CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În clădirea de piatră de lângă Worms au mai rămas câteva obiecte superbe: un ceainic din cupru, având gravate pe el mai multe sigilii, evantaie, un chimonou alb de mătase, pe care l-au păstrat pentru a-l îmbrăca, în seriile răcoroase, Miriam, când va creşte mare; chimonoul avea imprimeuri cu păsări albe zburând deasupra unor cireşi în floare¹; mai erau abajururi, umbrele de soare, toate din aceeaşi mătase cu desene, potrivindu-se cu chimonoul, astfel încât fetiţa, când scotea la iveală acele comori, putea să nareze poveşti din ţara de la răsărit şi să exemplifice cu imaginile de pe obiecte; uneori, povesteşte menestrelul Robert din Worms, în timp ce Miriam vorbea, pomii de pe mătase foşneau, se unduiau, iar păsările albe îşi luau lin zborul; au mai rămas de la translatorul imperial şi ceaiuri şi dresuri, pe care A Şaizeci şi opta a ştiut să le utilizeze nu numai pentru a feri pielea de riduri şi pentru a răspândi în jur arome plăcute, ci şi pentru vindecarea diferitelor boli; micile recipiente în care erau păstrate toate acele produse se dovedeau la fel de minunate ca şi conţinutul lor – unele erau din sticlă groasă translucidă, prezentând, în funcţie de cum erau ţinute spre lumină, figuri ce se mişcau între pereţii care le ţineau captive, altele erau decorate cu încrengături din plante din argint cu fructe din pietre scumpe, necunoscute în Europa; şi au mai rămas de la chinez şi câteva ustensile al căror scop şi utilizare le cunoştea doar fata. Toate acele comori n-au fost înstrăinate niciodată şi au pierit doar odată cu incendiul de peste vremi, când a dispărut şi clădirea de piatră din parcul unde se afla fântâna fermecată, pomi fructiferi şi copaci înalţi, printre care şi doi frasini.

Şi a mai rămas acolo şi un căţel cu un colier bătut cu pietre preţioase. Unii dintre cei ce l-au văzut spuneau că tot din Asia trebuia să provină şi el, că solul de la răsărit l-ar fi adus într-o colivie mare din aur, pe lângă celelalte două colivii din care păsările viu colorate, obişnuite să cânte întruna, au murit nesuportând privaţiunile unui drum atât de lung şi ale unor temperaturi atât de diferite. Într-o pictură păstrată până în zilele noastre în castelul familiei von Gärlich, castel deschis pentru public şi aflat foarte aproape de locul unde se presupune că ar fi existat în veacul al XIII-lea acel Stätl, ne este prezentată şi o natură moartă: o faţă de masă pe care se află tăvi cu pui fripţi, coşuri cu fructe, ulcioare cu vin, precum şi… două colivii din aur: una goală, în cealaltă un căţel cu o zgardă bătută cu pietre viu colorate. Uşa coliviei era deschisă. Pictura nu este semnată.

Căţelul acela, „de mărimea unei mănuşi al unui costum din zale” va deveni tovarăşul nedespărţit al lui Miriam. El este răsfăţat în cântecele trubadurilor, alintat de toată lumea şi păstrat în economia legendei. Totuşi, pictura din castelul familiei von Gärlich e foarte puţin probabil să fi fost contemporană cu evenimentele, subiectul unei naturi moarte fiind greu de conceput pentru acele timpuri. Mai degrabă, lucrarea a fost realizată (mult) mai târziu, pe baza poveştii încă vii. (În catalogul castelului, pictura este datată ca provenind din secolul al XVI-lea. Scribul se îndoieşte şi de acea trimitere, însă nu are nici o posibilitate de a afla anul exact.) Robert din Worms ne povesteşte cum Lilith s-ar fi pregătit să înlocuiască ochii animalului cu două rubine mari şi cum Miriam a reuşit, în ultima clipă, să împiedice grozăvia. Miriam şi-a găsit tovarăşul nedespărţit în „căţelul cu colierul”, care se va lipi de imaginea ei, la fel ca şi pisoiul negru de imaginea lui Lilith.

