CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Mai departe: dacă aceia cu care au plecat cunoşteau totul despre cei doi bărbaţi, ce i-a împiedicat pe alţi numeroşi aventurieri să-i atace pe drum, într-o vreme când călătorii erau jefuiţi şi ucişi pentru bagaje mult mai puţin însemnate? Deplasarea din Italia spre nord ia amploarea unei adevărate odiseei în poveste şi chiar se inspiră în mod evident din epopeea lui Homer. Scribul a găsit surprinzător de multe cântece despre călătoria „Micului florentin”¹ spre nord, călătorie plină de peripeţii, marcată şi de imaginaţia altor naratori, ornată cu numeroase miracole şi devenind subiect la modă în veacul al XVI-lea. Comparând diversele variante, scribul a trebuit să cearnă puţinul rămas din faptul istoric de balastul întâmplărilor extraordinare, de anacronismele flagrante şi de fragmentele preluate din cu totul alte povestiri, mai ales fragmentele ce se petreceau în spaţii exotice, de preferinţă orientale sau din lumile de peste mări². Tot stăruind asupra acelor surse, scribul s-a împotmolit din nou, uitând că se află într-o permanentă competiţie cu timpul, zăbovind nepermis de mult la legende atât de corupte. Astfel, a descoperit că multe dintre acele texte au devenit un fel de canava pe care au fost prinse materiale pentru alte intenţii, că unele dintre manuscrise au fost folosite pentru a transmite mesaje secrete, că altele au avut menirea de a iniţia. Însă, oricât de captivante ar fi fost acele cercetări, ele se tot îndepărtau de desluşirea vieţii Celui de Al Optzecilea.

Din călătoria spre nord a „Micului florentin”, scribul a reţinut câteva aspecte, dintre care unele mai mult l-au încurcat: de pildă, încă o dată, dacă Al Optzecilea a avut cu el atâtea bogăţii, de ce s-a apucat la Hanovra de ceva aşa de mărunt cum a fost acel han, o afacere nesemnificativă pentru cineva atât de înstărit? Sau: pe unde a peregrinat până să ajungă pe râul Leine? Şi, în primul şi în primul rând, ce s-a ales din acele averi, când mâna care a completat catastiful contabil al Diavolului Argintiu trecea cu maximă conştiinciozitate şi sume pentru care un om cu adevărat bogat nici nu s-ar fi aplecat să le ridice, de le-ar fi zărit în ţărâna drumului? În 1529, anul primei însemnări, chipul Celui de Al Optzecilea nu mai seamănă în nici un fel cu imaginea moştenitorului unei colosale averi legendare. Ba, dimpotrivă, pare că am dat, în acel an, de un tânăr harnic, preocupat să asigure cele necesare traiului pentru el şi pentru familia sa. O vreme, scribul s-a descurcat greu printre foile meticulos liniate, neînţelegând la ce se referă fiecare coloană, până ce a descoperit că una dintre ele se ocupa de cheltuielile curente private ale patronului. Ceea ce dovedeşte o mare prudenţă: punând mereu cap la cap situaţia financiară a hanului cu necesităţile proprii, deşi trăia mai mult decât chibzuit, Al Optzecilea se temea să nu-şi depăşească niciodată posibilităţile. Acest trai, mai degrabă modest, precum şi veşnica grijă pentru ziua de mâine nu amintesc nimic din atmosfera de totală linişte materială în care au trăit el şi ascendenţii săi imediaţi în Florenţa. Scribul a privit nedumerit cum din invidiatul copil, care a părăsit putred de bogat Palatul Bosci, douăzeci şi cinci de ani mai târziu n-a rămas decât un hangiu lucrând din greu pentru a putea supravieţui la un nivel incomparabil mai jos decât s-a aflat în casa natală. Astfel l-a redescoperit la Hanovra. Şi, deşi legendele despre călătoria spre nord sunt atât de multe şi atât de abundente, nicăieri deznodământul nu sugerează că băiatul ar fi fost deposedat de comorile sale, ci, chiar dimpotrivă, ne este prezentat întotdeauna el drept învingătorul final. De data asta, nimic nu l-a mai ajutat pe scrib să iasă din încurcătură şi, ca să nu mai zăbovească pierzând şi alt timp preţios, a plecat mai departe, promiţându-şi să se întoarcă mai târziu la acea enigmă.

