CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Aşa că, în doar câteva zile, tânărul a reuşit să ajungă la o înţelegere cu ai săi: el va pleca să-şi continue viaţa cu care s-a obişnuit, singura care îl permitea să respire, al doilea frate n-avea decât să se pregătească să preia el frânele hanului, atunci când va fi nevoie. Drept chezăşie a bunelor sale intenţii, Al Optzeci şi unulea era dispus să-şi lase fiul să fie crescut de către Bătrân, aşa cum el, Al Optzeci şi unulea n-a reuşit să se dezvolte. În felul acesta, toată lumea s-a arătat mulţumită, cu excepţia a două femei: mama Bufonului Vraci, care simţea că n-o să-şi mai vadă niciodată feciorul cel mai mare şi mama Celui de Al Optzeci şi unulea, care era pusă în situaţia de a se despărţi fie de pruncul ei, fie de bărbatul ei. Până la urmă, reveni şi ea în trupă: în clipa aceea, nici pentru ea viaţa severă impusă în Hanul Diavolul Argintiu nu a fost imaginabilă.

Soţia Bătrânului a presimţit corect: ea nu-şi va mai vedea niciodată băiatul mai mare. Dar nici în cele mai sumbre gânduri pornite din inima ei de mamă, nu şi-a putut imagina de ce. O prezicătoare a prevenit-o că fiul ei cel mai mare se va prăpădi din pricină că „va urca prea sus şi nu se va putea opune”. Femeia a greşit, înţelegând aceste spuse drept simbolice.

Revenit în mijlocul „păsărilor cerului”, Bufonul Vraci nu şi-a găsit locul uzurpat, aşa cum era de aşteptat: în fond, a lipsit aproape trei săptămâni, masa aceea mare de oameni nu avea cum rămâne fără conducător, mai ales că nimeni n-ar fi putut spune cu siguranţă dacă Al Optzeci şi unulea se va mai întoarce sau nu. Doar că acesta a găsit trupa în locul unde a lăsat-o, parcă toată lumea aşteptându-l. Nici cortul său nu a fost ocupat, ba, mai mult, în faţa intrării îl aştepta răbdător un rând lung de bolnavi. Era de parcă n-ar fi plecat niciodată.

Pater Manolo şi Ţipor au fost cei ce au reuşit să facă să-i pară lipsa doar de scurtă durată, ba chiar răspândind zvonul că Bufonul Vraci s-ar fi dus să rezolve unele interese ale trupei. (Oamenii spuneau că ar fi fost să trateze cu regele Ungariei condiţiile trecerii prin ţara aceluia, că ar fi plecat să facă rost de nişte plante care îi lipseau pentru reţete, că ar fi mers să cumpere metalele şi substanţele necesare transformării fierului în aur – performanţă la care nimeni nu se îndoia că el ar fi ajuns deja de mult – sau că ar fi fost chemat la căpătâiul unui rege muribund – pe care, desigur, l-ar fi vindecat¹. Toate aceste zvonuri îi sunt cunoscute scribului, deoarece ele apar în documentele momentului – rapoartele călugărilor, rapoartele altor iscoade, scrisorile care ne-au rămas. Unele dintre aceste scrieri au fost urmate de reveniri şi de lansarea unei alte ipoteze. Niciunde, scribul n-a găsit nici măcar o singură aluzie cum că Bufonul Vraci ar fi dispărut cu intenţia de a părăsi trupa².)

Al Optzeci şi unulea a regăsit „păsările cerului” aşa cum le-a lăsat, doar câţiva bolnavi au mai murit, însă mulţi alţii au venit şi le-au luat locul. Şi a găsit şi aceeaşi ordine şi aceeaşi disciplină. Şi pe Golo. Fiecare dintre cei ce îndeplineau o anumită sarcină pe scara ierarhiei acelei adunări părând a trăi în devălmăşie şi-a făcut şi în continuare treaba. Însă, la Hanovra, precum şi pe drumul de întoarcere, Bufonul Vraci a avut vreme să analizeze organizarea trupei, fără să fie deranjat de obligaţiile zilnice de acolo. Văzute de afară, lucrurile i se păreau perfectibile în multe privinţe. (E drept că, ajuns iar în cortul său, multe lucruri se dovedeau a fi fost interpretate nerealist – dacă nu chiar greşit – până şi de el, care a fost principalul decizionar şi până atunci.)

