CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Dar până să se întâmple toate astea, n-a fost uitată nici fetiţa ciudatei perechi. În zilele când oamenii din Worms au vrut să intre în cartierul evreiesc pentru a răzbuna oribilele crime, s-a născut şi ura împotriva progeniturii blestemate. Atunci s-a vorbit despre Lilit, cea care s-a împotrivit chiar şi lui Adam, care voia să domine bărbaţii până şi la vremea actului sexual (pe care nu-l accepta decât în poziţia „ea deasupra”) şi care venea, din când în când, să ucidă pruncii la sânul mamei lor. După ce Omul fără Dileme a impus ordinea, acea Lilit (uneori Lilith, în vorbirea acelor oameni inculţi) nu a dispărut cu totul, chiar dacă Miriam a devenit personajul idilic acceptat de toţi. Au rămas, astfel, două fiinţe distincte şi, văzând că nu este nici o primejdie să spui ce-ţi trece prin cap despre Lilit² (că interdicţia era doar în legătură cu Rahela şi cu Miriam), băştinaşii mai povesteau tot felul de întâmplări, multe fantastice, despre un actant care n-a dispărut niciodată. Personajul se bifurcă în acea dublă ipostază, ajungând, în legendă, să joace chiar şi roluri în care Lilit să i se opună lui Miriam, de fiecare dată, Lilit fiind cea care provoca intriga. (Lilit/Lilith, cea nedespărţită de pisoiul ei negru.) Numeroase personaje fantastice se întretăiau cu umbrele celor prezenţi, rezultatul fiind o culegere de poveşti, „Fântâna lui Miriam”, cu o largă circulaţie în epocă. Se pare că eposul a devenit atât de cunoscut, încât l-au preluat diferite popoare, o vreme chiar crezându-se că şi-ar fi avut obârşia în Orient. (Există, într-adevăr şi o variantă arabă, la fel cum ne este cunoscută şi povestea celtică.) Înainte de a apucă să ştie că al şaizeci şi optulea inel al lungului lanţ va fi ocupat de acel personaj, scribul n-a dat prea mare importanţă „Fântânii lui Miriam”, căutând, cel mult, amănunte în naraţiune legate de biografiile de care se ocupa. (Şi a găsit destule fapte interesante, chiar de, captiv şi scribul prejudecăţii după care basmul rămâne basm, n-a prea dat crezare informaţiilor preluate doar din poveste. Până când i-a atras atenţia faptul că numeroase personaje, părând în mod evident doar roade ale imaginaţiei, îşi făceau apariţia ici-colo şi în scrierile unor scribi oneşti, dar lipsiţi de darul fabulaţiei. După care, parcă după ce s-au convins că lumea reală nu este chiar atât de diferită de cea din basm, oameni şi fapte au năvălit tot mai evident din legendă în istoria atestată. Şi, astfel, printre cavaleri şi nobili, flancând capetele încoronate, printre prelaţi şi laici, negustori bogaţi şi plebe în zdrenţe, femei uşoare şi artişti, şi-au făcut apariţia şi indivizi cu anatomii ciudate, chinezi şi negri, iar în păduri şi pe lângă case se agitau, printre păsările şi animalele cunoscute, şi fiinţe de care nu s-a auzit până atunci nici din vise. Nu e de mirare că viaţa tinerei Miriam ne apare ca un basm povestit într-un basm.)

La vârsta de doar şase anişori¹, Miriam şi-a salvat pentru întâia oară familia şi pe toţi cei ce au cerut ajutor în casa de piatră din mijlocul parcului cu copaci deşi. Era începutul toamnei, iar celebra „Controversă de la Paris” a avut vreme să ajungă până în diocezele germane. Bine orchestrată, propaganda regelui Franţei şi a unei părţi a principilor imperiului a reuşit, pentru un răgaz, să scoată evreii de sub protecţia acelui servitus camerae, răgaz în care masacrele au fost însoţite de jafuri, adevăratul scop al întregii lucrături. (Se spune că doar din regiunea Rinului Superior, cu acest prilej s-ar fi obţinut suficiente averi din proprietăţile victimelor, încât cu banii adunaţi s-ar fi reuşit unirea nobililor de către împăratul excomunicat, nobili cu ajutorul cărora Friedrich a putut anexa – din nou – Toscana. Desigur, informaţia este puţin probabil să fie fost reală, ea având mai mult scopul de a arăta, pe de o parte, ce tezaur important se ascundea în „ipocrit mizerabilele aşezări evreieşti”, iar, pe de altă parte, faptul că de acolo, din acea insulă a iadului, au provenit fondurile necesare înfruntării papei, o justificare extrem de abilă a purificării acelor bani blestemaţi.)

