CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Lui Pater Jakobus nu i-a mai rămas decât să se roage pentru oaia rănită. Fără a reuşi să-şi alunge nici el din minte un gând al dracului de asemănător cu vorbele pline de hulă ale Bastardului: „Ce rost a avut să studiez atâta şi să mă străduiesc să ţin minte, dacă n-am fost în stare să-i alin suferinţa acestui nefericit şi nici să-l readuc măcar cu un pas mai aproape de dreapta credinţă?”

Hansa a început să intre în criză. Oamenii deplângeau decăderea vremurilor şi pierderea frumoaselor timpuri pe care părinţii lor ar fi trebuit să le trăiască lipsiţi de griji. Unele cetăţi simţeau mai mult decât altele declinul. De pildă Lüneburg, localitatea de pe Ilmenau. Cu vreo zece ani în urmă, fără ca să fi anticipat cineva nenorocirea, au dispărut nesfârşitele bancuri de heringi de la Falsterbo. Nici imensele rezerve de sare nu-şi mai găseau cumpărătorii. Şi nici măcar vechiul obicei de a obliga toate corăbiile ce treceau prin apropiere să se abată din drum şi să-şi vândă mărfurile la preţuri preferenţiale nu mai funcţiona. În doar douăzeci de ani, puternicul oraş comercial a devenit tărâmul care, peste veacuri, a fost numit de Heinrich Heine „reşedinţa plictiselii”.

Lüneburg semăna tot mai mult cu o femeie cândva frumoasă ajunsă o bătrânică decrepită. Lucru constatat şi de Bastard, cu ocazia unei scurte călătorii în localitatea adormită¹. Micul Monstru îşi părăsea rar „câmpul său de bătaie”. Iar când o făcea, bucuria lucrătorilor din bucătărie era de scurtă durată: două-trei zile, cel mult o săptămână.

Întotdeauna, deplasările Celui de Al Optzeci şi doilea era atent ţintite şi migălos pregătite. Ajuns într-o zi de vară caniculară în cetatea parcă pustie, micul personaj cu barba caraghioasă – un copil? –a reuşit să trezească atenţia localnicilor dezobişnuiţi ca un străin să le mai calce drumurile.

În vechiul centru al oraşului se afla o casă cu două caturi, o clădire unde nu mai locuia decât un singur bărbat. Acela a moştenit-o din străbuni, familia sa fiind la fel de veche ca şi localitatea, însă rudele sale fie au murit, fie au plecat – mai ales tinerii –, mutându-se cu totul în locuri unde viaţa nu părea chiar atât de îngheţată. La poarta acelui cetăţean respectabil a bătut Bastardul, propunându-i, nici mai mult, nici mai puţin, decât să-i cumpere casa. Bătrânul, luat prin surprindere, iniţial a refuzat, apoi a cerut o zi de gândire. Pe care a primit-o. Până atunci, aşteptând răspunsul, micuţul personaj, mult prea serios şi prea protocolar pentru un copil – fie el şi un copil cu barbă! – a tras la han. (Un han desigur incomparabil mai modest şi mai pustiu decât Diavolul Argintiu din Hanovra.) Cine să mai vină la Lüneburg?

Într-un loc unde de obicei nu se întâmplă nimic, orice fleac devine un eveniment. Aşa şi apariţia caraghiosului străin. Care a venit să cumpere Casa Böttcher, pe care niciodată nimănui nici măcar nu i-a trecut prin cap să încerce s-o înstrăineze de la tradiţionalii ei stăpâni. Casa Böttcher reprezenta un sinonim al tradiţiei! Oamenii erau revoltaţi şi nu şi-au ascuns indignarea nici în sala mare a hanului, unde, la o masă, obraznicul străin stătea cu o cană de vin în faţă. De parcă ar fi aşteptat pe cineva.

S-a făcut seara şi încăperea s-a umplut de muşterii mai mult ca în alte zile: a apărut o temă de discuţie, iar subiectul noutăţii se afla de faţă! Bărbaţii din Lüneburg nu s-au abţinut de la comentariile cele mai acide la adresa „micuţului obraznic”. Care părea să nu audă nimic. (Iar auzul său atât de slab îl şi scutea de majoritatea invectivelor care treceau pe lângă el².) Şedea cu a cincia cană de vin în faţă şi se uita în gol. Din când în când, scotea dintr-un buzunar interior al micuţei sale tunici o piatră verde şi se uita la ea. Sau prin ea? Sigur aştepta pe cineva! Dar nu l-a căutat nimeni. Cine să-l caute?