Aşa că, de asemenea fără să spună nimic explicit, fără să de ordine, Bufonul Vraci a reorganizat pe nesimţite trupa. Pater Manolo a devenit un fel de ministru al sufletului şi pe el îl imitau – pe cât se pricepea fiecare – toţi călugării şi predicatorii, indiferent din ce frăţietate proveneau. Al Optzeci şi unulea însuşi, secondat de Hashem, şi-a păstrat şi „portofoliul” ministerului trupului. Ţipor supraveghea „finanţele”, Kundar a devenit un soi de şef al reprezentaţiilor atleţilor circului, Roby îi conducea pe scamatori, Guy stabilea programul actorilor, cel ce-şi spunea „conte” arbitra puţinele litigii ce se iveau (mai ales între noii veniţi şi cele provocate de oamenii lui Pater Marcus infiltraţi în trupă), negrul pe care-l strigau „Sem” a devenit şeful securităţii trupei, iar cel strigat „Yafet” asigura paza. Şi lumea mai asculta şi de Golo, care, bucurându-se de prestigiul cuvenit veteranului, îşi petrecea o mare parte din timp printre animalele exotice. Negrul căruia i se spunea „Ham”, bolnăvicios şi el, se îngrijea ca monştrii umani să primească hrană, apă şi pături care să le ţină de cald în cuştile lor. Părintele Theofil se ocupa de înhumarea după datină a morţilor.

Desigur, şi înainte de revenirea Celui de Al Optzeci şi unulea, cam aşa au fost împărţite rolurile, acum, însă, fiecare a primit responsabilităţi şi atribuţii sporite. Şi, mai nou (ceea ce înainte nu se întâmpla), Bufonul Vraci chiar purta discuţii punctuale în acest sens. De pildă, una dintre puţinele dispoziţii pe care le-a dat a fost ca Yafet să renunţe să mai care după el un turn pe roate, pe care-l instala la fiecare oprire şi în care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului. Yafet, fiind un extraordinar căţărător, de ce trebuia să folosească turnul, când putea la fel de bine să supravegheze împrejurimile dintr-un copac sau de pe o culme de deal?

– Nu tu trebuie să te urci în turn, protestă Yafet, care ştia de cumplita spaimă de înălţime a Celui de Al Optzeci şi unulea, însă Bufonul Vraci insistă şi nimeni nu putea să i se opună conducătorului trupei. (La rândul lui, turnul îl chema pe Bufonul Vraci şi nici Bufonul Vraci nu se putea opune.)

De fapt, şi Al Optzeci şi unulea, şi Yafet aveau dreptate: primul – pentru că nu a atacat nimeni vreodată trupa, chiar şi haimanalele cele mai periculoase dintre ticăloşii fără de căpătâi care bântuiau lumea nu s-au arătat vreodată cu gânduri duşmănoase: ce să le răpească acelor oameni zdrenţăroşi? Dacă erau şi puşlamalele lihnite de foame şi nu ştiau să-şi umple stomacul decât luând de la alţii, de se apropiau de mulţimea aceea ciudată, erau primiţi la masă fără să fie nevoie să folosească forţa. Mai degrabă, în puţinele cazuri când au avut loc asemenea întâlniri, tâlharii au fost cei intimidaţi de o comunitate pe care nimeni – nu numai ei… – n-o putea cataloga. Yafet, la rândul său, avea şi el dreptatea lui, fiindcă faptul că nu au avut până atunci surprize neplăcute nu garanta ca ele să nu se poată ivi oricând. Yafet era mândru de misiunea sa. La fel şi Sem, cel căruia îi venea sarcina să intervină în fruntea unui grup de bărbaţi, atunci când nevoia ar cere-o. Bufonul Vraci nu putea să le ia celor doi bucuria importanţei la care în sfârşit au ajuns.

Al Optzeci şi unulea a mai luat o decizie, odată cu revenirea sa: dacă până atunci, trupa s-a deplasat – în ritmul ei de melc – pe traseul cel mai umblat, fără ca s-o facă din motive de securitate sau pentru că drumurile acelea erau relativ cele mai bune, urmând astfel primele leghe dintre cele parcurse în lungul lor drum spre Orient de către danezul Olof Rasmunsen ori de negustorul din Lübeck, Hans Fleischbach, Bufonul Vraci a virat brusc spre nord est. Ceea ce l-a derutat vădit pe Wilfried Humelsdorf: încotro îşi ducea conducătorul trupei oamenii? Şi ce logică avea să traverseze locuri lăturalnice, mai puţin umblate şi, prin urmare, mai sărace, când el, până atunci, îşi aşezase taberele întotdeauna acolo unde ştia că va veni multă lume pentru aşa-zisele tratamente şi pentru spectacolele de bâlci? De unde spera el să-şi mai hrănească oamenii, câtă vreme străbătea locuri unde şi băştinaşii abia îşi duceau zilele de pe o zi pe alta?