Când prigoana s-a apropiat şi de Worms, comunitatea evreilor era pregătită pentru tot ce era mai rău. Unii au fugit din calea urgiei în păduri, alţii s-au grăbit spre răsărit. (Pe atunci, acolo, la Worms, se zvonea că iudeii vor fi sacrificaţi pentru ca din bunurile lor să se poată acoperi costurile festivităţilor prilejuite de sfinţirea catedralei din Bamberg, recentul eveniment desfăşurat cu un fast ieşit din comun. Şi de data asta, banii negrii ar fi fost astfel curăţaţi de păcatele celor de la care au fost adunaţi.) Din Stätl, cei puţini rămaşi au căutat refugiu în casa Rahelei. Au stat acolo peste 120 de persoane, rugându-se şi implorându-L pe Dumnezeu să mai facă încă o minune pentru a-şi salva neamul. Mâncare aveau, deoarece printre copaci se găseau mulţi pomi cu fructele în pârg, iar fântâna de lângă casă conţinea o licoare minunată, faimoasă în tot ţinutul, întrucât şi în condiţii normale oricine avea voie să vină să ia apă de acolo. Atmosfera devenea tot mai apăsătoare, pe măsură ce clipa cea cumplită se apropia. Şi cum zvonurile n-au chip, aşteptarea devenise de nesuportat. Atunci a apărut fetiţa de doar şase anişori şi, cântând şi dansând, i-a făcut pe cei de faţă să uite, să nu-şi mai rupă hainele de disperare, s-o admire pe ea.

Furtuna a apărut în faţa porţii, înarmată cu pari şi cu arme improvizate, cu făclii cu care să dea foc casei şi cu pietre cu care să-i lapideze pe cei din neamul care L-a jignit cu blasfemia lui pe Christos, prin acel atât de scabros odium humani generis, prin care s-a trădat pe vecie în Controversa de la Paris. Lumea din spatele zidurilor îşi ţinu până şi răsuflarea. Însă Miriam continuă să cânte, acoperind vocile furioase de afară. Copil inconştient sau Mesager al Cerului?

Vremea trecea şi balansul sunetelor se apleca tot mai mult spre glasul fetiţei. Nu se ştie cât a durat această scenă¹. Când şi-a terminat recitalul, profitând de vremea plăcută de început de toamnă, fetiţa s-a culcat acolo, în curte, printre copacii înalţi şi deşi, între cei doi frasini ce-şi trăgeau seva din fântâna miraculoasă. Oamenii parcă s-au trezit dintr-un vis. Reveniţi la realitate, au ciulit urechile pentru a-i auzi pe cei de afară. Dar afară era linişte. Lumea nu s-a încrezut prea tare în acel semn: de prea multe ori, atacatorii au mizat pe naivitatea celor ce se ascundeau şi, mimând că ar fi plecat, abia aşteptau ca nătărăii să iasă la lumină, iar ei să sară asupră-le, asemenea pisicii peste şoarecele prea imprudent. Câţiva bărbaţi s-au apropiat de poartă şi au constatat cu groază că aceasta a fost tot timpul întredeschisă (!), alţii s-au căţărat până în vârful copacilor spre a căuta cu privirea locurile de unde puteau să se năpustească prigonitorii. N-au văzut pe nimeni. Doar fumul, care se ridica din Stätl, le dovedea că totul n-a fost un simplu vis. Nici vorbă… Pe urmă, au descoperit şi câteva cadavre în imediata apropiere a zidurilor. Evreii n-au aflat niciodată cine i-a ucis pe acei atacatori.

Au mai stat câteva zile, apoi câţiva mai curajoşi au îndrăznit să iasă. Spre seară, s-au întors şi au povestit că locuinţele le-au fost distruse, dar că nu se mai vede nici urmă de vreun agresor. Ba din contră, oamenii din Worms se purtau de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Au putut chiar să cumpere strictul necesar din oraş.

Bărbaţii s-au întors în Stätl, au reparat ceea ce se mai putea repara, au clădit bordeie noi, iar femeile şi copiii au mai rămas, până atunci, în preajma fetiţei care i-a scăpat de spaime.