Într-o baladă din epocă, este cântată, printre alţi protectori ai eroului principal, şi tânăra neasemuit de frumoasă, care avea un căţel „nu mai mare decât un porumbel”, căţel care îl va elibera cu dinţişorii săi pe protagonist de frânghiile cu care va fi legat de duşmanii binelui. Şi, în sfârşit, „fetiţa cu căţelul” rămâne prezentă în vorbirea curentă drept protectoarea somnului liniştit al copiilor.

Rolul „căţelului cu colierul” (cum este numit animalul) i se pare scribului suspect de mare, dacă ne gândim că tabloul din castelul von Gärlich a fost realizat cu atâta minuţie cu (probabil) multe secole mai târziu. Maniera „tenebrelor văzute prin fereastra de beci” în stilul lui Caravagio, ne trimite la un artist de prin 1500-1600. La o perioadă situată la peste un sfert de mileniu de eroina noastră… Oricât de notorie ar fi fost legenda lui Miriam, reconstituirea atât de minuţioasă, până la amănuntele butaforiei, este ieşită din comun. (Nu şi dacă presupunem că pictorul a zugrăvit post festum decorul evenimentelor, decor care să se fi impus, la rândul său.)

Despre „căţelul cu colierul” se aminteşte că ar fi avut un miros extrem de dezvoltat şi că ar fi putut să repereze de departe orice fiinţă şi orice obiect. Miriam, la rândul ei, ar fi fost numită şi „zâna adierilor”¹. A Şaizeci şi opta avea întotdeauna o batistă la îndemână, pe care o folosea spre a-şi proteja nasul, atunci când percepea un iz neplăcut venit de la cineva din apropiere. Izul acela pur şi simplu îi devenea de nesuportat. În funcţie de miros, Miriam putea caracteriza un om, un animal sau chiar şi un obiect. Mirosurile o anunţau de intenţiile – oricât de ascunse – ale celor din jur, de bunătatea unui gest ori, dimpotrivă, de falsitatea lui. Mai explicite decât cuvintele – care de multe ori mint -, pretindea ea, mirosurile reprezintă o cale de comunicare extrem de exactă. În context, ea se referea la limbajul animalelor, la ceea ce numim astăzi feromoni şi ceea ce, în accepţiunea ei, constituia o posibilitate de dialog nepervertită de sensurile înşelătoare ale învelişului semantic convenţional al vorbelor.

Miriam nu putea fi păcălită cu parfumuri înşelătoare, la fel cum mirosurile grele provenite din truda fizică folositoare n-o scârbeau. De pildă, mirosul emanat de tatăl ei, un cavaler templier, ins aflat mereu pe drumuri şi, conform cutumei ordinului său, nespălându-se niciodată, nu îl respingea, întrucât era un „miros bun”. În schimb, oricât de acoperite cu dresuri parfumate, persoanele venite doar din interes în curtea casei de piatră erau imediat repudiate.

A Şaizeci şi opta iubea şi era nu numai adorată, ci şi iubită, la rândul ei. O dragoste nu numai ideală, ci şi concret pământeană. În secolul ei, perfecţiunea nu mai era de căutat exclusiv în mănăstire, iar împăcarea idealului cu necesităţile vieţii se obţinea într-un mister ce conţinea şi castitatea spirituală, şi plăcerea, şi datoria. Iar „căţelul cu colier” venea din acea lume a speranţelor regăsite.

Fiindcă un miros atât de perfect era imposibil de imaginat la om, naratorii l-au pus în seama unui animal celebru pentru calităţile sale olfactive. „Căţelul cu colier” a devenit titularul ideal pentru un asemenea rol.