Până la urmă, mai mult pentru a-l provoca, câţiva bărbaţi s-au aşezat la masa lui şi l-au întrebat dacă nu vrea să cumpere şi casele lor. Sau pământurile pe care le aveau. Tonul lor era un amestec de agresivitate şi ironie. Puştiul uitându-li-se drept în faţă, le răspundea că trebuie să vadă ce vor aceia să vândă, dar că, în principiu, este gata să facă şi alte afaceri.

– Plătesc cu banii pe loc! le-a mai spus.

În jurul lor s-a strâns toată lumea din han. Unul i-a descris proprietatea sa şi „micuţul obraznic” a repetat că mai înainte trebuie să vadă ce i se oferă, dar că pentru ceea ce i s-a spus poate da un preţ aproximativ de atâţia guldeni.

Omul, uitând că (deocamdată) totul nu era decât un joc, a sărit ca ars, zbierând că n-a mai văzut o asemenea neruşinare ca un ţânc caraghios să pretindă – şi încă pe cel mai serios ton cu putinţă – că mândra sa gospodărie valorează atât de puţin.

– Eu nu oblig pe nimeni să vândă! s-a apărat tânărul. Cine vrea vinde, cine nu vrea n-are decât să rămână cu o casă cel puţin pe jumătate nefolosită, când ar putea cu banii primiţi să-şi deschidă o afacere ori pur şi simplu să trăiască mai bine.

Pe urmă s-au prins în horă şi alţi localnici, dar fiecare a trebuit să constate că ofertele străinului era tot mai mici. Invers proporţionale cu indignarea lor. Care tot creştea.

Atmosfera era şi ea tot mai încordată, când, totuşi, s-a dovedit că „micuţul obraznic” n-a aşteptat în zadar atâta vreme. În han îşi făcu apariţia bătrânul Böttcher.

– V-am aşteptat abia mâine, l-a primit tânărul.

– Eu nu voiam decât să te întreb câteva lucruri, înainte de a mă hotărî.

(Pe faţa Bastardului trecu un zâmbet: „Dacă ai venit, înseamnă că te-ai hotărât!”)

Urmă o discuţie în faţa tuturor acelor martori. Unii localnici au încercat să-l sfătuiască pe vechiul lor vecin să nu se lase ispitit cu câţiva gologani, el, a cărui familie este atât de stimată la Lüneburg. Nu numai la Lüneburg, se grăbiră să întărească ideea şi alţii, nu numai la Lüneburg, ci şi în împrejurimi! Ehei, când pronunţi numele Böttcher…

Dar bătrânul nu se lăsă influenţat. (Toţi cei din neamul lui au fost nişte încăpăţânaţi!) Aşa că „întrebările” domnului Böttcher s-au transformat în adevărate tratative. Micuţul personaj s-a dovedit deosebit de înţelegător şi, dacă te gândeai mai bine, tot ce spunea era logic şi de bun simţ. Bătrânul trăia de vreo zece ani singur. Cât timp o să poată s-o mai ducă aşa? Şi cine o să-l îngrijească? Sigur, binevoitori se arată întotdeauna, mai ales rude interesate de o moştenire cât mai mare şi cât mai apropiată. Dar dacă n-or avea ce moşteni, nici n-o să le mai pese de domnul Böttcher. În schimb, cumpărătorul se angajează prin contract să trimită o familie de oameni de treabă care să aibă grijă – când o fi cazul – de el. Da, domnul Böttcher poate să folosească după bunu-i plac gospodăria şi tot ce se află în ea, chiar şi după ce aceste lucruri au fost vândute. Iar dacă oamenii care se vor muta la etaj nu se vor purta cumsecade, atunci vor ajunge câţiva martori – asemenea celor aflaţi în seara aceea de faţă – şi casa va reveni vânzătorului, fără ca să trebuiască să dea înapoi nici un bănuţ. După care micul personaj a scos un act dintr-o geantă pe care o ţinea pe bancă alături de el şi l-a citit cu voce tare. Era un contract conţinând condiţiile atât de avantajoase pe care tocmai le-a expus. După care a pus documentul înapoi în geantă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.