În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Ţipor avea, pe vremea aceea, ochii deosebit de sclipitori, la fel ca mulţi dintre coreligionarii săi. Un bărbat, Sabbatai Zvi – cel născut nu întâmplător de sabat -, a început să fie considerat noul Mesia şi anul 1666, după calendarul creştin, trebuia să aducă îndelungata aşteptare a izbăvirii şi pentru „poporul ales”, aşa cum se spunea că ar fi prezis prorocul. Ştirile circulau greu, având timp să sape dâre adânci în conştiinţa oamenilor. În vreme ce Sabbatai Zvi, refuzând „un test pentru mintea oamenilor” spre a-şi dovedi puterea şi se convertea la islamism, mulţi evrei mai aşteptau de la el lumina cea mare. Iar dâra lăsată de Sabbatai Zvi a fost suficient de adâncă pentru ca, şi după aceea, sclipirea aceea din ochii lui Ţipor şi ai altora ca el să mai dăinuie. (Atunci când cel ce s-a întitulat „Noul Messia” a fost judecat pentru că ar fi trecut doar în mod fictiv la credinţa în Profetul Mohammed şi trimis în surghiun pe coasta Dalmaţiei, evreii au primit vestea cu speranţă şi mai mare: de fapt, Sabbatai Zvi nu i-a trădat, nu i-a dezamăgit!)
Ţipor cunoştea atmosfera din Sfânta Sofie de la negustorii şi tipografii veniţi acolo din ţinuturile Hansei. Ştia, de asemenea, despre faptul că la Pskov şi Novgorod era socotită o erezie tendinţa spre citirea multor pasaje din Vechiului Testament. Dacă ereticii erau numiţi „iudaizanţi” pentru că preluaseră multe dintre perceptele evreilor, înseamnă că acele percepte erau prezenta acolo.
De la Ţipor, Fiul Contelui a auzit, nu o dată, despre eterna trecere, pe care sumerienii au pus-o în legătură cu Niburu, iar evreii cu Paştele. Niburu, spuneau cei vechi, este steaua (planeta?) care supraveghează, asemenea ochiului divin, ordinea trecerii, ordinea drumului neîntrerupt. Ca şi vechii sumerieni, şi Moise s-a oprit în răsărit. „Dumnezeu ne-a scos din robia egipteană ca să putem trăi drepţi. Am fost călăuziţi de un foc noaptea şi de un nor ziua”. Pe urmă, unele triburi „s-au ascuns”. Printre altele, Ţipor vorbea despre cel al lui Zabulon şi pretindea că acela ar fi tot plecat în Orient, până în Patan şi că altul, tribul ascuns al lui Dsher, ar fi luat-o înspre Cartagina, şi s-a fi oprit în Insula Djerba, preoţii lui fiind aceia ce-L aşteptau să-L primească pe Mesia. Fiul Contelui a devenit atent la poveştile după care acele două triburi ar fi avut cu ele şi maşinării mecanice. Când tribul războinicilor lui Zabulon a numărat la data primului recensământ cinzeci şi şapte mii patru sute de oameni (Numeri 1, 31) şi după ce „douăzeci şi patru mii dintre ei au fost ucişi pentru greşelile lor”, la cel de al doilea recensământ, seminţia lui Zebulon a numărat şaizeci de mii cinci sute de luptători (Numeri, 26, 27). Iar la Patan au fost şi mai mulţi. Şi cei din Insula Djerba s-au înmulţit în pofida tuturor neamurilor care au vrut să-i urgisească. Din schitul preotului Radu, Fiul Contelui ar fi putut pleca în Ţara Sfântă, de unde să-şi urmeze drumul spre depărtările Orientului. Dar n-a făcut-o. Nici din Rusicu, Al Optzeci şi şaselea nu s-a îndreptat spre răsărit la Patan, ca să-i întâlnească pe urmaşii lui Zabulon şi să se convingă de adevărul spuselor lui Ţipor, dar n-a luat-o nici înapoi, spre apus, ca să-i întrebe pe înţelepţii din Djerba despre ceea ce-l interesa atât de mult. În schimb, împreună cu Vasili, a urmat drumul slavilor. Şi nu s-a oprit nici la Kiev, şi nici la Moscova, şi nici la Tuşima sau la Pskov, ci abia la Novgorod, când Împărăţia Sfintei Sofia îşi trăia amurgul.
