Cei o sută, Ecce Homo – (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Și, în sfârșit,

3.) Definitivarea scopului existenței. După ce vremelnicia vieții era biruită de speranța imposibil de tăgăduit și de înfrânt, țelul strădaniilor nu putea să se afle nici el departe de acea nădejde. Totul devine foarte important când te situezi pe poziția ta indispensabilă de za a unui lanț nesfîrșit, za aproape invizibilă, însă susținându-le și unindu-le pe toate cele de dinainte cu toate cele ce urmează. Și, știind foarte exact ce ai de făcut pentru a-ți îndeplini mărunta ta importantă misiune, vei face din clipa ta un monument nepieritor. Sardus explica toate acestea oricui stătea să-l asculte și repeta mereu că datoria fiecărui om este aceea de a-și afla din timp talentele, deoarece nu există individ fără calități excepționale într-un anumit domeniu, atât doar că unii mor înainte de a bănui măcar darurile cu care au fost fericiți. Aflate din vreme acele disponibilități, va fi normal ca omul să și le cultive din cea mai fragedă copilărie, pentru ca la maturitate să se afirme cât mai plenar în domeniul lui – care, în urma contribuțiilor sale esențiale, va deveni numai al lui –ocupându-și poziția meritată în societate și totodată achitându-se de misiunea sa. Și iată locul fiecăruia în cetatea aceea egală: aflarea rostului și acceptarea scopului îngemănate în repetate destine într-o lume ideală!

Conștiința scopului clar formulat îl schimbă pe orice ins și l-a schimbat și pe Cel de Al Șaisprezecelea. Flecăreala-i bonomă a primit o direcție clară și vorbele-i o altă putere de penetrație. Sardus știa că nu-i mai rămâne decât să treacă și el, în sfârșit, la acțiune: toate elementele necesare i se aflau la îndemână, trebuia doar să le aplice în practică și să găsească sau să creeze Țara Fericirii, despre care știa acum teoretic – credea el – totul.

Soția lui Sardus simțea că perioada de fericire s-a terminat în familia ei. Pentru ca să poată atinge pământul țării sale de vis, bărbatul ei trebuia să părăsească Roma, să pribegească prin lume și să nu se mai întoarcă, poate, niciodată.

La început, Cel de Al Șaisprezecelea dori să caute ostrovul regilor din Palimbothra, cea descrisă de Iambulos Cum acesta i-a numit pe locuitorii acelei insule îndepărtate drept prieteni de-ai elenilor și cum drumul spre India trecea oricum prin Grecia, într-o escală spera să afle tot ce-l interesa. Dar nu se lămuri defel. Unii pretindeau că nici un grec n-a mai fost în Palimbothra de pe vremea lui Alexandru Macedon, alții afirmau că nici măcar marele cuceritor n-a mai ajuns atât de departe. Pentru cei mai mulți, ostrovul acela nu diferea prin nimic de Insulele Fericiților bănuite în apus, undeva în Ocean, mai departe de Coloanele lui Hercule. Sau alții pretindeau că se suprapunea peste vechea Atlantida. Oricum, nu era un teritoriu pentru muritori acela, deoarece, îl asigurară, o fericire veșnică nu este compatibilă cu viața unui om. Există aici un paradox cu nenumărate fețe, îl învățară grecii: pe de o parte, individul este dator să tânjească prin tot ce face spre fericire, pe de altă parte, patria, îndatoririle multiple și demnitatea îl obligă să se îndepărteze ori de câte ori este necesar de această năzuință, sacrificiile fiind pâinea obișnuită a muritorului. Ca să fim acceptați printre semenii noștri, trebuie de multe ori să procedăm împotriva noastră. În afară de asta, omul, așa cum spunea însuși Sofocle, n-are de unde să știe dacă a dus un trai fericit sau nu decât abia când a ajuns la capătul drumului și când, fiecare în parte, dacă mai are timp, poate să aprecieze viața ce i-a fost dăruită drept fericită sau nu. Potrivit acestei cugetări atât de înțelepte și de lipsite de orice dubiu, chiar și când un individ ajunge să realizeze un lucru pentru care a luptat îndelung, necunoscând nici consecințele în timp ale respectivului eveniment și nici propriul său deznodământ, n-ar trebui să fie fericit pentru atâta lucru. Pe de altă parte, momentul vieții omenirii n-a ajuns încă nici pe departe la capătul unui ciclu încât popoarele să se poată bucura din nou de vîrsta de aur, perioadă când, indiferent de eforturi, satisfacțiile vor fi depline. Iar fiecare grec cu care vorbea venea cu alte argumente la fel de infailibile, prin care excludea nu existența țării din Palimbothra, ci faptul că un om ar putea ajunge în acele vremuri la ea, fiind încredințați elenii că deocamdată insula aceea nu putea fi în nici un caz locuită decât cel mult fie de eroi, fie de înșiși nemuritorii.

