CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (107)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

ANEXĂ

Sfântul Emanuel Ereticul

În revista „XYZ”, a apărut un reportaj despre androizii legendari care ar fi bântuit în evul mediu coasta de sud a peninsulei iberice şi care şi-ar fi făcut din nou apariţia. Textul a fost publicat însoţit de câteva fotografii – destul de neclare – „realizate de un amator” şi stârnind atât entuziasm, cât şi zâmbete ironice.

Începând de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în Andaluzia, s-a născut obiceiul ca în fiecare toamnă, într-o anumită seară, să se cerceteze de către o mulţime curioasă creasta culmii Sfântului Emanuel Ereticul. Dacă oamenii adunaţi la poala muntelui au impresia că văd profilată în noapte silueta cu dreapta ridicată, semnul este interpretat drept sfârşitul unei epoci: al unei molime îndelungate, al unui război parcă interminabil, al unei domnii. (Prima oară, se pare, „semnul” a fost interpretat, înaintea urcării pe tron a lui Carol al II-lea, ultimul reprezentant al dinastiei Habsburg în Spania.)

De prin 1780, în locul acela, căţărată pe stâncă, a fost amplasată o statuie. Poziţia a fost atât de bine aleasă, încât depinde de lumina lunii dacă poate sau nu fi desluşită figura de jos. Câteodată, la asfinţitul soarelui, statuia pare să ardă şi să se topească în văzduh.

În timpul lungii domnii a lui Filip al IV-lea al Spaniei, pe vremea guvernării ducelui Gaspar de Guzmin Olivarez, în mica mănăstire Santa Lucia din Andaluzia, a avut loc un proces împotriva fratelui Emanuel, acuzat de vrăjitorie.

Lăcaşul, situat în centrul Codrului Oamenilor, era predestinat, mai ales, formării de misionari, ce erau apoi trimişi în ţinuturile de peste mări, aşa că efectivul călugărilor se schimba mereu, mănăstirea fiind mai mult un loc de trecere pentru viitorii mesageri ai Dreptei Credinţe. Printre aceşti aleşi, în cea mai mare parte încă tineri, se afla şi numitul Emanuel, despre care, după investigaţiile Înaltului Oficiu, s-a putut constata că nici nu provenea dintr-o familie veche creştină, ci din nişte strămoşi mai mult decât dubioşi. De aceea, nici nu a mai mirat pe nimeni că tânărul preot studia mai mult tratate de mecanică păgână decât Sfânta Scriptură, că în loc să fie preocupat de pildele Mântuitorului, se ocupa de învăţăturile pierdute de la Crotona, de mărturii nu în legătură cu vieţile sfinţilor mucenici, ci privindu-l pe un Archinte din Tarent, inventatorul antic al porumbelului automat, ori căutând amănunte despre activitatea lui Ktesibios sau a lui Arhimede. Prevalându-se de un asemenea patronat, părintele Emanuel încerca să-şi susţină invenţiile drăceşti, ştiind prea bine că numele verificate ale trecutului de aur precreştin nu sunt obişnuite cu acuzaţiile şi nădăjduind ca, în umbra lor, să-şi poată plasa cântăreţul mecanic sau aparatul de distilat apa marină. Dacă în privinţa celei de a doua invenţii nu existau, în principiu, opoziţii, cântăreţul mecanic, chit că interpreta cântecele potrivite unui sfânt locaş – sau, poate, mai ales de aceea – producea panică printre ceilalţi călugări şi, mai ales, printre credincioşii veniţi din sat să asculte slujba. Automatul producea o voce plăcută, însă avea o înfăţişare sumbră şi îşi făcea apariţia în momentele socotite a fi cele mai nepotrivite, silindu-i pe bieţii creştini să se crucească de mai multe ori, înainte de a părăsi înspăimântaţi capela. Monstrul din lemn şi îmbinări metalice, căptuşit cu tuburi, roţi şi tambururi, nu ar fi putut să-şi îndeplinească îndatoririle pentru care l-a predestinat creatorul său, decât dacă ar fi avut un suflet apt de a pune în mişcare toate acele mădulare ciudate. Şi cum părintele Emanuel însuşi recunoştea că produsul său n-avea parte de un suflu vital, era limpede că doar diavolul a putut să-i dea energie din energia lui, cerându-i, în schimb, să-l slujească. (Necuratul nu dă nimic pe gratis: aşa procedează el mereu!) Însă cântăreţul mecanic nu se producea numai la acompaniamentul religios, ci îl scutea pe stăpânul său de o mulţime de treburi şi, dacă ar fi să le dăm crezare şi numeroşilor martori la proces, se ocupa şi cu tot felul de îndeletniciri specifice adevăratului său patron – Satana. Concluzia ce se impunea apărea absolut logică: fratele Emanuel a devenit unealta diavolului, la fel ca şi jucăria inspirată de acelaşi comandament infernal.