Orientat de lumina dată de Niburu, drumul din Balcani până la Marea Albă a durat până în primăvară. A fost un drum lung, împănat cu primejdii de tot felul. Abia când scăpai de una, îţi dădeai seama că urgiile sunt infinit mai multe decât poate mintea omenească să cuprindă. Iar Fiul Contelui a avut noroc, la fel ca întotdeauna. A scăpat ba dintr-o ambuscadă, ba din mijlocul unei molime, ba dintr-un ger năprasnic, ba din locurile unde doar cu puţină vreme mai înainte a avut loc o bătălie, iar leşurile mai zăceau neîngropate în zăpadă. Neîngropate şi goale: înaintea Fiului Contelui, pe acolo au trecut jefuitorii de cadavre, iar ceea ce au lăsat ei în urmă a fost ciopârţit de fiarele hămesite de foamea care însoţeşte mereu frigul cel mai cumplit. Fiul Contelui a parcurs acel drum lipsit de orice confort, el care până nu de mult era convins că n-ar putea trăi niciodată în lipsa tabieturilor sale. Şi că o asemenea viaţă – bună doar pentru animale – nici nu merita să fie trăită de o fiinţă umană. Alături de Al Optzeci şi şaselea, scribul a învăţat că drumul este cel puţin atât de important ca şi ţinta.
Şi a mai învăţat scribul că, filtrând mereu evenimentele prin logica sa, riscă, nu o dată, să i se înfunde raţionamentele. Da, lumea nu se conduce, în nici un caz, după o logică atât de lacunară ca aceea a bietului scrib! Şi, iertată fie-i obrăznicia, lumea nu se conduce nici după logica bunului cititor… Ce-a căutat părintele Radu la Hanovra în drumul său de la Praga spre Ţara Sfântă? Astăzi ocolul n-ar fi atât de mare, dar în veacul al XVII-lea… Monahul a sosit în Han, şi-a istorisit poveştile cu maşinăriile mecanice şi a cotit-o spre sud, pornind-o pe calea legendelor.
Monahul valah şi-a petrecut de copil traiul prin labirintul nesfârşit al cărţilor. În vasta bibliotecă a împăratului alchimist Rudolf al II-lea se găsea tot ce doreai, problema era doar să ştii să cauţi. Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, de acel volum damnat şi cu o origine atât de incertă, Ars Amandi, care a fost pomenit printre sursele de documentare ale scribului privitor la viaţa lui Magister Amori, Al Şaizeci şi nouălea din lungul şir. A fost o poveste de demult aceea, petrecută cu patru veacuri înainte ca Fiul Contelui să ajungă pe Muntele Athos. În acea carte diabolică era vorba şi despre Golem. Lăsând la o parte perversităţilor descrise, în care (şi) acel Golem înfăptuia fanteziile erotice pe care autorul n-a avut posibilitatea de a le pune în practică, androidul din acel manuscris avea şi rolul de a înfăptui zilnicele munci de rutină care-l plictiseau atât de sâcâitor pe autor. Scribul nu ştie cum a ajuns preacuviosul părinte Radu să-i povestească toate astea Fiului Contelui, în memoria căruia, desigur, Al Şaizeci şi nouălea era adânc îngropat. Adânc îngropat, dar prezent. Prezent subtil: nu în amintirea conştientă, ci în ereditate. Marele Caleidoscop se roteşte fără încetare. În cazul nostru, pietricelele colorate nu ne mai înfăţişează un luptător cu toate armele pentru plăcerile sale, ci un teoretician. Un teoretician respirând noroc.