– Totuși, Iambulos a povestit că în acel ostrov localnicii erau prieteni ai grecilor. Ce fel de prieteni sunt aceștia dacă aproape că nici nu știți nimic despre ei? se miră Sardus.

– Atunci când Iambulos a descris insula, i s-a răspuns, băștinașii s-au purtat binevoitor. Și nu și-au schimbat atitudinea nici după ce călătorii i-au părăsit.

Adică, își tălmăci Al Șaisprezecelea, elenii acceptau o ipotetică amenințare potențială din partea celor din Palimbothra, intrând deci în mitologie. Dar pe el îl interesa în special un tărâm concret, unde să-și poată aplica în liniște concepțiile. Țara lui Iambulos n-o mai privea drept țintă a drumului său, ci doar ca pe un model dintre cele multe. Nici nu află prea multe despre un subiect pe care-l cunoșteau și copiii, dar despre care nu putea vorbi la concret mai nimeni. Palimbothra era reflectarea în legendă și era bine că exista și așa: de multe ori un asemenea renume ajută mai mult decât zece talismane, mai mult și decât a văzut un singur om cu ochii săi. O astfel de imagine reprezintă amintirea a ceea ce au gândit strămoșii, un lucru de care nu îndrăznește să se îndoiască nici un om cinstit și nu se îndoiește pentru că nici măcar nu cutează să-l cerceteze. O asemenea legendă i se părea lui Sardus utilă în cele urmărite de el.

Dar trebuia să caute acum, pe acest pământ, un alt loc unde să poată transpune în viață ceea ce trăia atât de intens în fața ochilor minții. Se pare că, inițial, Sardus intenționa să plece mai departe spre India, nu atât pentru a descoperi țara lui Iambulos, cât pentru a da de un ținut apt de a-i sluji năzuințele. Un elen, un tânăr din Egina, pripășit pe la Athena, îl reținu o vreme, încercând să-l convingă să făurească împreună în Grecia o țară pe care ar binecuvânta-o toți oamenii. Al Șaisprezecelea îi dădu o vreme crezare și se lăsă amăgit. Curând, însă, deveni evident că noua sa cunoștință nu încerca decât să înfăptuiască un stat suficient de popular pentru a atrage în juru-i și alte cetăți dispuse să lupte împotriva… Romei.

Încă de la început Sardus nu se simți prea bine printre eleni: nu voia să se poarte ca un învingător numai pentru că era roman – deși romanii erau într-adevăr biruitori și nu exista vreun motiv rezonabil pentru care să te rușinezi de așa ceva – dar nu putea trece nepăsător nici pe lingă manifestările vădit ostile față de patria sa.

Totuși, urmele lui Sardus prin Athena aveau să fie mai trainice decât și-ar fi dorit-o chiar și el. Dispuși să creadă în orice nu contrazicea tradiția și îmbogățind-o cu elementele unui egalitarism utopic, apt de a-i reda speranțele în viitorul național și individual, oamenii preluau din mers credințe noi. Proroci predicând un foc purificator cât mai apropiat, pentru a se putea spera și la un trai izbăvit într-un viitor previzibil, impostori cerând tronuri în numele unor false obârșii și înșelătoare promisiuni, fanatici veniți din lumi inaccesibile cu mesaje ultimative, toți promiteau o schimbare radicală pentru o mulțime dezamăgită, dar care mai continua să spere. Printre atâția vizionari mistici, Sardus părea că propune o lume mai bine conturată, tangibilă prin forțe proprii.

