Cei o sută, Ecce Homo – (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Totodată, scribul își face mea culpa: el recunoaște că nu a emis decât speculații, acolo unde de fapt era totul descoperit – pentru timpul campaniei împotriva lui Mithridate, el, scribul, nepreluând din surse ce s-a întâmplat cu Al Optsprezecelea. Pată albă a memoriei. Or, un scrib nu trebuie să înlocuiască adevărul atestat cu cel imaginat, chiar dacă două mii de ani mai târziu, Jorge Louis Borges avea să definească atât de potrivit imaginația drept amestecul inefabil dintre amintire și uitare. Dar ceea ce are dreptul să facă un mare scriitor nu-i este permis unui simplu scrib. Vom trece, în grabă, așadar, peste campania lui Sulla împotriva lui Mithridate, așa cum au făcut și alții și ne vom întoarce la Roma cu armata învingătoare. În drum, vom asista la victoriile împotriva consulilor veniți în întâmpinare, la împresurarea tânărului Marius la Praeneste și la bătălia de sub zidurile Romei. În legătură cu înfrângerea fiului lui Marius, se știe că Ultimus a insistat pe lângă Sulla să-l lase să conducă operațiunile, dar a fost refuzat. Al Optsprezecelea suferea profund că a fost ales Lucretius Ofella să termine cu urmașul celui ce i-a fost lui Ultimus tată adoptiv, luându-i-se ocazia de a mai dovedi astfel încă o dată că trecerea sa de partea lui Sulla este irevocabilă și totală.

Și, în sfârșit, revenirea la Roma. Populația era pregătită. Profeții și semne interpretate cât se poate de nefavorabil făcură poporul să nu se aștepte decât la nenorociri. Nașteri monstruoase, șerpi văzuți zburând prin văzduh, apele izvoarelor prefăcându-se în sânge desăvârșiră groaza, încât, în loc să fi fost un prilej de mare fericire și ocazia unui triumf cu urale, revenirea armatei biruitoare și a comandantului ei, Roma se simțea de parcă ea însăși ar fi fost înfrântă și ar fi urmat să primească între ziduri oastea de ocupație. Cutremure și incendii din senin aveau să însoțească intrarea lui Sulla în oraș. Nu puțini erau cei ce susțineau că zeii pedepseau cetatea pentru numeroasele greșeli săvârșite în ultimii ani. O ploaie de cenușă căzu peste Palatin chiar în zorii zilei în care Roma i se predă lui Sulla. Iar imediat în urma comandantului, înaintea atâtor personaje celebre, acoperite cu glorie în războaie, venea Ultimus, privind pe deasupra concetățenilor săi cu disprețul pe care l-ar fi arătat unui popor de barbari reduși la sclavie. El părea că nu se întoarce printre ai lui, el parcă ar fi cutreierat un teritoriu al unor vechi dușmani în sfârșit nimiciți.

Când și-a afișat Sulla primele liste de prescripții, Ultimus a declarat că singurul lucru pe care-l regretă este că Marius a murit înainte de a-l fi putut ucide el însuși. Deși toată lumea se ferea să pună întrebări, cineva tot nu s-a putut abține și s-a interesat ce i-a făcut personal lui Ultimus cel ce a fost de șapte ori consul, iar fiului lui Mendax protector și binefăcător. La care, fără să clipească, Al Optsprezecelea ar fi răspuns că numai Marius ar fi fost vinovat că până la patruzeci de ani, Ultimus n-a ajuns ceea ce ar fi trebuit să ajungă, că Marius i-a frânt cariera și i-a zădărnicit viața. Iar pe cel ce va mai pune asemenea întrebări, a spus Al Optsprezecelea, îl va omorî cu propria-i mină. Și, ca să nu se creadă că a glumit, cel ce a fost atât de imprudent și l-a provocat la această destăinuire publică s-a văzut și el trecut pe una dintre listele de prescripții ale lui Sulla, deși a luptat sub stindardul acestuia împotriva lui Mithradate și s-a distins în războiul împotriva consulului Norbanus pe muntele Tifata. Însă Al Optsprezecelea reușea ușor să obțină asemenea „mici favoruri” de la marele său prieten, încât rămâne o enigmă câți oameni au fost proscriși din inițiativa directă a lui Sulla și câți au fost trecuți pe listă doar la insistențele favoriților săi, printre care Ultimus a jucat un rol atât de important.