Să fi fost aceasta prima minune săvârşită de către Miriam? Probabil, întrucât fetiţa să nu fi avut mai mult de şase (sau patru anişori). După „Evenimentul de la Fulda”, „descoperit” cu doar puţin mai devreme, evreii s-au retras şi mai mult în lumea lor, iar simpla lor prezenţa era privită cu groază şi revoltă. Când ereticii de la Oldenburg au fost pe punctul de a scăpa de pedeapsa binemeritată, unui părinte judecător i-a venit ideea salvatoare de a-i asimila în practicile lor criminale cu întrebuinţarea rituală a sângelui unui prunc creştin de către „sectele de jidovi cunoscute pentru orgiile sexuale combinate cu ritualuri antropofage”. Isteţul preot pretindea că acele practici nu erau decât reluarea identică a unor mistere păgâne din insula Creta şi din arhipelagul elen, mistere descrise cu scârbă încă de autorii antici. Într-una dintre acele mărturisiri, Philostrate din Rodos¹ ar fi povestit în amănunte întregul spectacol ritual, inclusiv sacrificarea copilului, băutul sângelui şi ceremonia de împărţire şi de mâncare a trupului, dar ar fi adus şi dovezi din Vechiul Testament despre felul cum iudeii au procedat identic încă în Ierusalimul biblic. Cum nu s-au găsit citatele respective în scripturi, s-a concluzionat că doar anumite stări sociale din Israel aveau acces la acele întâlniri macabre şi că, spre a păstra misterul secretului, respectivele pagini au fost smulse din Biblie, tocmai în urma relatării lui Philostrate din Rodos, şi arse de către rabinii vicleni. Oricum, sursa a rămas „o acuză de necontestat”, iar „ereticii din Oldenburg şi-au primit răsplata binemeritată”. Însă aceeaşi „acuză de necontestat” i-a făcut pe călugării judecători să continue căutările pe aceeaşi pistă, „până ce au găsit şi dovada fermă”, doi ani mai târziu, la Fulda. Acolo, datorită căinţei şi trădării unei femei, au fost prinşi asupra faptei membrii societăţii secrete cu cult demonolatric, desigur evrei, care celebrau „vechiul sacrificiu din insula Creta”. Din protocoalele procesului care a urmat, aflăm amănunte despre sinistra procedură, despre rolul fiecărui participant dintre cei şaizeci şi şase aflaţi dezbrăcaţi la pielea goală acolo, precum şi despre copila care părea să fie regizorul şi actorul principal al macabrei orgii, o fetiţă cu pielea măslinie (însoţită de un motan negru), care îi aţâţa la cele mai scârnave perversiuni pe adulţii excitaţi, pentru ca, în momentul culminant, aceeaşi fetiţă să smulgă de la sânul unei femei creştine un bebeluş şi să-l jertfească conform ritualului. Pentru ca blestematul scenariu să poată avea loc după poruncile punctuale ale diavolului, pe lângă cei şaizeci şi şase de participanţi adulţi, trebuiau să mai fie de faţă şi fetiţa cu pielea întunecată şi, desigur, mama cu pruncul menit sacrificiului. Totul a fost descris până în cele mai mici amănunte şi recunoscut de către absolut toţi făptaşii, chiar dacă mama disperată a pruncului jertfit n-a fost identificată. Acesta a fost celebrul „Eveniment de la Fulda” – dovada că între eretici şi evrei sunt similitudini evidente – şi el avea să mai fie şi un argument concret în favoarea „urii active pe care trebuie s-o simtă toţi creştinii adevăraţi, în vecii vecilor, împotriva neamului lui Israel”.

Pe fetiţă o chema Lilith. (Sau Lilit.)

În schimb, la vreo trei-patru ani, după ce a acoperit cu glasul şi cu dansurile ei zvonul persecutorilor, în curtea casei Rahelei îşi făcu apariţia un om cu pielea galbenă şi cu ochii migdalaţi. Un chinez. Omul a venit împreună cu o delegaţie a Marelui său Stăpân, un împărat, după cum pretindea. Fuseseră atacaţi de un grup de oşteni ferecaţi în zale şi înarmaţi până în dinţi, trimişi, desigur de un rege ori de un alt împărat european să pună mâna pe valoroasele daruri aduse de atât de departe. Chinezul, cu rang de translator imperial, vorbea o impecabilă latină clasică, greu inteligibilă pentru clericii veacului al XIII-lea de după Christos. Totuşi, povestea pe larg tot ce i s-a întâmplat soliei pe drum, modul cum a fost atacată încă pe mare de duşmanii Celui care i-a trimis, cum au reuşit să scape dintr-o încercuire a arabilor în plin deşert şi cum, în Europa, n-au putut trece neobservaţi, fiind copleşiţi şi înfrânţi de acea armată cumplită. (Bineînţeles, după ce au ucis, la rândul lor, foarte mulţi atacatori. Foarte mulţi! Desigur, mesagerii Marelui Stăpân chinez erau viteji şi şi-au vândut scump onoarea şi pielea.) Ascultătorii aflau cele istorisite şi se minunau.