Ajungând printre slavi, scribul a primit un avertisment de la Serghei Făcătorul de Minuni: „Suprasaturaţia şi lungimea cuvântului dăunează urechii, precum hrana prea multă dăunează trupului. (…) Prin lungimea cuvintelor, auzul cititorului se leneveşte”. Perfect adevărat, aşa că mult prea vorbăreţul scrib se rezumă să relateze trei legende1, lăsându-l pe răbdătorul cititor să le aşeze una lângă cealaltă, drept fragmente ale desenului vieţii Celui de Al Optzeci şi şaselea. Un puzzle ros de vreme.
Prima legendă: despre perfida ispită a norocului
(Se ştie că o călătorie pentru a fi plăcută unui om dependent de tabieturile sale reprezintă o corvoadă dacă nu-şi mai poate respecta orarul şi obiceiurile. Pentru a se încumeta la aventura unei călătorii, un om din soiul acesta trebuie să spere fie că-şi va putea păstra modul de viaţă, fie să fie amăgit de ceva cu totul deosebit. Sau să fugă de o primejdie. Şi ce poate fi o asemenea primejdie? Ceva ce i-ar putea agresa securitatea ori ceva ce l-ar obliga la un alt mod de viaţă. Asta a simţit Fiul Contelui când a fugit prima oară din Han, atunci când tatăl său l-a obligat să se căsătorească. Convins de prietenul Robert că o soţie poate fi şi ignorată, atunci când îşi face datoria şi naşte un fiu, Al Optzeci şi şaselea s-a întors şi şi-a regăsit vechile plăceri, mai ales după ce s-a convins că altundeva n-avea cum le avea. Şi a doua oară a plecat Fiul Contelui din Han, de asemenea din pricina ameninţărilor de a-şi pierde facilităţile: Diavolul Argintiu plutea în derivă, iar lumea aştepta tocmai de la el să repună corabia pe vechiul ei traseu. Numai că atunci ar fi trebuit să se ocupe de cu totul altceva decât era vechiul său trai. Pe care îl simţea tot mai ameninţat. La fel ca şi povestea cu omul bogat şi seiful său2. Pe scurt: de vrei să trăieşti aşa cum îţi doreşti, trebuie să faci rost de bani; pentru a face rost de bani, eşti obligat să nu trăieşti aşa cum îţi doreşti.)
Al Optzeci şi şaselea şi-a adus aminte de „dreptatea universală”, de posibilitatea ca nişte maşinării să le creeze oamenilor condiţii pentru ca ei, degrevaţi de asemenea sarcini, să poată trăi aşa cum îşi doresc. Ca un copil ce-şi introduce mai înainte un deget în apă, înainte de a cuteza să intre în ea, şi Fiul Contelui a plecat din nou de acasă doar până nu departe. Fiul Contelui a fost mereu un om norocos. (Născându-se într-o familie bogată, a avut maşinăriile mecanice sub forma unor oameni care l-au scutit de sarcini. Şi orice ameninţare apărea în preajma sa, nu-l atingea. Şi toate astea fără ca el să trebuiască să facă şi cel mai mic efort, de cele mai multe ori fără ca el măcar să le simtă.) Bazându-se pe norocul său, plecă mai departe. Şi, apoi, şi mai departe. Norocul lui îi acoperi protector şi pe cei doi tovarăşi ai săi, prietenul Robert şi călugărul valah Radu: au găsit mereu locuri comode pentru a se odihni, n-au fost niciodată atacaţi de nimeni, au dat, pe unde au trecut, de oameni plăcuţi şi de unii care ştiau tot felul de amănunte despre legendele androizilor. (Şi minunatele maşinării erau de mai multe confesiuni: au fost inventaţi roboţi încă de către păgânii antici, de către orientali, de către egipteni, de către evrei, de către romani, de către arabi, de către maeştrii alchimişti. Şi fiecare dintre aceia a cerut încuviinţarea zeilor lui şi fiecare a primit-o, căci altfel nici n-ar fi reuşit să realizeze acele minuni. Aşa că fiecare android purta în el spiritul altui crez.) Când a ajuns pe Muntele Athos, Fiul Contelui ştia de acum mai multe despre ceea ce-l preocupa pe el din copilărie decât ar fi putut nădăjdui vreodată. A aflat despre maşinării apte de a înlocui munca omului, despre altele capabile de a-i prezice viitorul, despre roboţi meniţi să rezolve probleme teoretice şi despre alţii în stare de a satisface şi cele mai rafinate plăceri trupeşti. Şi ce nu era gata să îndeplinească unul ori altul dintre androizi? Fiul Contelui avea nenumărate informaţii ce i-au umplut mintea şi sufletul, însă n-a văzut încă nici un android cu ochii săi.