Se pare că acela a fost și momentul când și-a întîlnit tatăl la Athena. De unde venea Iustitius în acel moment este greu de spus și nu avem nici măcar certitudinea că se afla în exercitarea vreunei însărcinări de stat. Totuși, dacă ținem seama de atmosfera ce domnea în Grecia, probabilitatea ca abilul jurist să se afle în acele locuri trimis de senat este destul de mare. De altfel, nici dacă situația n-ar fi fost atât de încordată, n-ar trebui să căutăm prea multe motive pentru plecarea din Roma a lui Iustitius în acea perioadă: era preferabil din toate punctele de vedere ca măcar o vreme să se afle undeva departe, făcându-și acolo onest datoria. În mod logic, ar trebui să considerăm că drumul lui Iustitius prin Athena nu era decât o escală spre Pergam, unde un nou pretendent la tronul țării revendica, în dauna Romei, testamentul lui Attalos al III-lea. Având în vedere și experiențele anterioare ale Celui de Al Cincisprezecelea, se poate, așadar, ușor admite că o misiune a unui om ca Iustitius era pe deplin întemeiată din punctul de vedere al intereselor patriei. Dacă acceptăm această variantă, atunci va trebui să admitem și că Al Cincisprezecelea a fost cel ce și-a luat fiul cu el, abătându-i intențiile de a pleca mai departe, spre Extremul Orient. Dar, mai probabil – și unii au insinuat și această variantă – Sardus să fi fost cel ce a pornit spre Pergam, atras într-un mod sau altul de Aristonikos, iar Iustitius să-l fi urmat, încercând să-l oprească de a se implica într-o acțiune împotriva Romei. Deoarece în varianta oficială, prezența lui Iustitius la Pergamon este ignorată cu desăvârșire pentru a nu se întina portretul exemplar al personajului, nu vom găsi niciunde atestat rolul adevărat al Celui de Al Cincisprezecelea în evenimentele legate de „Cetatea Soarelui“.

Tot ce se cunoaște despre Heliopolis, cetatea creată de Aristonikos, la scurt timp după eșecul și moartea lui Tiberius Gracchus, a fost relatat de analiști mult mai evaziv decât cele mai neînsemnate evenimente mondene sau rezultatele recensămintelor ordinare din metropolă. Tot ce se cunoaște despre Heliopolis este impregnat de anacronisme, fapte neexplicate, momente atestate și momente corupte de mit. Ceea ce știm este că ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea Philometor, ar fi fost un tiran straniu, ce și-a păzit tronul prin cele mai odioase crime, fiind, însă, totodată în stare să se opună tuturor celor ce-i amenințau suveranitatea regatului. Sprijinit pe câmpul de bătaie de romani, singura forță pe care a respectat-o întotdeauna, a știut, de pildă, să păstreze măreția țării sale și atunci când, într-un război al supremației cărților, Ptolemeu Philologos (dar numit și Kakergetul, adică Cel Gras), regele Egiptului, a interzis exportul papirusului. După ce „iubitorul de știință” lagid i-a împrăștiat pe toți pensionarii Museionului, Attalos a extins producția pergamentului și se pare că „mulțimea de gramatici, filosofi, geometri, medici rătăcind prin lumea întreagă și siliți de sărăcie să predea ceea ce știau” și-a găsit în mare măsură un refugiu binecuvântat la Pergam. Ceea ce a clădit acest ultim attalid cu o mână, dărâma cu cealaltă și, la moartea sa, a lăsat moștenitor la tron statul roman. Nimic nu e ușor de judecat în hotărârile sale și nici măcar această ultimă decizie – fără precedent – nu poate fi lesne evaluată. Unii afirmă că dacă ar fi procedat altfel, mai devreme sau mai târziu, unul dintre urmașii săi ar fi intrat oricum în conflict cu Roma, ceea ce ar fi însemnat un sfârșit rușinos pentru statului Pergam. Alții, însă, sunt de părere că nimic nu justifică renunțarea de bună voie și (încă) nesilit la independența națională. Printre cei ce gândeau așa se afla și Aristonikos, un fiu nelegitim al lui Eumenes al II-lea (și lumea gemea de „pretendenți adevărați”), un bărbat gata de a sădi răzmerița împotriva Romei și de a contesta testamentul ultimului attalid. Mai mult, el punea o seamă de întrebări logice, cărora cu greu le putea răspunde cineva De pildă, de ce oare Philometor, care a domnit doar câțiva ani, și-a omorât toți rivalii, dar și toți posibilii succesori, dintre care – iată! – doar Aristonikos a scăpat, de ce a vărsat atâta sânge, dacă și așa voia să cedeze țara romanilor? Până și moartea lui Attalos al III-lea era învăluită în mister și pretendentul susținea că ea ar fi fost răspunsul la același impuls morbid care l-ar fi animat pe rege în tot ce făcea.31

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.