CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (46)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Şase ani mai târziu (?¹), în Constantinopolul latin căzut în mâini bizantine, a avut loc un alt episod despre care inconştientul colectiv a vrut să nu se mai facă vorbire. Este vorba despre episodul numai amintit atât de către John Scot, cât şi în Manuscrisul Monte d’Oro. Doar în damnatul „Ars Amandi” evenimentul este descris pe larg. Probabil că subiectul a fost preluat de la o sursă la alta şi răspândit prin „Cântecul lui Adonis”. Referirile la acest episod sunt la ceea ce a fost numit în toate sursele „Nunta din Constantinopol”.

(Ca un fapt deosebit, dacă la „Episodul Acra” se insinuează că ar fi participat şi Miriam, la „Nunta din Constantinopol” s-ar fi aflat şi Lilith, atât ca şi consilier al Celui de Al Şaizeci şi nouălea, cât şi ca participant nemijlocit. Ca un argument în plus, la eveniment, Lilith n-ar fi venit singură, ci însoţită şi de pisica ei şi de pisicile cocoşate ale translatorului imperial nimerit lângă Worms. Şi acele feline şi-ar fi primit rolul în scenariu. Nu ne este precizat în ce a constat participarea lui Lilith – doar a pisicilor -, dar ea este uşor de dedus… Cum „Episodul Acra” va constitui apogeul activităţilor lui Magister Amori, faptul că Miriam ar fi fost prezentă acolo, iar Lilith doar „într-o muncă de ucenic” vrea să confirme, poate, o cale totuşi ascendentă a „Diavolului cu sex”.)

Însă şi aici trebuie făcută o remarcă: Andronic III (Paleologul cel Tânăr), fiul lui Mihail IX şi strănepotul întemeietorului dinastiei, a trăit mult după episodul pomenit de sursele scribului şi a domnit la peste două decenii după dispariţia lui Magister Amori. Despre tinereţea acestui autocrator s-au vorbit multe, mai ales după ce a pus la cale uciderea fratelui său, neştiind (?) că tocmai acela a fost amantul misterios al iubitei sale din acel moment. Atentatul a pricinuit, se spune, şi moartea tatălui său. Totuşi, Andronic III a fost iubit de populaţie, fiind socotit un fel de copil teribil, aşa cum a fost văzut iniţial şi bunicul său. Paleologul cel Tânăr a fost viteaz, a condus personal numeroase bătălii – dintre care a şi pierdut cam multe… -, ştia să ofere imaginea unui suveran prin ţinută şi demnitate, deşi era cunoscut pentru gustul exagerat pentru plăcerile vânătorii şi ale cărnii. Despre el au circulat nenumărate cântece, faima de mare petrecăreţ fiind în aceeaşi măsură admirată, cât şi condamnată. Pentru apuseni, basileul, oricine ar fi fost pe tronul Imperiului de Răsărit, era o fiinţă fabuloasă, mai ales după ce Paleologii au recucerit Constantinopolul şi au trecut – chiar pentru scurtă vreme – la catolicism. Lauda şi, apoi, excomunicarea din partea Romei, la fel ca şi modul diferit în care i-au privit latinii înşişi în funcţie de rivalităţile dintre ei – dintre veneţieni şi genovezi, de pildă – au născut numeroase basme cântate de menestreli. „Nunta de la Constantinopol” a circulat şi în Occident şi în Orient. Ea s-ar fi petrecut sub ochii lui Andronic III şi „în regia” lui Magister Amori. De altfel, acesta din urmă apare chiar şi în cronicile domniei împăratului. Numai că Paleologul cel Tânăr a fost doar un copil, atunci când se termină istoria lumească a Celui de Al Şaizeci şi nouălea, iar evenimentul în cauză s-a petrecut – dacă s-a petrecut cu adevărat… – cu mult înainte ca desfrânatul basileu, „sclavul orgiilor diavolului cu sex”, să se fi născut. Însă, ca de atâtea ori, personaje şi întâmplări se amestecă în subconştientul colectiv sub influenţa scribilor ce perpetuează în timp subiectele.