1 Pentru a câştiga spaţiu, doar rezumatele acelor legende păstrate în numeroase variante.
2 Moto: “Nici o răsplată, oricât ar fi de mare, nu egalează acea mulţumire nespusă pe care o simte un om care poate spune, arătându-şi opera: “Vedeţi? S-a făcut!” – (Wassermann, Stanley, 145.)
Seiful
I
La început a avut banii. O sumă considerabilă: monede de tot felul, cu chipuri de regi, împăraţi vulturi, steme, hârtiile cu efigiile aceloraşi bărbaţi şi femei şi cu încă alte chipuri, desene sau locuri. Unele monede nu se mai foloseau demult, dar erau valoroase prin metalul pe care erau imprimate, altele, noi-nouţe, străluceau, aruncând scântei. Îi plăcea să le privească mai mult decât bancnotele – metalul dă mai degrabă senzaţia de tezaur. Cu toate acestea, nu se poate spune despre Gough că ar fi fost un avar de soiul celor zugrăviţi în romane. El prefera doar să ştie că are aceste monede şi aceste hârtii, că banii ce-i stăpânea pot să-i satisfacă o mulţime întreagă de servicii şi să-i îngăduie unele capricii. Iar el şi le îngăduia.
Apoi s-a pus problema cum să-i păstreze. Banii săi erau siguri şi de toate felurile. Cei care nu erau de aur purtau desenele unor state ce n-au cunoscut inflaţia. Şi erau mulţi. Atât de mulţi încă nu mai dorea alţii. De aceea nu avea nevoie să-i speculeze sau să-i bage în acţiuni ori în alte investiţii. Îi ajungeau.
Nu-şi bătea capul cu probleme de circulaţie a valorilor şi nu avea încredere în bănci. Voia să-şi trăiască viaţa, să se bucure de tot ceea ce poate ea să-i ofere şi nu dorea să fie deranjat. Cu nimic: nici cu o cădere de bursă, nici cu un crah bancar, nici cu alt soi de faliment.
Aşa că a fost sfătuit – şi a ajuns şi singur la idee – că are nevoie de un seif, de un loc sigur unde să-şi poată păstra banii.
La început, Gough se apucă să studieze tot felul de camere blindate, de dulapuri de fier, de sertare secrete. Însă toate acestea se integrează într-o ştiinţă a lor, şi ca orice ştiinţă şi ştiinţa seifurilor îşi are savanţii ei. Cărţile şi le-a procurat mai uşor, la fel şi revistele. Cu savanţii a mers mai greu.
Până la urmă a ajuns la concluzia că oamenii cei mai pricepuţi în ştiinţa seifurilor nu sunt aceia care le ştiu închide, ci cei care le pot deschide. Iar aceştia se numesc, de regulă, “spărgători”. Desigur că şi printre spărgători majoritatea o reprezintă simplii borfaşi, dar elita gangsterilor se pricepe într-adevăr în meseria pe care o iubeşte şi pe care o onorează prin spiritul ei creator.
N-au fost ieftine consfătuirile cu aceşti artişti. A reuşit totuşi să le realizeze, ceea ce n-a fost puţin lucru, dacă avem în vedere că a trebuit să se deplaseze în fundul unei mahalale sau în celulele de onoare ale unei închisori. Toate acestea n-au fost întotdeauna prea simple şi l-au costat destul de mult, dar, după un timp, Gough a devenit un fel de erudit în materie, ca şi iluştrii săi maeştri.