Aşadar, ne găsim la Hanovra, pe Strada Morii, devenită chiar Strada Hanului³; suntem în A.D. 1529, Al Optzecilea avea 29 ani, era tată a trei copii, cel mai mare de şase ani; în continuare, s-au mai născut încă alţi şapte plozi. Faptul că de prin 1535 nu se mai vorbeşte despre Strada Morii, ci despre Strada Hanului dovedeşte că stabilimentul mergea bine şi că se bucura de notorietate. Cum Al Optzecilea îi dăduse primului său născut acelaşi prenume cu al său, el devenise, după cutuma vremii, „cel Bătrân”, apelativ ce se simplificase cu vremea în „Bătrânul”. Da, la doar 23 ani, Al Optzecilea devenise iremediabil „Bătrânul”.

Din 1530, de când în catastif apare şi „rubrica privată”, scribul s-a bucurat de date concrete mai multe ca la oricare altul dintre Cei O Sută şi şi-a spus că, deocamdată, în afara de enigma sărăcirii personajului şi a adevărului despre drumul din Toscana în Saxonia Inferioară, aspecte la care bănuia că o să revină, nu va trebui decât să traducă în naraţiune ceea ce era scris în cifre şi abrevieri. Şi ce ar fi putut fi atât de interesant într-o viaţă măruntă pentru a merita truda cititorului de peste veacuri? Doar că numeroase fapte nu se potriveau şi, încercând să păstreze cât mai fidel realitatea, scribul se complica din nou şi din nou. Pe de altă parte, plecând de la cele notate în catastiful contabil, scribul s-a înşelat, încă o dată, când a anticipat că va trebui să descrie o biografie cenuşie despre un hangiu ce şi-a petrecut toată viaţa doar în spatele tejghelei, vreme de o viaţă lipsită de evenimente cât de cât interesante pentru cititor. Şi chiar şi-s propus scribul să încerce să compună un text în care spaţiul Diavolului Argintiu să nu fi fost decât liantul unui şir de poveşti medievale narate de drumeţi în lungile seri învăluite în aburii unui vin îndoielnic. Bineînţeles că n-ar fi fost ceva nou, asemenea compuneri, din antichitate şi până în literatura modernă, au fost nenumărate, ele reprezentând chiar o manieră în prezentarea subiectelor cavalereşti (şi nu numai). Acea punere în scenă ar fi avut avantajul de a recrea şi atmosfera medievală potrivită pentru prima jumătate a veacului al XVI-lea. Depindea de capacitatea scribului de a fi cât mai convingător. Minunat! Doar că scribul s-a înşelat din nou: Al Optzecilea, Bătrânul, s-a dovedit a nu fi fost nici pe departe doar gazda unor relatări spectaculoase, el chiar a participat în calitate de actor la multe întâmplări ulterior preluate de diferiţi autori anonimi sau nu. În calitate de actor din semiîntunericul din spatele scenei, prezenţa sa a fost mereu mai mult simţită decât văzută.

Când a avut această intuiţie, scribul s-a grăbit să treacă în partea cealaltă, crezând că „rubrica privată” – dacă nu şi alte notiţe – ar ascunde cine ştie ce informaţii şi că autorul ei ar fi folosit un cod special, încât, dacă acela ar fi fost descifrat, romanul s-ar fi scris singur. Încă sub influenţa tapiseriei Bosci, cea conţinând o mulţime de secrete introduse în desen, bietul scrib şi-a făcut socoteala că peste tot ar exista posibilitatea unor lecturi paralele şi i-a trebuit multă trudă inutilă până să accepte că nu face decât să vâneze himere. Însă a trebuit să-şi mai recunoască şi că acel catastif financiar nu numai că nu-i este de un ajutor mai mare decât să-i certifice câteva jaloane cronologice şi să-i dea date de atmosferă, dar că el dezvăluie prea puţin din viaţa personajului, însemnările cotidiene chiar ameninţând să acopere multe dintre întâmplările relevante din trecerea Bătrânului. Totuşi, ele rămân excelente puncte de plecare.