„Nunta din Constantinopol” a avut loc (?) în vara lui 1261, la puţină vreme după intrarea lui Mihail VIII Paleologul în capitala recucerită de la latini şi ar fi fost parte a serbărilor prilejuite de încoronarea solemnă a împăratului la catedrala Sfânta Sofia. Ea a fost un dar oferit romeilor pentru cumplitul măcel şi pentru frustrările trăite sub ocupaţia latinilor şi trebuia să consfinţească victoria lor deplină asupra unui duşman umilit până la moarte. (Atunci s-ar fi întors şi majoritatea membrilor comunităţii din Klos, legând astfel cele două evenimente între ele.) Justificarea aceasta a fost suficientă pentru legitimarea întâmplării.

Victima „diavolului cu sex” a fost aleasă cu grijă şi făcea parte dintr-o veche familie veneţiană, o tânără căsătorită cu vărul primar al regelui Siciliei. Execuţia ei intenţiona să fie o alegorie şi a fost pregătită cu mult fast de Magister Amori. Numele nefericitei tinere femei diferă de la autor la autor, ceea ce dovedeşte încă o dată că legenda a fost transmisă prin mai multe relee. Aşa cum s-a arătat, în sursele citate de scrib pentru viaţa celui de Al Şaizeci şi nouălea, „Nunta din Constantinopol” este doar pomenită – ceea ce nici aceasta nu este puţin lucru, mai ales că astfel se confirmă întrucâtva data mult anterioară participării lui Andronic III şi, deci, confundarea unui Paleolog cu altul -, şi doar în opus-ul pomenit Ars Amandi (Amori), oribila scenă a fost descrisă în amănunte. (În epoca modernă, în perioada studierii patologiei sexuale, autori celebri în domeniu – Emil Durcheim sau Magnus Hirschfeld – fac trimitere la acea execuţie, iar în unele lucrări este chiar citată descrierea din Ars Amandi, păstrându-se forma latină, aşa cum obişnuia să procedeze şi Kraft Ebing, atunci când se referea la termeni şi acţiuni delicate, care nu erau indicate pentru a fi înţelese de un public crescut în regulile pudorii.) Fără a fi şi el pudibund, nici scribul nu va descrie interminabilul cortegiu preliminar, când „mireasa şi doamnele ei de onoare” au fost aduse în piaţa din centrul capitalei recucerite acoperite cu cele mai scumpe mătăsuri şi podoabe, dar în lanţuri, citindu-li-se la fiecare răscruce cumplitele acuze, în vreme ce „mireasa” era obligată să se târască în genunchi pentru a cere îndurare, iar călăii o sancţionau de fiecare dată prompt atunci când ea nu se supunea suficient de repede la fiecare solicitare; şi nu va povesti nici cele săvârşite pe estrada din mijlocul pieţii centrale înţesate, pe tot parcursul lungului „spectacol”, de o mulţime în extaz, spunând doar că tânăra aleasă să joace pe viu rolul „târfei latine” a fost „căsătorită” public şi în mod festiv cu diavolul, după ce a fost supusă tuturor umilinţelor pe care le putea imagina doar mintea lui Magister Amori. După lunga ceremonie a fantasticei nunţi, a urmat consumarea în public a căsătoriei dintre tânăra victimă şi un cârd de draci, până ce Satana însuşi a desăvârşit scena. (Nu este exclus ca de atunci, Al Şaizeci şi nouălea să fi primit apelativul „Diavolul înzestrat cu sex”. Iar romeii n-au fost defel deranjaţi că „diavol” vine de la „diabolos” ceea ce în limba lor înseamnă „defăimare”, ori chiar „calomnie”, şi că etimologia aceasta tocmai se încarna în faţa lor.) Spectacolul, în spiritul celor regizate de Magister Amori, a durat mult, a implicat şi „doamnele de onoare” ale „Miresei Satanei” şi s-a sfârşit cu batjocorirea până la moarte a „destrăbălatelor care ele însele s-au condamnat la oprobriul veşnic şi la pedeapsa dreaptă în focul gheenei”, cum singure au trebuit să declare de mai multe ori la locul şi în timpul supliciului. Supliciu în primul rând prin umilire, victimele fiind alese din clasa de sus, roabe ale etichetei unei severe educaţii religioase şi cutumiare, cu regulile stricte ale unor prejudecăţi şi tabú-uri explicite, suferind evident cu atât mai mult când au fost pedepsite infinit mai aspru ca ultimele târfe şi în uralele vechilor cunoştinţe şi ale întregii cetăţi.