Totuşi, pentru a se putea folosi de noile cunoştinţe în descuierea unei broaşte, era în prealabil necesar s-o fi încuiat cineva. Îşi dădu seama că a parcurs drumul invers, însă cum fiecare neajuns îşi are şi părţile-i bune, în felul acesta reuşi să-şi imagineze zaruri mai deosebite şi cifruri mai ingenioase. Şi, cum Gough n-a vrut să rămână nici în această direcţie un diletant, izbuti să facă astfel încât să-i cunoască pe cei mai pricepuţi maeştri în încuietori. Îi găsi în ateliere modeste şi în mari uzine cu benzi rulante şi calculatoare de ultimă generaţie, iar în câteva luni i se patentă un complicat sistem de lacăt. Avu, bineînţeles, grijă să nu-şi divulge cel mai ingenios prototip, invenţie pentru care era la fel de mândru ca un artist de cea mai bună operă a sa, ca un tată de progenitura-i iubită.
Dar faptul că nu se putea lăuda tocmai cu cea mai izbutită lucrare l-a readus la motivul pentru care a realizat-o. Şi l-a costat din nou destul bani…
Cum orice încuietoare trebuie să fie ataşată unei uşi pe care s-o fixeze de perete prin mecanismul ei – altfel încuietoarea respectivă pierzându-şi sensul – se punea problema făuririi seifului însuşi şi se dovedi că, în privinţa aceasta, părerile erau cât se poate de divergente în legătură cu materialul necesar asamblării.
O mică uzină îl ajută pe Gough la probele tehnice şi alta la lucrările propriu-zise. Testele de rezistenţă la diferiţi explozivi – şi nu numai cei folosiţi în spargeri – dădură rezultate dintre cele mai surprinzătoare şi munca deveni cu atât mai palpitantă, cu cât metalul se opunea mai dârz la distrugere.
Doi ani au lucrat din plin oamenii săi, însă munca se desfăşura uşor şi cu plăcere fiindcă muncitorii şi inginerii se molipsiră de entuziasmul nereţinut pe care Gough reuşi să-l împrăştie în jurul său.
Când totul a fost terminat – un spion industrial a divulgat, între timp, unei uzine de tancuri secretele fabricaţiei şi a fost necesar ca întreaga muncă să fie luată de la capăt –, când materialul a fost turnat în plăci şi când materialul a rezistat la toate probele, a apărut problema asamblării lor. Un complicat sistem de sudură – cumpărat în exclusivitate de la un bătrân savant laureat al premiului Nobel – rezolvă şi această problemă.
Pentru ca să se convingă de rezultatele obţinute, Gough a hotărît să le verifice în modul cel mai eficace cu putinţă: a adunat un grup restrâns de spărgători, elita acestora, le-a propus să deschidă, pe rând, seiful acum terminat, iar celui care ar fi reuşit s-o facă îi făgădui un premiu pentru care şi cei mai solicitaţi gangsteri îşi luară timpul necesar să încerce. Dar n-a reuşit nici unul.
Ultima problemă, nu şi cea mai simplă, era asamblarea seifului. (De dragul artei, unul dintre iluştrii spărgători furase casa de bani cu totul, însă o înapoie, după un timp, fiindcă nu avu ce să facă apoi cu lada închisă şi grea.)
Spre a nu mai putea fi furat, dar şi pentru a nu avea oaspeţi nepoftiţi în clipele când seiful ar fi fost tocmai deschis, fură montate în jurul încăperii cu pricina, dar şi în jurul clădirii, o serie întreagă de celule fotoelectrice, cât şi unele capcane medievale, altele nou imaginate, câteva idei preluate după vechile mijloace de securitate din piramidele antice. (O călătorie cu o expediţie arheologică îl documentă şi în acest sens.)
Şi, când totul fu gata, Gough constată că nu mai are bani. Minunatul seif era gol.
