CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (49)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Da, Bătrânul a apucat nouăzeci şi opt de ani de când a văzut lumina zilei şi a apucat şi nouăzeci şi nouă. („Când a văzut lumina zilei”… Decenii lungi nici n-a vrut să-şi mai amintească de tinereţea sa… „Când a văzut lumina zilei”… asta a fost în Italia, la Florenţa, locul natal, locul de care mai toată lumea îşi aminteşte cu duioşie, fiindcă atunci a fost tânără, şi sănătoasă, şi cu multe vise, şi totul era posibil, şi prima fată care i-a trezit simţurile, şi prima femeie pe care a avut-o şi… şi atâtea altele… şi atâtea altele… Şi cu atât mai mult cu cât tinereţea Celui de Al Optzecilea de la Florenţa, tinereţea din Palatul Bosci, n-a fost umbrită nici de sărăcie, nici de cine ştie ce frustrări. Ar fi putut avea orice, dacă… dacă un om…, cineva… nu ar fi curmat totul. Numai cineva care a trecut printr-un incendiu poate realiza ce înseamnă aşa ceva. Iar cel ce a trăit o asemenea experienţă nu va dori niciodată să şi-o amintească. Bătrânul şi-a alungat vreme de decenii lungi din memorie Florenţa, şi Palatul Bosci, şi întreaga sa tinereţe. Însă, în primul rând, pe tatăl său. Doar târziu, când a ajuns la nouăzeci şi opt de ani şi când a atins şi nouăzeci şi nouă ani de viaţă pe acest pământ, Al Optzecilea s-a împăcat şi cu trecutul şi cu tinereţea sa. Ba, mai mult, stând ziua şi privind pe fereastră la agitaţia din curte, iar noaptea, întrerupându-şi dialogul cu Dumnezeu, pentru a-şi mai trage sufletul, vedea ieşind dintre plantele din acvariu tot ce a fost şi multe lucruri pe care abia acum le descoperea că au fost.)

După ce a împlinit şi nouă zeci şi nouă ani, Bătrânul a încetat să mai iasă din încăperea sa. Păpuşa a vrut să-i aducă acvariul să-l aibă la îndemână, dar Bunicul¹ a refuzat, găsind că nu este corect să-i priveze pe prunci de priveliştea atât de dragă a agitaţiei peştilor viu coloraţi. A fost nevoie ca Marie să regizeze un întreg spectacol în care copiii să vină la Bunic şi să-l asigure că ei înşişi vor să-i „ofere în dar” acvariul cu ocazia celei de a nouăzeci şi noua aniversări şi promiţându-i că vor veni la el să mai vadă peştii. (Altă sărbătorire a zilei sale de naştere, Bătrânul n-a permis sub nici un motiv, iar cei ai casei s-au consolat, promiţând o petrecere cum n-a mai fost în toată Saxonia, la anul, atunci când Bunicul va împlini un veac de viaţă. Şi nici copiilor nu li s-a permis să mai vină să se uite la acvariu, fiind evident că patriarhul nu trebuia să fie deranjat.) Şi un mic altar i-a fost instalat într-un colţ al încăperii, o masă unde, în afară de Biblie şi de mai multe sfeşnice au vrut să aducă şi Diavolul cel Mic. Doar că Bătrânul a poruncit că acela, cel puţin cât va trăi el, va trebui să rămână pe locul său de pe şemineu, între punga cu patruzeci de taleri şi cufărul Bufonului Vraci. Pe o măsuţă scundă, mereu în bătaie pâlpâitului de lumânare, peştii şi-au continuat viaţa, de parcă nici nu au aflat că s-au mutat din capelă.

Şi tot în odaia Bătrânului a rămas registrul contabil cu toate însemnările şi tainele sale închise între coperţile groase cu fund dublu. Iar Al Optzecilea a continuat să noteze cu acelaşi scris alte socoteli şi tot mai multe gânduri.

Aerul închis era tot mai greu în încăperea unde nu se deschidea niciodată fereastra, de frică să nu intre o adiere prea rece sau prea caldă, zgomote nepotrivite sau mirosuri neplăcute. („Şi dintr-un miros nepotrivit ori prea puternic poţi să te îmbolnăveşti!” spunea Bătrânul.)