Prima oară i s-ar fi relevat fetiţei deosebita sensibilitate olfactivă încă în zilele cât prigonitorii au asediat casa de piatră din Stätl de lângă Worms. (Calitatea aceasta n-a părăsit-o niciodată, iar menestrelii explică fenomenul prin aceea că „mirosul ei de apropiere” contamina totul din jur, fiinţele şi lucrurile intrând instantaneu în comunicare cu ea.) În vreme ce dansa şi cânta, făcându-i pe cei împresuraţi să uite de pericolul de moarte ce-i pândea, trăi senzaţii ciudate simţind cu ajutorul nărilor cam tot ce se petrecea în afara zidurilor: momentele când atacatorii voiau să forţeze poarta (deschisă!) şi momentele când se retrăgeau la sfat, clipele când unul mai hotărât încerca să-şi convingă tovarăşii şi vorbele când un altul le amintea de puterile diabolice pe care le poseda târfa mitică¹ şi antecedentele cumplite pe care le-a declanşat. Miriam a putut monitoriza tot ce se petrecea afară.

Dar ce s-a întâmplat cu chinezul? Acela turuia mai tot timpul, adresându-se în latina sa ireproşabilă oricui, indiferent dacă ascultătorul îl înţelegea ori nu. Uneori, uita şi o lua pe chinezeşte. S-a întâmplat să-şi folosească limba maternă şi în prezenţa lui Miriam, iar fetiţa să-l înţeleagă. Îl înţelegea după mirosul exprimării, le explica ea celor ce nu conteneau să se minuneze.

Aproape doar gângurind, fetiţa le dezvăluia aproximativ următoarele:

– Limbajul este mult mai mult decât simplă comunicare de gânduri. Limbajul este o formă de exprimare a personalităţii fiecăruia. Iar personalitatea nu se prezintă doar prin vorbe: ea se manifestă şi prin gesturi, şi prin tăcere, şi prin felul de a fi, şi prin… miros. Există nenumărate feluri de a pătrunde în intimitatea celuilalt, iar mirosul nu este cea din urmă cale. Le întindea sub nas o floare sau un obiect oarecare şi aştepta confirmarea. Dar oamenii nu prea erau atenţi la cele spuse şi nu făceau decât să continue să se minuneze. (În general, contemporanii lui Miriam priveau fata ca pe un miracol, iar miracolul nu încerci să-l pricepi: el este un miracol.)

Dar chinezul…, cu chinezul s-a întâmplat ceva cu totul straniu: se relatează că, pe măsură ce vorbea tot mai mult, statura i se tot chircea. La un moment-dat, translatorul imperial a ajuns să nu fie mai mare decât „căţelului cu colier, de mărimea unei mănuşi al unui costum din zale”. Chiar se şi mută într-o a doua colivie din aur, cea în care a adus cu el aripatele moarte pe drum. Stătea în colivie, se dădea huţa în fostul leagăn al păsărilor cântătoare şi pălăvrăgea toată ziua. Până ce a devenit atât de mic încât abia-l mai puteai vedea². Doar fata ştia întotdeauna unde este chinezul: îl depista după miros. După o vreme, oamenii au uitat de el şi l-au păstrat doar în memorie drept unul dintre numeroasele obiecte ciudate din butaforia ce împodobea legenda lui Miriam.