Înainte de a trece mai departe, ar fi, poate, nevoie să i se spună răbdătorului cititor cum s-a născut acea firmă: cu mult înainte, la Hanovra a existat un alt han, numit Îngerul de Aur. La începutul secolului al XVI, atunci când a ajuns Bătrânul în localitate, acel stabiliment aparţinea unui oarecare Joseph (cu un nume de familie pierdut). Lui Joseph i-a mers vestea de cât de cumsecade era, inima bună potrivindu-i-se de minune cu desenul de deasupra porţii mari a intrării în curte. Mult mai riguros în pretenţia de a i se achita totul până la ultimul bănuţ, Bătrânul şi-a câştigat repede o faimă opusă celei de care se bucura Joseph. Hanul lui, mai mare şi mai curat, nu avea nici o firmă la intrare, însă, în contrast cu Îngerul de Aur, oamenii s-au obişnuit să vorbească despre Diavolul Arginţilor. (Al Optzecilea era obligat să accepte mai ales monede de cupru, însă le preschimba repede la zarafi în bani de argint.) La rândul său, Diavolul Arginţilor a devenit Diavolul din Argint şi datorită unei statuete salvate mai mult ca sigur din Palatul Bosci. Era vorba despre un gnom din argint masiv, înalt de aproape un metru şi care trona în sala mare a hanului. Şi despre acea lucrare circulau o mulţime de legende: fiind din metal scump, statueta a ispitit mai mulţi călători. Ea a fost furată de două ori şi de fiecare dată a revenit la locul ei, hoţii fiind cei ce n-au mai fost văzuţi niciodată. Oamenii vorbeau că statuia însăşi ar fi fost cea care i-ar fi desconspirat pe cei care au plecat cu ea, deoarece cuprindea un aparat care o făcea să murmure continuu, iar scoasă fiind din locul ei din han, murmurul acela s-ar fi transformat în vuiet. (Alţii pretindeau chiar că ar fi auzit Diavolul din Argint vorbind şi dând sentinţe importante în anumite momente.) În afară de tentativele nereuşite de a fi înstrăinată statuia, un alt grup de legende povestea că hoţii ar fi izbutit să ajungă cu prada lor până la Yserhaghe (astăzi Isernhagen) şi ar fi ascuns-o sub altarul bisericii St. Marien, în aşteptarea unui moment prielnic de a o duce mai departe. Diavolul din Argint ar fi rămas acolo mai multe luni, până ce ar fi fost găsit întâmplător de Sep, servitorul lăcaşului, care ar fi plănuit să-l topească, să reţină argintul şi să-l înlocuiască printr-o copie din fier. Cum localitatea însăşi îşi trage numele de la fierul („Yser”) de bună calitate de acolo, acelui servitor nu i-a fost greu să găsească pentru planul său un meşter capabil să-i realizeze intenţia. Pe acel complice l-ar fi chemat Yost. Încântat de posibilitatea de a ajunge la atât argint pur cât n-ar fi putut câştiga în întreaga-i viaţă, Yost a creat o formă identică, în care a fost turnat Diavolul din Argint. Dar în loc s-o umple, aşa cum au convenit cei doi, cu fier, l-a băgat chiar pe Sep, servitorul bisericii St. Marien, în acea carcasă. După care, fericit că nu va trebui să împartă argintul, a încercat să topească statuia originară. Care nu s-a lăsat dezintegrată, în ciuda faptului că Yost a ridicat tot mai mult temperatura cuptorului. Iniţial, escrocul s-a bucurat, zicându-şi că un material nobil este cu atât mai pur cu cât îi trebuie o căldură mai mare spre a se topi. Însă, oricât a încins cuptorul, statuia refuza să se dezintegreze. Până ce s-ar fi făcut o asemenea căldură, încât l-ar fi pârjolit pe ticălos, omorându-l. Pe urmă, Diavolul Argintiu ar fi fost găsit şi dat înapoi stăpânului său, iar Diavolul din Fier, în care ar fi fost introdus Sep, servitorul hoţ al bisericii St. Marien, ar fi fost amplasat în piaţa centrală din Farster, unde ar fi rămas până ce războaiele ar fi transformat metalul statuii într-un tun. (În 1592, odată cu schimbarea la tronul Suediei şi cu zvonurile despre intenţiile agresive ale noului rege.)

Revenit pe locul său din sala mare a hanului, Diavolul din Argint şi-a continuat destinul, însă faptul că s-a aflat că nu putea fi pur şi simplu topit a mai născut şi alte poveşti şi, mai ales, a indus ideea că obiectul acela nici n-ar fi fost din argint, ci dintr-un material mult mai sofisticat, aşa că nu se mai vorbea despre Diavolul din Argint, ci despre Diavolul Argintiu, noua denumire acoperind mai bine misterul. Şi Diavolul Argintiu i-a rămas şi lui numele şi hanului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.