Se pare că Al Optsprezecelea s-a întors la Roma grav bolnav de nervi. Toate refulările sale, toate visele nerealizate s-au organizat în manii bine orientate. Uriașa putere din acel moment a venit prea târziu: atât sufletul, cât și trupul îi erau deja irevocabil grav bolnave. Ultimus dorea cu tot dinadinsul să-și șteargă trecutul, dar încerca totodată cu disperare să nu piardă și favorurile lui Sulla, motiv suficient pentru ca oricine i se părea un posibil rival și un prezumtiv delator al anilor săi petrecuți pe lângă Marius să fie eliminat. Atât de mult încerca să-l cucerească pe Sulla numai pentru el, încât se machia cu grijă pentru a-i semăna și fizic. Despre Sulla cineva a spus că este „sicamin presărat cu făină“. Lui Ultimus nu-i era greu să-i copieze chipul: amândoi erau blonzi, amândoi aveau ochii albaștri, iar petele albe de pe față, Al Optsprezecelea și le realiza folosind multă pudră. Doar că atunci când simțea iarăși și iarăși că alții obțineau cu ușurință de la viață favoruri ce lui îi rămâneau mult amânate ori chiar interzise, obrajii i se colorau în anumite porțiuni cu un roșu aprins și, nereușind să se abțină să se scarpine, în curând fața i se metamorfoza cumplit datorită rănilor în carne vie, oferite privitorilor uimiți că, doar cu puține minute în urmă, omul din fața lor nu prezentase încă nici o afecțiune. Se întâmpla uneori ca transformarea să aibă loc atât de rapid încât pudra nici n-avea timp să cadă. S-a ajuns ca, încetul cu încetul, nu numai Ultimus să nu se uite spre cel cu care vorbea, dar nici respectivul să nu mai rabde să privească în față cumplitul personaj.

Prima victimă a Celui de Al Optsprezecelea la revenirea în Roma a fost propriul său verișor, omul cu care a copilărit și care nu de mult i-a salvat familia. Dar chiar relațiile intime ce i-au legat cândva deveniseră un balast prea împovărător pentru suspiciunile lui Ultimus. Pe de altă parte, respectivul verișor a devenit ofițer al lui Marius și, fără a fi ajuns vreodată la trecerea specială de care se bucurase Ultimus pe lângă fostul consul, i-a rămas fidel până la capăt. Apoi, nu trebuie uitat că tatăl personajului, fratele lui Mendax și unchiul lui Ultimus, a fost una dintre cele dintâi victime ale lui Sulla, încă de pe vremea când Sulla însuși nu reprezenta mare lucru. Incidentul se petrecuse cu mulți ani în urmă și între timp avuseseră loc atâtea crime încât prea puțini în afara rudelor victimelor își mai aduceau aminte de el. Dar Al Optsprezecelea reactualiză fapta în lumina pe care o dorea el, voind mereu să-i arate protectorului său că, în fidelitatea-i fără de margini, nu este dispus să-și cruțe nici măcar rudele cele mai apropiate, E adevărat că le-a explicat unor cunoscuți încă neobișnuiți cu furia ucigașă cu care revenise în capitală că a fost informat că verișorul i-a incendiat casa, fără a-i fi precizat cineva că tot atunci i-a salvat și familia. Însă modul cum nu ezita să se laude și pe mai departe și cu această crimă dovedește că n-a fost vorba despre nici o neînțelegere și că a premeditat mârșăvia.