Magister Amori a ştiut să folosească o butaforie pe măsură, în care figurile întunericului păreau venite chiar din infern. Noaptea, când şi-au terminat treaba cu principala osândită, şi acele figuri s-au prăbuşit în interiorul eşafodului cuprins de flăcări.

Se pare că întreaga scenă a fost urmărită cu sufletul la gură de mii de oameni, iar, multă vreme mai târziu, a reprezentat lectura preferată a unor exponenţi din clasele superioare care au ajuns în posesia secretă a unui manuscris din acea Ars Amandi², ca, de exemplu, regele Franţei Ludovic al XV-lea, aşa cum s-a mai amintit. (Se spune că, după ce a asistat la supliciul nefericitului Damiens³, cel care a eşuat în tentativa de a-l asasina pe rege, doamna de Hausset ar fi exclamat: „Sire, degeaba puneţi să ni se citească din cartea aceea, Domnia Voastră n-a înţeles că durerile fizice omoară doar animalul, umilinţa – mai ales cea publică – omoară omul”.)

Ulterior, după „Nunta din Constantinopol”, victima însăşi a cunoscut, ca de atâtea ori, o postumitate schimbătoare: ea a trebuit să reprezinte, în Orient, simbolul absolut al desfrânatei (desigur latine, în spiritul vechii Rome imperiale decadente!) exorcizate prin umilinţă extremă şi pedeapsă pe măsură, însă tot ea a devenit, în Occident, o martiră, nelipsind mult să fie şi beatificată.

Şi, în sfârşit, evenimentul denumit „Judecata din Stiria” lui Otokar cel Mare. Asemănătoare cu celelalte două întâmplări, „Victoria de la Klos(os)” şi „Nunta din Constantinopolul eliberat⁴”, „Judecata din Stiria” este (şi) „mai puţin sigură, întrucât nici unul dintre autori n-a fost el însuşi martor ocular la acel eveniment”, după cum recunoaşte însuşi John Scot. Aşa că s-a crezut că descrierea faptului ar fi venit din Ars Amandi sau Ars Amori, Jurnalul (?) Celui de Al Şaizeci şi nouălea. Numai că acesta, „Jurnalul…”, n-a fost anterior „Istoriilor” lui John Scot şi, chiar dacă ar fi fost, ar fi trebuit să fie de o suficientă notorietate pentru a fi atât de repede preluat. (Ars Amori se termină în 1284, cu patru ani înaintea morţii „Diavolului cu sex”, iar John Scot se pare că s-ar fi prăpădit prin 1287. Istoriile sale, spre deosebire de Jurnal, sunt ţinute „la zi”.)