Delegaţia era menită să ducă preţioasele semne de bunăvoinţă Împăratului Apusului, despre care se ştiau puţine în ţara lor, dar destule pentru a-l considera mult mai puternic decât Basileul. Şi asta conform unui raţionament simplu: Împăratul din Constantinopol nu l-a atacat niciodată pe cel din Apus, în vreme ce acela a venit de mai multe ori cu oşti în Asia Mică. Scopul solilor era de a-l interesa pe Împăratul Occidentului să intervină de partea Adevăratului Împărat al Asiei împotriva unui uzurpator deosebit de viclean¹. Problema cea mai mare a emisarilor era protocolul lor sever şi riscurile la care-i expunea acesta: şeful delegaţiei fusese un funcţionar de rang foarte înalt, împuternicit să ducă tratativele în numele suveranului său, iar restul trimişilor se găseau şi ei pe diferite trepte ale ierarhiei. În ţara lor, acele poziţii trebuiau să fie clar marcate prin cutume şi prin port. Or tocmai aceste semne distinctive îi făceau cel mai vulnerabili pe teritoriu străin, devenind ţinte favorite pentru orice agresor. În intenţie, mesagerii au sperat să dea, la fruntariile imperiului european, de funcţionari şi militari care să-i preia şi să-i escorteze în siguranţă şi cu toate onorurile cuvenite la ţintă. Numai că, în realitate, nici măcar n-au avut când să ştie că au pătruns în marea ţară de destinaţie, iar cei ce i-au atacat decisiv n-au părut deloc dispuşi să înţeleagă faptul că tâlhăreau nişte ambasadori şi că, în felul acesta, îl jefuiau chiar pe înaltul lor stăpân de darurile ce-i erau lui destinate. Iar cum acele daruri au fost cu adevărat extrem de scumpe, bineînţeles că impozanta solie nu încercase să-şi semnaleze prezenţa doar prin luxul afişat, ci şi prin armele gărzii care o însoţea. Aşa că ambuscada din seara aceea pe veci îndoliată a fost mai degrabă o bătălie în toată regula. (Ceea ce presupune că atacatorii au făcut parte dintr-un corp de armată regulat şi bine antrenat, adică profesionişti ai unui nobil neascultător sau chiar ai… ai împăratului sugera chinezul, fără a avea însă îndrăzneala de a rosti cumplita acuzaţie până la capăt. În ţara lui, aşa ceva se numea blasfemie şi se pedepsea, fără discuţie, cu moartea.) Omul galben vorbea mult şi este de crezut că mai şi exagera la fel de mult, că nici solia nu a fost chiar atât de mare şi că nici numărul viclenilor atacatori n-a fost atât de însemnat, fiind nevoie de respectivele amănunte doar spre a fi justificată vitejia extraordinară a emisarilor şi, la final, mârşava lor înfrângere. Naratorul însuşi a scăpat ca prin minune, fiind trimis, în ziua aceea, în faţa convoiului spre a căuta un loc de popas pentru la noapte. Iar „fleacurile” pe care a reuşit să le salveze nu erau decât bagajele pe care le avea el, ca fiecare membru al ambasadei, în funcţie de rangul pe care-l deţinea. Şefii mari beneficiau, desigur, de servitori care le cărau bunurile personale, dar el, ca „simplu” translator imperial, n-a dispus decât de doi slujitori, iar cum unul dintre aceştia a murit încă prin Anatolia, supravieţuitorul soliei a fost obligat să-şi ducă personal o parte din avut. Partea aceea a fost şi singura care a scăpat de lăcomia criminalilor… a cavalerilor… a atacatorilor. (Translatorul imperial nu ştia cum să se refere la cei ce i-au surprins şi ucis conaţionalii, fiindu-i teamă că o referire nepotrivită putea să-i aducă alte mari necazuri.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.