II
Un dulap masiv din metal foarte dificil de descuiat, împresurat de o reţea întreagă de capcane – aceasta era tot ce a mai rămas din averea lui Gough. Când îşi terminase “dulapul”, într-un ziar apăru o notiţă despre seif şi o caricatură înfăţişând un cunoscut spărgător purtând în servietă o bombă cu hidrogen necesară deschiderii casei de bani.
Uitat acum de toţi, Gough trebui să înceapă să lucreze pentru a se întreţine. Timpul liber şi-l folosea ungând niturile şi verificând complicatele aparataje. Era conştient de faptul că seiful îşi pierduse raţiunea, nemaiconţinând nimic, însă continua să-l îngrijească, nu dintr-o afecţiune morbidă faţă de un obiect sau de un ideal pierdut, ci pentru că spera vag că va mai putea folosi cândva casa de bani pentru scopul pentru care a inventat-o şi a construit-o.
I s-a propus, la început, să organizeze în jurul seifului un concurs, apoi i s-a sugerat să-l vândă, să-l transforme într-un muzeu, să-l patenteze. El, poate mai mult datorită inerţiei, a refuzat. Aşa că, încetul cu încetul, alunecă într-o uitare şi mai adâncă.
Însă şi uitarea este ceva relativ. Un timp te afli pe coasta valului, după aceea aluneci, dar, când nici nu te aştepţi, poţi reveni din nou la înălţime. Problema este doar să fi învăţat ceva din experienţele trecute.
Îl descoperi, întâmplător, unul dintre foştii săi prieteni. Apoi altul. După aceea deveni iarăşi omul zilei: omul cu cel mai formidabil seif din lume, omul cu un seif perfect, dar care n-are ce pune în el. La început, publicitatea din jurul lui Gough a fost de factură ironică şi destul de răutăcioasă. Se simţea pe vremea aceea mai rău decât atunci când fusese uitat de toţi. El, care se manifestase întotdeauna ca o fire veselă şi optimistă, rămânea tot mai mult cu ochii pironiţi într-un punct fix. Uită şi să-şi mai ungă seiful. Gânduri sumbre îi treceau prin minte şi, într-o zi, îi veni ideea năstruşnică să se închidă pe el însuşi în casa de bani pe care a conceput-o, găsind în acest gest fel de fel de simboluri, care de care mai poetice.
Dar întotdeauna se iveşte şi câte un om plin de idei, o fire întreprinzătoare şi suficient de pisăloagă încât să descopere peste tot o afacere. După multe şi repetate cicăleli, omul nostru a admis să-şi parceleze casa de bani şi s-o închirieze la diferite firme.
Se constitui un monopol asupra “dulapului” său, se tipăriră acţiuni, mai multe cete de bandiţi au rămas prinşi ca muştele în miere în încercări nereuşite de efracţie, ceea ce mări reclama afacerii. Orice om bogat, ce se respecta cât de cât, nu-şi putea permite să nu se laude în societate – după scurt timp – că-şi ţine hârtiile de valoare, bijuteriile, actele secrete în acest colosal seif. Dar depunerea unui obiect pentru un timp limitat era tot mai scumpă şi, firesc, tot mai puţini se puteau bucura de acest privilegiu.
Gough prosperă cum n-a mai prosperat niciodată. Dar şi impozitele creşteau vertiginos. Până la urmă, se învoi să-şi vândă tot stocul de acţiuni şi să-şi înstrăineze opera.
Noii proprietari ai seifului se certară între ei şi cineva divulgă secretele. Seiful, fostul lui vestit seif, devenise vulnerabil.
Avea acum din nou bani, avea din nou atâţia bani câţi îi trebuiau – şi mult mai mulţi pe deasupra -, era plictisit de speculaţiile cu care era tentat din toate părţile. Nu mai era tânăr, nu mai voia altceva decât să trăiască fericit şi în linişte.
Dar unde să-şi depună banii?
Făcu planuri, căută alţi ingineri vestiţi, alţi gangsteri de elită, descoperi un nou laureat al premiului Nobel. Imagină ceva grandios.
Între timp, Gough îmbătrânise doar cu câţiva ani.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.