Dacă la Klosos şi la Constantinopol Al Şaizeci şi nouălea ar fi trebuit să fi fost foarte tânăr – practic, abia un copil -, în Stiria lui Otakar cel Mare, avem de a face cu un adolescent extrem de bine înarmat teoretic şi practic cu toate cunoştinţele necesare pentru înscenarea faptelor imaginaţiei sale şi a celor din jur. Cum Magister Amori nu ştia meşteşugul literelor, nimeni nefiind în stare să-l oblige pe răsfăţatul de lângă Worms să se ocupe de ceva ce nu-i producea satisfacţie imediată, tânărul s-a folosit de un colaborator special angajat să-i citească textele care-l interesau. (Nu era foarte greu să găseşti în Stätl un asemenea secretar, dar cel ales de Al Şaizeci şi nouălea se pare că a fost cel mai iscusit, posedând mai multă vocaţie decât toţi. El se numea Ţipor.) Angajatul lui Magister Amori avea datoria să-şi însoţească pretutindeni patronul, să identifice genul de literatură dorită, s-o citească şi să i-o prezinte în rezumat sau, după caz, în extenso. Dacă tatăl lui Magister Amori a călărit acelaşi cal împreună cu un Golem, tovarăşul fiului se spune că ar fi fost un personaj şi mai puţin potrivit pentru un cavaler templier, Ţipor fiind evreu⁵. (Un desen din Manuscrisul Monte d’Oro şi mai multe cópii ale Istoriilor lui Jhon Scot ne înfăţişează cavalerul călugăr în ţinuta ordinului pe aceeaşi şa cu un personaj îmbrăcat în costumaţia obligatorie distinctivă a neamului său, costumaţie uşor de reprodus şi de recunoscut, în special după pălăria ţuguiată. Pe de altă parte: „Nici Carol cel Mare nu cunoştea literele, însă a învăţat atât de mult din înţelesul lor, încât a cerut să-i fie pusă o carte şi în sicriu”, explica Magister Amori celor miraţi de prezenţa ciudatului său tovarăş. „Ţipor nu este decât vocea slovelor”.) Evreul vorbea greaca, sanscrita, ebraica, latina, germana, engleza, daneza şi franceza şi avea un talent înnăscut de a găsi, chiar şi prin locurile cel mai puţin probabile, însemnări de interes pentru Magister Amori. Şi, astfel, printre textele la care a ajuns din vreme Al Şaizeci şi nouălea s-a aflat şi un tratat despre perversiuni atribuit lui Homocrate, culegeri din cele mai deocheate cântece de petrecere romane, producţii fruste ale menestrelilor, însă şi literatură orientală. Din Kama Sutra sau Kama Shastra („Regulile dragostei”), Al Şaizeci şi nouălea a înţeles că acea clipă singură atinsă în amor poate fi trăită asemenea unui animal, dar şi drept rezultat al coitului unui om cultivat, apt de a se apropia în acel fel de divinitate. Mai mult, pretindea Magister Amori, prin desfiinţarea timpului, revelaţia divină cere doar contopirea eului cu eul, în vreme ce orgasmul, prin depăşirea doar a unui singur eu, realizează disoluţia în infinit. În Jurnal, orgasmul a ajuns să fie considerat forma cea mai înaltă a clipei singure, cea mai umană de dialog cu eternitatea, isihastmul nefiindu-le la îndemână celor mulţi ca şcoală de contopire cu Dumnezeu. Cum în Kama Sutra sunt prezente „toate formele de sexualitate”, pederaştii, lesbianele, invertiţii nu sunt nici ei exceptaţi cu manifestările şi instrumentele lor din ansamblul actorilor umani. Pe Magister Amori nu l-au interesat doar efectele, el a studiat, în amănunte, tehnicile de provocare a plăcerii şi le-a comparat între ele, fiind conştient că până şi fiziologicul declanşat de scenariile imaginative intime – indispensabile provocării satisfacţiei – are conotaţii social istorice. Chiar dacă acele scenarii imaginative sunt indiferente la timp şi spaţiu, ele sunt extrem de concrete şi, tocmai de aceea, provin din surse ale unor anumite frânturi de amintiri. Comparaţiile între diversele cutume (atât de contradictorii între ele…), între aspiraţiile diferitelor momente ale istoriei, între caracterele