Fiindcă veni vorba despre limbajul mirosului, Miriam l-a însoţit întotdeauna cu limbajul dragostei. Scribul nu ştie dacă acest cuvânt „dragoste” acoperă cel mai bine sensul la care s-a referit A Şaizeci şi opta, dar nu găseşte un altul mai potrivit. Personajul nostru plasa pe o scară ierarhică orice gest, orice manifestare a unui om în relaţia sa cu celălalt. Ea „simţea” câtă dragoste şi câtă opoziţie conţine orice apropiere dintre două persoane într-un moment oarecare. Până aici nimic sexual, doar, cel mult, etic. Numai că Miriam nu excludea nici jocul erotic implicat în orice întâlnire¹, oricât de efemeră: când doi oameni se văd, între ei se stabileşte un raport extrem de dinamic între atracţie şi respingere şi fiecare nu face decât să-şi etaleze atu-urile (reale sau presupuse) dacă este vorba despre atracţie, şi indiferenţa, până la scârbă, dacă este vorba de respingere. Chiar şi lipsa de intenţie de etalare a atu-urilor face parte din acest limbaj. După cum va scrie, şapte veacuri mai târziu, Georges Bataille: „Ce-am fi noi fără limbaj? El ne face ceea ce suntem. Numai el dezvăluie, la limită, momentul suveran în care nu mai are curs. Dar la sfârşit cel care vorbeşte îşi mărturiseşte neputinţa”¹. Alături de limbajul mirosului, A Şaizeci şi opta a comunicat mereu prin conştiinţa limbajului dragostei: cu ce sentimente se apropie cutare, cât este atracţie şi cât este respingere în acea întâlnire. Iar dragostea şi erotismul aveau valori semantice extrem de apropiate pentru fiica Omului fără Dileme. Mai mult decât atât: Miriam a avut capacitatea de a transmite acea sensibilitate specială şi celor din jur, astfel încât se dovedea aproape imposibil să gândeşti una şi să spui alta în prezenţa ei, fără ca minciuna să nu fie sesizată.