Încă înainte de a fi intrat Sulla în Roma și de a fi apucat să-și afișeze listele de proscriși, s-a întâmplat un eveniment caracteristic pentru starea de spirit a lui Ultimus. Într-una dintre bătăliile premergătoare cuceririi orașului, sosise vestea că Sulla și-ar fi găsit moartea în luptă. Zvonul a provocat reacții diferite nu numai între membrii taberelor opuse, dar și între cei ce se aflau de aceeași parte a baricadelor. Au fost oameni ce și-au pierdut capul și s-au grăbit să treacă pe cât au putut mai repede în grupul dușmanilor de până atunci; alții nutreau speranța să-i ia locul comandantului și să culeagă ei roadele victoriilor din Asia, precum și pozițiile privilegiate din Roma. Spre norocul majorității, știrea a fost repede infirmată și prea puțini au apucat să ia hotărârea compromițătoare. Dar cum a reacționat Al Optsprezecelea? S-a nimerit ca el, cel ce nu-l scăpa nici o clipă din ochi pe idolul său, să fi primit o însărcinare minoră tocmai din partea lui Sulla și să nu i se fi aflat alături în momentul respectiv. Prima impresie produsă de Ultimus asupra celor ce l-au văzut când primise vestea a fost că a înnebunit. Într-o alocuțiune istorică, el se luă la harță cu zeii vinovați de a-l fi ucis pe singurul om care putea să-l ajute să ajungă acolo unde ar fi vrut. Noroc că discursul era „atât de nestăvilit și de nerușinat” încât nici nu a reieșit pentru martori la ce se referea vehementul vorbitor.

Apoi s-a intitulat „unicul urmaș al lui Sulla” și a început să împartă comenzi în stingă și în dreapta „in numele marelui dispărut”. Sulla a părăsit această lume, a hotărât Ultimus, dar spiritul i-a rămas pe pământ, Al Optsprezecelea fiind dispus să-i ofere propriul trup pentru ca marele comandant să poruncească din el și mai departe oamenilor. Era o gogoriță năstrușnică, însă ea a prins și câteva ceasuri cei de față au acceptat să primească porunci de la cel ce pretindea că ar conserva în corpul său sufletul lui Sulla. Apoi, când zvonul morții conducătorului se spulberă, când Ultimus își reluă rolul de dinainte, cineva i-a adus șefului la cunoștință această întâmplare. Se spune că Sulla ar fi râs cu poftă de cele auzite, dar că ar fi fost și măgulit de o asemenea dovadă de atașament.

Ultimus putea să-i ceară orice.

Și Ultimus i-a cerut destule. Pământurile și averile cumpărate la preț de nimic din pământurile și averile proscrișilor nu-l interesau câtuși de puțin. Claelia era cea ce se ocupa de „asemenea fleacuri”. Pe el nu-l interesau bunurile dușmanilor sau ale rivalilor: pe el îl interesa sângele lor.

Printre numeroasele victime ale lui Sulla, este des citat și Quintus Lucretius Ofella, adică același bărbat care a condus asediul împotriva fiului lui Marius la Praeneste. Analiștii afirmă că Ofella fusese ucis pentru că dorise din tot sufletul să devină consul, iar Sulla numise deja alți doi favoriți în funcțiile acelea. Încercând să treacă peste vrerea conducătorului absolut și cerând ajutorul poporului pentru a-și vedea visul cu ochii, Ofella ar fi fost ucis din ordinul lui Sulla. Însă ne amintim că între Ofella și Ultimus existase o rivalitate mai veche, Cel de Al Optsprezecelea fiind profund jignit că nu i s-a încredințat lui zdrobirea tânărului Marius, mai ales că „până atunci Ofella nu s-a distins prin nimic deosebit1”. Așa că, profitând de faptul că și concurentul lui era bolnav de ambiții, Ultimus a fost cel ce l-a sfătuit intenționat să facă pașii pentru obținerea cu forța a funcției de consul. Și, în timp ce-l sfătuia astfel, îi exagera toate acțiunile în fața lui Sulla, acceptând până la urmă „cu părere de rău“ să ducă personal la îndeplinire omorârea lui Ofella.

