vreme ce unii scribi, printre care şi Fratele Valerius, se referă şi la Miriam şi la Lilith, în timp ce trimiterile ulterioare la „casa fantomelor evreieşti” …scena vieţii lui Miriam o vor indica în mod clar pe Lilith. După toate astea, scribul va accepta pentru A Şaizeci şi opta numele Miriam, după ce, în întâia ciornă, a notat-o şi el drept Lilith, aşa cum a găsit-o pentru prima oară în succesiunea Omului fără Dileme. Însă nici pe Lilith, după cum se va vedea, nu o va putea ignora cu totul… Încurcată treabă!)

Lângă Worms, Rahela va fi dusă în cea mai mare siguranţă şi va naşte în casa unei verişoare primare, însă, după doar foarte puţină vreme, va beneficia de propria ei gospodărie, cea mai arătoasă din regiune. Istoria se repetă, de data asta mult mai rapid decât de obicei: însuşi Omul fără Dileme şi-a petrecut prima copilărie (la Marsilia), într-o vilă confortabilă, alături doar de mama sa, în absenţa unui tată, însă având mereu la îndemână toate cele necesare şi fiind ferit până şi de posibilitatea oricărei agresiuni, un fapt „de la sine înţeles”, adică printr-un fel de miracol aranjat de mână umană. Numai că, spre deosebire de mama Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, căreia bărbatul vieţii ei, Omul fără Nume, nu i se va mai arăta niciodată, mulţumindu-se să-şi ocrotească de la distanţă familia – şi mai ales fiul -, soarta Rahelei va fi cu totul alta: Omul fără Dileme nu se va sfii să dea, din când în când, şi în modul cel mai firesc, şi „pe acasă”. Ca şi tatăl său, şi el va avea grijă ca familia sa să locuiască într-o casă impunătoare, ascunsă în mijlocul unui parc cu mulţi copaci înalţi, păzită tot „de la sine înţeles” şi chiar înscenând două atacuri înăbuşite imediat cu cruzimea necesară ca nimeni să nu mai aibă curajul să le repete. Clădirea de piatră de lângă Worms şi-a câştigat o asemenea înfricoşătoare faimă misterioasă, încât, peste ani, nici pretendenţii la averea în litigiu n-au avut curajul să pătrundă cu forţa în domeniul pe care îl revendicau (şi pe acela). Iar cu multe decenii mai târziu, în timpul marii ciume, când toţi evreii au fost măcelărişi sau alungaţi, cumplita clădire a rămas neatinsă şi, mai târziu, nu numai locuită de nimeni timp de generaţii¹, dar nici măcar călcată de picior de om. Despre domeniul acela continuau că circule tot felul de legende şi lumea din regiune a răsuflat uşurată când un incendiu a mistuit, în secolul al XV-lea, parcul şi clădirea. Şi în continuare, născându-se mereu alte legende – inspirate desigur din primele – locul a rămas, încă multă vreme, ocolit de oricine.

Şi a mai existat o deosebire între modul cum a asigurat Al Şaizeci şi şaselea siguranţa traiului fiului său şi cum a făcut acest lucru Al Şaizeci şi şaptelea relativ la Miriam: cel dintâi s-a îngrijit doar de securitatea fizică şi materială, în vreme ce Omul fără Dileme a avut grijă ca fiica sa să beneficieze de cei mai buni învăţători, care au descoperit la timp în pupila ce le-a fost încredinţată un teren extrem de fertil pentru o cultură deosebită.

Erudiţia livrescă timpurie, precum şi revenirile acelea, întotdeauna atât de surprinzătoare ale tatălui, însoţite, de fiecare dată, de cele mai neaşteptate cadouri pentru toată lumea, s-au constituit printre primele elemente de basm din viaţa fetiţei. Viaţa din amintiri indirecte i se scurgea amestecându-se cu viaţa concretă. Pe de altă parte, Omul fără Dileme a vrut educaţia fiicei sale să fie cât mai completă. Scribul se va restrânge la două exemple:

1. Miriam a fost învăţată să se bucure pentru toţi, nu numai pentru satisfacţiile personale. Astfel încât s-a instituit cutuma ca mai înainte să se desfăşoare ceremonialul împărţirii darurilor destinate celorlalţi membri ai casei, numeroaselor rude şi servitori, pe urmă ale celor foarte apropiaţi şi abia la sfârşit să fie scoasă la iveală marea surpriză pentru fetiţa însăşi. Rahela credea că, astfel, copilul se va deprinde să aibă înţelegere şi în viaţă pentru semenii ei, însă efectul a fost, mai degrabă, creşterea bine regizată a suspansului. Totuşi, fetiţa a fost învăţată să se bucure de bucuria celor din jur şi, în felul acela, orice sentiment pozitiv din preajmă acumula şi propriul ei buget de satisfacţie, însuşire ce o va păstra pentru totdeauna. Şi, într-adevăr, Miriam avea ceva tonic, devenind o favoare pentru oricine avea şansa să se afle alături de ea. Chiar şi fizic, Miriam trezea un sentiment de subtilă satisfacţie, răspândind mereu în jur un puternic miros specific, mirosul mirului sfânt, după cum se spunea.

2. Rahela şi-a învăţat fetiţa, de mică, să caute imediat o soluţie potrivită pentru orice întâmplare neplăcută, singura posibilitate, spunea mama, de a nu lăsa durerea să prindă cheag şi deznădejdea să se transforme în satisfacţia din insatisfacţie, „laşa autocompătimire”, cea care paralizează orice voinţă. „Chiar dacă nu mai poţi face nimic cu un ulcior care ţi-a căzut din mână şi, spărgându-se, a împrăştiat pe jos mâncarea din ziua aceea a întregii familii, soluţia este să cureţi imediat locul şi să găseşti repede altceva cu care să saturi gurile flămânde! Fiecare clipă de amânare şi de căinare nu duce decât la alimentarea dezamăgirii, transformând-o în durere.”

Crescută astfel, Miriam a reuşit întotdeauna să vadă doar partea frumoasă a lucrurilor, ne asigură Robert din Worms, menestrelul care i-a cântat viaţa¹. Partea frumoasă a vieţii, care devenea frumoasă prin aceea că, aşa cum s-a spus, te contamina chiar şi prin simpla apropiere de eroină. De altfel, imaginea lăsată de Miriam, o imagine atemporală şi lipsită de repere geografice, pare, la o primă vedere, doar visul ideal al unui menestrel. Scribul s-a oprit, totuşi, la acest tablou, iniţial fiindcă n-avea altă variantă pentru continuarea întregii poveşti, pe urmă, spre marea sa uşurare, întrucât, cercetând sursele, a dat de evenimente indubitabile în care Al Şaizeci şi nouălea, fiul lui Miriam, a jucat rolul principal. Aşa că, revenind de la fiu la mamă, treptat, şi viaţa acesteia a început să se umanizeze. (Este ciudat cum, ajuns la acest punct, scribul constată cum istoria se dezvoltă nu numai într-un sens, ci şi în direcţie inversă: Al Şaizeci şi şaptelea, standardizat până la dezumanizare în imaginea sa acceptată de Om fără Dileme, redevine om din amintirile urmaşei sale, la fel cum tatăl îşi întredeschide misterul pentru şi prin urmaşi. Dacă ar fi ştiut din timp că istoria urmează şi un curs invers, de multe ori mai explicit decât cel care urmează fidel sensul acelor ceasornicului, scribul poate că ar fi început deşirarea ghemului începând cu Al O Sutălea spre Primul. Şi poate că i-ar fi fost mai uşor să înţeleagă. Atât lui cât şi bunului cititor. Poate.)