Pe nesimţite, crescând, A Şaizeci şi opta dădea impresia că inspiră mirosul atitudinii celor din jur şi că expiră un joc erotic selectiv în relaţie cu cei aflaţi în apropiere. Dihotomia Miriam – Lilith era trădată şi din acest dialog: Miriam se juca în dorinţa apropierii, dragostea ei venea din dorinţa de a da, erotismul din dorinţa de a se da, în vreme ce Lilith se juca în speranţa de a cuceri, de a-şi paraliza victima, de a o devora. (Într-un text al lui Fra Cossimo, în enciclopedia vieţuitoarelor pământului, celebrul naturalist din trecento ne vorbeşte despre păianjenul Lilith, o arahnidă neagră, fosforescentă, foarte vioaie şi extrem de veninoasă, care-şi atrăgea victimele printr-un ritual nupţial spectaculos, le făcea să se rătăcească în spaţiu şi timp şi le fecunda în timp ce le devora. – Sau, mai precis, le devora în timp ce le fecunda. – Căutând această entitate în enciclopediile de mai târziu, scribul n-a mai dat de un păianjen cu numele Lilith şi nici despre descrierea altuia care să aibă înfăţişarea şi comportamentul celui amintit – doar? – în veacul al treisprezecelea…) În mod corespunzător, ne-au rămas şi mărturiile cântecelor menestrelilor: elogii faţă de graţia, bunătatea şi „candoarea neprefăcută” a lui Miriam şi poveşti de groază în legătură cu primejdiile întinse de Lilith, ucigaşa femeie neagră, nedespărţită de pisoiul ei. De remarcat, totuşi, că nici Miriam, cea atât de dispusă la investiţii în jocuri erotice şi nici femeia fatală Lilith nu sunt introduse nici măcar o clipă în categoria curtezanelor: prima se situa mult prea sus, părând un sacrilegiu orice aluzie mai puţin reverenţioasă la adresa ei, cealaltă nu-şi oferea trupul pentru a câştiga profituri materiale, ci pentru a obţine satisfacţie din umilirea şi distrugerea victimelor pe care le prindea în pânza ei de păianjen. Prima era mai degrabă un înger înzestrat cu sex, a doua o arătare a întunericului, hrănindu-se din plăcerea de a-şi supune şi nimici partenerul. Lilith constituia un pericol nu numai pentru bărbaţi, ci simţea o plăcere cel puţin la fel de mare în a tortura femei tinere şi frumoase, ceea ce o situa pe ea mai aproape de fiinţele androgine din înalturi. Miriam, în schimb, a rămas mult mai om, mult mai femeie, caracteristicile ei nepământeşti fiind mai degrabă superlativele şi darurile excepţionale atribuibile celor mai aleşi muritori. Doar lipsa evoluţiei sale în timp o fac enigmatică pentru contemporani: fetiţa care şi-a salvat coreligionarii devine brusc femeie, parcă fără a mai trece prin adolescenţă, după o lungă perioadă de miracole săvârşite de ingenuitatea copilului. Acum apar numeroşii adoratori, tânjind la dragostea ei de neatins, dar nefiind geloşi unii pe alţii, ci, chiar dimpotrivă, formând un fel de frăţietate a celor fierbând în aceeaşi suferinţă. Scribul nu cunoaşte să mai fi existat o altă congregaţie de acest fel. Iată ce mai notează Fra Cosimo¹: în apropiere de Worms s-ar fi aflat o casă de piatră în mijlocul unei vaste întinderi acoperite cu copaci şi cu pomi fructiferi. Locul acela ar fi fost locuit de o tânără de o frumuseţe răpitoare, înconjurată fiind de obiecte şi animale de casă stranii, însă toate nespus de prietenoase, dacă te apropiai cu gânduri curate de ele. Dar dacă veneai cu intenţii duşmănoase, aerul se întuneca şi un miros pestilenţial te alunga de îndată. Curtea era înconjurată cu un zid gros de piatră, dar poarta nu era niciodată ferecată. Nici dacă se iveau în jur oameni răi. Aceia pur şi simplu nu reuşeau să intre. Cei odată pătrunşi în curte percepeau o atmosferă pe care n-au mai respirat-o niciodată: un aer care parcă vorbea. Tot ce-ţi trecea prin gând se detaşa de tine şi plutea liber în jur. Nici nu mai era nevoie să foloseşti cuvinte, mirosurile şi ciudatele senzaţii de apropiere vorbeau în locul tău, dar te şi trădau cele de respingere, de nu aveai intenţii bune. Senzaţiile acelea de apropiere erau cele mai dulci impresii pe care le putea percepe un om, iar toţi bărbaţii care au trecut prin acea experienţă nu-şi mai doreau decât ca ea să se repete. Miriam însăşi degaja esenţele diafane, întreaga ei fiinţă descompunându-se în acel eter miraculos. Ajungea să respire acel aer, şi orice bărbat se simţea satisfăcut ca bărbat. Filippo/Cosimo îi previne pe cei insuficient pregătiţi: dacă intri în curtea casei de piatră de lângă Worms fără să fi gata pentru dragostea cea mai curată, în loc să fi întâmpinat de Miriam, te va lua în primire Lilith şi, cu fiecare pas cu care vei persevera, plasa amantei negre te va imobiliza tot mai definitiv. Vei rătăci în ceaţa cea mai deasă, până ce vei pieri. În schimb, de vei rămâne pur, cântecele dulci ale îngerilor te vor acompania pretutindeni. Curtea lui Miriam, ne asigură autorul, cuprinde una dintre fântânile cerului: de ţi-e dat să bei din ea, nu-ţi va mai fi sete niciunde te vei afla, ajungându-ţi să-ţi aminteşte de acele clipe şi să le retrăieşti în memorie. De aceea a şi fost atât de puternică frăţietatea în cinstea lui Miriam: ea avea mereu la îndemână memoria izvorului energiei necesare de a învinge.

„Armata lui Miriam” se mai află citată şi în alte surse, însă doar Fra Cosimo explică despre ce era vorba, adăugând că ea a fost pe veci „oastea cea mai puternică de pe pământ”, întrucât membrii ei erau dispuşi oricând să se sacrifice unul pentru celălalt, că, de fapt, prin Miriam, ei au devenit cu toţii una. În continuare, în „Istoria lui Miriam”, acelaşi autor ne povesteşte faptele minunate înfăptuite de „Armata lui Miriam”¹. Sau faptele doar imaginate de luptătorii ei. Imaginate atât de intens încât parcă ar fi fost aievea. Atât de intens încât oricare dintre ele ar fi putut deveni sau a devenit aievea. „Armata lui Miriam” a transgresat ceea ce se defineşte îndeobşte drept realitate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.