socio-morfo-psihologice ale indivizilor socotiţi sănătoşi şi ale celor consideraţi bolnavi, ale diferitelor locuri şi timpuri, l-au făcut să înţeleagă reţetele atât de puţin uniforme ale procurării plăcerii, dar şi acele elemente comune ce se aplică de orice om, indiferent de moment şi spaţiu. Ţipor, recunoaşte autorul Jurnalului, a fost „ochiul indispensabil lucrării”, întrucât secretarul era un împătimit al slovelor scrise, devenit marele erudit anonim în materie. Ţipor a fost cunoscătorul teoretic, dar „Diavolul cu sex” a jucat rolul cercetătorului activ, el examinând şi făcând experimente pe viu. Din păcate, principalul păcat al Jurnalului este că Magister Amori, preocupat de practică, descrie în amănunt doar experienţele, fără nici o teoretizare, astfel încât, lipsind substratul, întregul manuscris nu este decât o înşiruire de obscenităţi ori acte de cruzime extremă⁶. Apropierea de divinitate nu este vizibilă niciunde, nici în întâmplările narate atât de frust, nici în eventualele intenţii. Citându-l mereu pe Sfântul Augustin („O, Doamne, ajută-mă să fiu cast, dar mai târziu!”), Al Şaizeci şi nouălea nici nu glumea, nici nu era ironic, nu se justifica în faţa fraţilor săi. De aceea, nu trebuie să ni se pară deplasat că, pentru Magister Amori, sexul, prin toate faţetele sale practicate sau doar imaginate, era o iniţiere în viaţa pură, în trăirile care-l despart pe om de animal şi-l fac să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Această lungă paranteză este indispensabilă: altfel, „Episodul din Stiria” rămâne fără sens⁷. Când regele Ottakar al II-lea şi-a fondat imperiul, la fel ca întotdeauna, au trebuit să fie aliaţi, supuşi sau înlăturaţi diferiţii rivali ai locurilor pe care noul conducător dorea să le înglobeze sub autoritatea sa. Proaspăta entitate statală se întindea până la Marea Adriatică şi s-a extins trecând şi peste domenii care n-au fost dispuse să se lase înghiţite. Divergenţele nu s-au rezolvat întotdeauna cu sabia. La Golutz (Glotsburg), de pildă, extinderea s-a produs în urma unui proces de succesiune care a durat mai multe decenii, situaţie tocmai bună pentru a se dovedi că nici una dintre părţi nu dispune de dovezi indubitabile de drept asupra cetăţii, aşa că întregul domeniu a revenit acelui solicitant care a fost dispus să accepte să treacă sub protecţia lui Ottakar, adică în componenţa regatului Boemiei. Cetatea a fost rapid colonizată şi a devenit şi un sediu important pe drumul pelerinilor şi al cavalerilor. Aşa s-a nimerit să ajungă şi Magister Amori, în 1265, la Golutz. Totuşi, după numai foarte puţin timp, locuitorii băştinaşi au intrat în conflict cu noii veniţi, pretinzând că drepturile primite de venetici ştirbeau din libertăţile lor tradiţionale, menţinute nu o dată prin jertfe de sânge. Înainte de a se ajunge la o răzmeriţă armată, s-a redeschis procesul de succesiune şi s-a dovedit că principalii instigatori la nesupunerea la situaţia nou creată nu erau decât reprezentanţii părţii care a pierdut şi procesul iniţial, dar care erau favoriţii localnicilor, întrucât nu ei i-au adus pe colonişti, ci protejaţii lui Ottakar. În documente nu mai găsim decât sentinţa dată, dar în Istoriile lui John Scot, şi chiar şi în Cântecul lui Adonis, este descrisă întreaga scenă a „judecăţii”. (În mod ciudat, în Jurnal ea este doar amintită, fără ca autorul să insiste asupra ei.) Iniţial, s-a optat pentru procedeele de investigaţie medievale, insistându-se asupra probei focului. Dar ordaliile erau prea înspăimântătoare pentru ambele părţi, aşa că lui Magister Amori nu i-a fost greu să convingă atât judecătorii, cât şi părţile să aleagă o altă „metodă de aflare indubitabilă a adevărului”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.