Se pare că Ultimus a suportat foarte greu și respectul pe care dictatorul i l-a arătat tânărului Pompei și că socotea o înfrângere personală faptul că n-a reușit, în ciuda unor eforturi susținute, să-l piardă și pe acest prezumtiv rival.

În perioada aceea, rolul Celui de Al Optsprezecelea era de acum pecetluit: era clar și pentru el și pentru alții că nu titlurile mai contau la Roma, ci puterea propriu-zisă. Și, deși orgoliul i-ar fi cerut să se împopoțoneze și cu însemnele unor mari demnități tradiționale, de care nu a avut niciodată acces, s-a mulțumit totuși să rămână omul cel mai de încredere al celui mai puternic bărbat al Republicii. Așa încât dacă discreția sa a fost întâmplătoare – sau mai bine spus, izvorâtă din neputință – influența îi era cu atât mai deplină. Practic, după ce Sulla și-a arogat titlul de „dictator”, toți ceilalți funcționari, de la cei mai importanți magistrați tradiționali până la simplii slujbași, nu erau decât niște executori ai aceleiași voințe, neinteresați decât să se căpătuiască atât timp cât aveau prilejul s-o facă și să nu-l supere cu nimic pe singurul om în numele căruia săvârșeau tot ceea ce înfăptuiau.

În contextul de atunci, nu trebuie să mire pe nimeni proliferarea adoratorilor și gesturile penibile în care se întreceau. Dar și în privința aceasta, Ultimus s-a străduit să fie pe primul loc, statuia ecvestră aurită a lui Sulla, instalată în for, fiind una dintre inițiativele sale.

„Omul cu rănile pe față” – cum era numit mai nou Ultimus, în lipsa unui cognomen provenind de la o anumită faptă de glorie a personajului, faptă ce, în fond, lipsea cu desăvârșire – rămăsese și pe mai departe un fel de secretar particular al dictatorului, singurul om prin care se mai putea ajunge la Sulla. Și, totodată, spiritul lui rău. (Toate se moștenesc: unii descendenți preiau mai ales cele rele, alții cele bune și filiația pare întreruptă. Cu cine seamănă acest bărbat, ne întrebăm de atâtea ori, uitându-i pe anumiți strămoși, înghițiți de uitare. Cu Al Câtelea semăna Al Optsprezecelea?) Una dintre funcțiile preluate și făcându-i o deosebită plăcere și lui și dictatorului a fost redactarea memoriilor. Nu trebuie uitat că Ultimus avusese parte de o educație îngrijită și că dragostea de cuvântul scris îi era în sânge. În istorie sunt citați diferiți compilatori ai memoriilor lui Sulla, însă cel dintâi dintre ei a fost indiscutabil Al Optsprezecelea. Tocmai într-o asemenea lucrare, ca și în scrierile semnate de el însuși, concepute și unele și celelalte pentru nemurire, avea posibilitatea Ultimus să strecoare din când în când și rolul lui în înfăptuirea planurilor comandantului și putea să realizeze în imaginație ceea ce i-a fost pentru totdeauna refuzat în realitate. De aceea, deconspirarea de către scrib a adevăratului nume al Celui de Al Optsprezecelea ar produce alte confuzii: prea puțin din ceea ce îi atribuie istoria acelui personaj a fost cu adevărat opera lui și la fel de puțin din ceea ce a înfăptuit în realitate – fie prin faptă, fie prin influență – a răzbătut din paginile jurnalului. E adevărat totuși și faptul că orgoliul nu i-a permis de fiecare dată să treacă sub tăcere nici chiar rolul său nefast și câteodată mai răzbate câte un act catalogabil ca infam. Însă chipul autentic al lui Ultimus se ascunde mai ales sub însemnările lui Sulla, la fel cum a încercat Al Optsprezecelea să-și ascundă rănile de pe față sub straturi groase de pudră.

1

Iar Sulla însuși ar fi spus, atunci când i s-a adus capul tânărului Marius, că „Mai înainte trebuia să fi fost vâslaș până să devii cârmaci”… A spus-o despre tânărul Marius, dar nu și despre Ofella, a remarcat cu ciudă Ultimus.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.