Şi, pentru că a pomenit de contagiune, scribul se întreabă cum de n-a preluat A Şaizeci şi opta chipul unei curtezane, dat fiind că băiatul ei a devenit Magister Amori? Nici cea mai vagă observaţie nu face vreo aluzie jignitoare la caracterul lui Miriam, deşi atâţia bărbaţi au visat-o şi admirat-o. În afară de Robert din Worms, scribul a mai descoperit şi alţi menestreli cântând, se pare, aceeaşi doamnă, însă Miriam, sub nume diferite, a devenit ceea ce în secolul al XXI-lea d. Chr. s-ar numi un brand, născând, inevitabil, o schemă din care făceau parte numeroase femei. Şi, totuşi, eroina noastră, deşi ostentativ extrasă dintr-un timp real şi dintr-un spaţiu anume, îşi păstrează chipul inconfundabil. Chiar şi atunci când înflăcăraţii adoratori o slăvesc fără să apuce s-o vadă sau o întâlnesc abia înainte de moarte. (În genul manierei deschise de Geoffroi Rudel, menestrel din veacul anterior, care povesteşte despre marea dragoste a lui Jaufres Rudels de Blaia faţă de contesa de Tripoli, pentru care se face templier, dar pe care n-o va vedea decât înainte de moarte, când grav bolnav fiind, contesa va veni la căpătâiul său, iar el va muri fericit în braţele ei. După care şi contesa se va călugări.) Proprietate ce o aduce şi pe Miriam atât de aproape de idealurile istoriei, mai degrabă decât de zeiţe şi de eroine: acelea au acţionat toate înflăcărate de pasiuni nestăvilite, pe când Miriam, asemenea îngerilor, a trecut senină şi neprihănită. Neprihănita mamă a Celui de Al Şaizeci şi nouălea…, Magister Amori… Când realitatea se naşte din paginile unui basm cântat cu pasiune de un trubadur talentat, prezentul acţiunii vine din amintirile viitorului.

Şi iarăşi: este extrem de greu de înţeles atmosfera calmului celest din întâmplările vieţii lui Miriam într-o perioadă când prigoana împotriva evreilor a cunoscut noi „contururi teoretice”. Viaţa lui Miriam s-a opus logicii, adică a fost un paradox, adică a fost o minune. După ce, în 1215, Conciliul Lateran IV i-a obligat pe urmaşii lui Moise să poarte semne distinctive, din toate părţile Europei au apărut noi şi noi teorii menite să justifice măsurile ce trebuiau luate împotriva evreilor: în 1236 a avut loc „evenimentul de la Fulda”, care a dovedit „în mod cert” întrebuinţarea rituală a sângelui creştin, o „nouă mărturie” a orgiilor sexuale şi antropofage ale ereticilor de la Oldenburg, unde, cu puţină vreme mai înainte, a fost descoperită o sectă secretă cu un pronunţat cult demonolatric. Patru ani mai târziu, în 1240, s-a disputat faimoasa Controversă de la Paris, când s-a descris, în toată hâdoşenia ei, blasfemia programatică împotriva lui Christos, prin acel odium humani generis, „ura împotriva neamului omenesc” atât de specifică tuturor evreilor. Iar, după alţi patru ani, în 1244, la Norwich, lumea a fost prevenită de către Thomas de Monmouth, că reprezentanţii tuturor comunităţilor evreieşti din Europa se întâlnesc anual la Narbone şi că în acel an s-a hotărât, prin tragere la sorţi, să fie răpit un copil creştin din Anglia şi sacrificat în scopul utilizării rituale a sângelui său. Şi cum (şi) în zilele acelea a dispărut într-adevăr un copil în comitatul Susex, cumplita dovadă n-a întârziat să apară. Pentru ca în 1250, pe Rin, la Köln, să fie demascate, după o urmărire profesionistă şi în urma unei trădări din interior, alte secte de evrei întâlnindu-se pe ascuns, după ce ar fi realizat o reţea ierarhică bine organizată, acea aşa-numită „conspiraţie anti-biserică”, folosindu-se chiar de modelul catolic, în frunte cu un „papă”, „cardinali”, „episcopi” etc. În 1254, „conspiraţia anti-biserică” va fi semnalată şi în nordul Italiei şi va fi stârpită printr-o execuţie colectivă la Milano, povestindu-se că au fost ucişi public 235 evrei din toată peninsula¹, relevându-se, astfel, aria largă de întindere a conjuraţiei, condamnaţii fiind bărbaţi şi femei între 3 şi 86 de ani. Doi ani mai târziu, sinistrul spectacol se va repeta şi la Lyon. (În argumentarea acuzaţiilor şi în „consemnarea adevărului lor indubitabil”, toate acestea au fost prelucrate şi numeric, găsindu-se o scară a ritmului în care încerca mereu să lovească odium humani generis. Interesant că acele calcule erau făcute cu adaptarea mai mult sau mai puţin fidelă a unei ştiinţe a numerelor preluată tocmai din cărţile evreilor…)