Scribul însuşi, parcurgând numeroasele însemnări ale celor ce urmăreau mai din umbră ori mai făţiş aventurile trupei, a ajuns să parcurgă acele manuscrise asemenea unui cititor pătimaş, dar indisciplinat de romane poliţiste: sărind peste pagini întregi pentru a afla, cu o oră mai devreme, deznodământul povestirii. De pildă, în ceea ce a mai rămas din bogata bibliotecă a abaţiei Sfântul Florian din Cenadul Moraviei, abaţie distrusă abia câţiva ani mai târziu, în timpul celei de a doua invazii turceşti spre centrul Europei. Păi, şi-a spus scribul, cum voiau Pater Marcus şi Wilfried Humelsdorf să urmeze Al Optzeci şi unulea vechiul drum spre miază-zi, când acela era acum obturat de dominaţia otomană? (O legendă povesteşte că abatele Rudolf ar fi încărcat trei căruţe cu bunuri ale mănăstirii Sfântul Florian, două cu odoare bisericeşti din materiale scumpe şi una cu scrieri. Turcii i-au luat primele două, cea de a treia interesându-i prea puţin. Povestea este mai colorată, sub muntele de cărţi fiind ascunse şi două fecioare, care au scăpat astfel şi ele.) Printre manuscrisele salvate se află şi un raport extins al unui călugăr infiltrat printre „păsările cerului” care povesteşte pe larg şi cu multe amănunte prea puţin semnificative ultimele luni ale acelei comunităţi. Probabil că este o mare eroare – desigur, nu singura, din partea scribului – să amintească despre „amănunte nesemnificative”, atunci când tocmai asemenea precizări dezvăluie spiritul unei epoci pe care suntem mai mereu tentaţi s-o apreciem cu ochii unor oameni care trăiesc cu sute de ani mai târziu. Sărind, deci, peste numeroase pagini, scribul a căutat logica gândirii Celui de Al Optzeci şi unulea. De câteva ori a fost convins că a găsit-o, de la fel de multe ori a trebuit să-şi recunoască eroarea. Abia revenind la „amănuntele nesemnificative” a putut să creadă că a înţeles ceva³.

În vara lui 1550, trupa a urcat spre nord. Moştenirea elocinţei călugărului dominican Johann Tetzel era încă puternică: acela reuşise, cu decenii în urmă, să strângă cei mai mulţi bani din industria indulgenţelor, propăvăduind că acele hârtii ar fi capabile să-i apere pe creştini de iminentul pericol turcesc. Acum, când turcii au mai ameninţat o dată, nici interdicţia comerţului cu indulgenţe de către arhiducele de Saxa şi nici mai noua atitudine a Conciliului de la Basel nu au reuşit să-i oprească pe credincioşii înspăimântaţi să-şi dea economiile pentru promisa protecţie divină. Ceea ce a declanşat o nouă dispută în faţa cortului Bufonului Vraci. În privinţa indulgenţelor, opozanţii s-au poziţionat altfel ca de obicei: Pater Manolo a povestit despre încrederea pe care ţi-o dă speranţa dezvoltând o putere potenţială şi transformând-o într-o forţă de neoprit. El a dat exemplul unei oşti căreia episcopul i-a spus înainte bătăliei că luptă pentru o cauză plăcută lui Dumnezeu şi că, deci, Domnul Însuşi le va fi paloş şi scut. Episcopul acela a fost un orator atât de iscusit încât a reuşit să le insufle încredere soldaţilor: când armata s-a pus în mişcare, parcă a fost într-adevăr mânată de binecuvântarea divină. De partea cealaltă, s-au aflat nişte mercenari luptând doar pentru bani.

– Şi chiar dacă erau mai mulţi şi mai bine înarmaţi, au luat bătaie şi n-au scăpat decât cei ce au izbutit să fugă atât cât îi ţinea picioarele. Amin! îl completă Ţipor, iar lumea a crezut că evreul vorbeşte în ironie şi că îl huleşte pe Cel Sfânt.

• Fiecare trebuie să dea tot ce are stăpânului, a spus şi omul galben, iar stăpânul singur ştie dacă în felul acesta oamenii trebuie să fie iertaţi sau nu. Pentru că stăpânul este Trimisul Cerului pe pământ.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.