În mod firesc, Sfântul Emanuel – sau, mai degrabă, viitorul Sfânt Emanuel – fu condamnat la ispăşirea ereziei pe rug, însă sentinţa n-a putut fi executată imediat. În celula unde îşi aştepta pedeapsa, condamnatul apucă să mai facă nişte vrăji şi îi înspăimântă în aşa o măsură pe cei ce-l păzeau, încât, pur şi simplu, nu s-a mai găsit nici un curajos dispus să-l conducă la stiva de lemne ce-l aştepta de mai multe zile. (Era aceasta alcătuită din butuci noduroşi şi contorsionaţi clădiţi în curtea mănăstirii, trunchiuri tăiate din Codrul Oamenilor, părând mai degrabă o îngrămădire de leşuri umane clădite unele peste altele¹.) Primii doi călugări însărcinaţi să-l petreacă pe ultimul drum au murit înainte să apuce să descuie lacătul de la intrarea în chilia-celulă. Un fior puternic ca un fulger trecu prin ei şi căzură amândoi carbonizaţi la pământ. Nici următorii trimişi nu s-au bucurat de o soartă mai bună. Zbirii, veniţi direct din capitală, le împărtăşiră soarta. Atunci, s-a decis ca mica fereastră zăbrelită, precum şi uşa cămăruţei, să fie zidite pe dinafară. Ceea ce s-a şi îndeplinit.

Din mănăstirea Sfânta Lucia au continuat să mai plece câteva contingente de misionari în teritoriile de peste mări, până ce, un sfert de secol mai târziu, un incendiu a pustiit clădirile. Chilia-celulă, unde a fost îngropat de viu ereticul Emanuel, era lipită de coama muntelui, izolată de restul lăcaşul, scăpând astfel de pârjol. Dar locul îşi păstrase faima şi legendele îi măriră şi mai mult renumele damnat. Mănăstirea n-a mai fost reclădită niciodată, însă sumbrul schit a devenit un straniu loc de pelerinaj. Aici erau aduşi bolnavii de ciumă şi aceia dintre ei care auzeau la miezul nopţii tot felul de zgomote ciudate, venind din interiorul acelui ciot de construcţie oarbă, se zvonea că se vindecau pe loc. Dovada o constituiau foştii bolnavi întorşi printre rudele şi apropiaţii lor, după ce au străbătut cu forţe proprii cele câteva leghe de teren accidentat până la prima localitate. (Nimeni dinte cei ce-i abandonau pe bolnavi în vecinătatea schitului nu îndrăznea să rămână peste noapte acolo.)

Unii dintre însănătoşiţi povesteau că, în timp ce au zăcut aproape morţi pe pământul gol, noaptea, pe întuneric dens, au simţit cum CINEVA s-a apropiat de ei, cum i-a înţepat în braţ sau în picior, cum s-a îndepărtat, aplecându-se asupra altui bolnav. Odată cu venirea zorilor, numeroşi suferinzi s-au putut ridica de pe jos şi, fără a se mai uita înapoi, s-au grăbit să părăsească locul.

Deşi împrejurimile chiliei ereticului Emanuel s-au dovedit atât de binecuvântate de puteri miraculos-curative, atunci când faima schitului s-a dus prea departe, autorităţile au interzis, sub ameninţarea cu excomunicarea, orice apropiere de regiunea declarată blestemată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.