Scribul a amintit aceste date pentru a jalona perioada scurtei vieţi a Celei de A Şaizeci şi opta. O perioadă plină de lovituri îndreptate asupra urmaşilor lui Avraam şi ai lui Moise, un timp în care prigoana primea şi sprijin teoretic, fixând o motivaţie solidă în inconştientul colectiv¹. Scribul a amintit aceste date pentru a-şi arăta încă o dată uimirea că tocmai în asemenea vremuri a putut să supravieţuiască legenda lui Miriam, o legendă ce a biruit resentimentele şi a dăinuit vreme de veacuri. Legenda „Fântânii lui Miriam”, preluată din povestea Exodului, descrie miracolul săvârşit de o fecioară din convoiul rătăcind prin deşert: ori de câte ori cineva era pe cale de a fi răpus de sete – şi numai atunci – apărea, printre razele fierbinţi ale soarelui, acea fecioară, omul îi cerea o cană cu apă, ea dădea nisipul la o parte şi se apleca asupra fântânii ivită în imediata ei apropiere şi îl servea pe muribund cu lichidul rece cel mai curat şi cel mai întremător. Iar omul se ridica şi pornea mai departe. La fel, se spunea, când se aflau la hotarul deznădejdii, semenii lui Miriam i se adresau ei şi ea – la fel ca şi străbuna ei biblică – le dădea leacul tămăduitor.

Rahela s-a mai bucurat vreme de 31 de ani de protecţia tatălui fiicei ei. Fie că a fost plecat în Franţa, fie că se afla în imediata apropiere a contelui de Leicester, fie că ducea la bun sfârşit misterioase însărcinări în Orient, Omul fără Dileme găsea mereu prilejul de a reveni în acel Stätl de lângă Worms, un adevărat ghetou evreiesc, cu oameni mai degrabă foarte săraci, unde centrul aşezării devenise clădirea de piatră din mijlocul parcului cu foarte mulţi pomi². Despre Rahela n-a circulat nici o legendă, nici un zvon: aceeaşi forţă misterioasă care îi păzea reşedinţa a înconjurat cu un zid înalt de tăcere întreaga ei fiinţă. Nimic nu este consemnat niciunde despre femeia Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, fiecare cuvânt putând fi interpretat drept o insinuare (într-o relaţie atât de stranie) şi nimeni nu găsea prudent să-şi rişte pielea pentru câteva vorbe. Întreaga ei biografie va fi înghiţită de minunata poveste a fiicei sale şi, mai ales, de viaţa atât de năstruşnicului ei nepot.

Lucrurile n-au stat aşa chiar de la început. O societate obişnuită ca evreii să fie toleraţi izolaţi – atunci când nu se simţea o nevoie imediată de ţapi ispăşitori – n-a putut concepe uşor ca un cavaler de sorginte atât de nobilă să-şi întreţină o familie în Stätl, şi asta nu ca pe un drept al seniorului, un capriciu al unei legături cu o femeie frumoasă, ci chiar cu pretenţiile celei mai fireşti legalităţi. Inconştientul colectiv fusese, desigur, şocat. Şi a fost nevoie, din nou, ca fermitatea Omului fără Dileme să taie pisica de la început: vorbele spuse la crâşmă despre ţiitoarea cavalerului s-au dovedit mult mai periculoase decât ar fi bănuit neprevăzătorii gură-spartă şi au murit atâţia dintre aceştia până ce s-a găsit cineva să facă o legătură între subitele decese succesive – da, fiecare dintre cei trecuţi la cele veşnice a făcut bancuri pe seama Rahelei sau chiar s-a exprimat în legătură cu ea ca despre o târfă de lux. Prima bănuială a căzut, desigur, asupra comunităţii evreilor, dar înainte de a se declanşa un nou pogrom¹, Al Şaizeci şi şaptelea a lămurit lucrurile: a omorât în văzul lumii pe cineva care n-a ştiut să-şi ţină gura. Suficient ca subiectul să devină tabu. Un tabu care a dăinuit ani mulţi, chiar veacuri, dacă ne amintim de spaima pe care n-a încetat niciodată s-o împrăştie clădirea de piatră din mijlocul parcului cu copacii atât de deşi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.