Încetul cu încetul, nici un slujbaş, nici un servitor, nici măcar Păpuşa nu mai erau admişi în odaia Bătrânului. Doar Marie venea de cel puţin trei ori pe zi, aducea mâncarea, aducea ştirile zilnice, făcea curăţenie, discuta ce era de făcut în Han şi măsurile ce se impuneau în „activităţile conexe”. Cu timpul, nevasta Păpuşii a ajuns să stea tot mai mult acolo, iar Patriarhul i s-a predat, pe nesimţite, în întregime. Marie a devenit nu numai „motorul” care punea în mişcare unealta perfectă care era soţul ei, ci a preluat şi funcţiile vitale ale Bătrânului. Dacă până cu mai puţin de un an, acesta se deplasa fără dificultăţi, auzea încă bine şi vedea încă satisfăcător, în doar câteva luni, simţurile au început să-l lase. Şi vocea fermă – de care, e drept, n-a prea abuzat niciodată – a devenit tot mai hărşită, tot mai slabă şi părea că stăpânul ei este obligat să depună tot mai multe eforturi pentru a-şi găsi şi articula cuvintele.

Bătrânul stătea într-un jilţ aproape de masa cu Biblia şi cu sfeşnicele, lângă acvariu şi fereastră. Pretindea că nu mai poate nici măcar aţipi, că n-a mai pus pleoapă peste pleoapă de ani de zile². Şedea în jilţul lui şi, deşi ochii îl slujeau tot mai greu, nu se putea plânge că vede mai puţine lucruri ca înainte. În mintea sa, realitatea se amesteca atât de puternic cu amintirile, încât ultimele sale săptămâni au devenit un vis. Un vis din care nu putea ieşi şi din care nici măcar nu dorea să iasă. Cu vorbirea sa tot mai greu de înţeles, îi povestea lui Marie întâmplări din Florenţa, din Hanovra şi din multe locuri unde nimeni n-a ştiut că a fost vreodată. Cu vorbirea sa tot mai greu de înţeles îi spunea lucruri pe care niciodată nu ar fi crezut că le va putea împărtăşi cuiva. Cu vorbirea lui greu de înţeles, Bătrânul îşi retrăia viaţa. Şi o altă viaţă. Cu vorbirea lui greu de înţeles, însă Marie îl înţelegea perfect…

În felul acesta, au trecut zile tot mai pline şi tot mai lungi. Când nu aţipea, Bătrânul lua Biblia în mână şi o ţinea aşa ore în şir. Nu mai vedea să citească slovele, însă ele îl penetrau printre degete, iar buzele i se mişcau în linişte. În restul timpului, stătea cu privirea îndreptată spre acvariu şi chiar dacă nu mai desluşea decât nişte umbre mişcându-se sub pâlpâitul lumânărilor, vraja aceea îi stimula memoria. (Cu o zi înainte de a-şi da ultima suflare, o rugă pe Marie, îi porunci lui Marie, ei căreia nu i-a mai poruncit de ani de zile, să ducă acvariul înapoi în capelă, după ce el va pleca, să aibă grijă să nu le fie prea frig peştilor, să nu care cumva să le dea cineva de mâncare altceva decât pot ei să suporte, să le schimbe apa, ca până atunci. Şi toate astea să le facă doar ea!)

Când o simţea în încăpere, o lăsa să-l spele şi să-l hrănească, iar în tot acel timp îi povestea. Iar ea, când termina toate câte le avea de făcut, stătea pe scăunelul ei şi-l mai asculta până ce adormea. În ultimele săptămâni, aşa şi-au petrecut toate nopţile. Şi zilele care se deosebeau tot mai puţin de nopţi. Bătrânul a ajuns să simtă prin simţurile ei. Când ar fi trebuit să şi respire prin ea, a început să horcăie.

Departe, în salonul mare al Hanului, într-o după-amiază târzie, întrerupând forfota obişnuită, Diavolul cel Mic a prins viaţă între punga cu cei patruzeci de taleri şi cufărul întotdeauna deschis al Bufonului Vraci, s-a scuturat parcă mişcat de o mână nevăzută şi a căzut cu o bufnitură cumplită pe podea. Lumea a încetat să vorbească, să se mişte. O linişte de spaimă s-a abătut asupra tuturor. Până ce a început cineva să strige „Cutremur!” şi toţi s-au înghesuit afară din Han.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.