În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Muri zâmbind blajin, prăvălindu-se în visele amintirilor plăcute. Grupul de statui decapitate de Caligula pierise de mult. Sentință aptă de a-l atinge nu mai exista pentru el. Imaginile dragi îl luaseră cu ele.
Da, cel ce și-a intitulat scrierea „Sub treisprezece cezari” n-a trăit în realitate decât propriul său vis, un vis atât de nepretențios.
AL DOUĂZECI ȘI CINCILEA
– Collatinus –
(68 e.n. – 118 e.n.)
DESPRE CERCUL CARE SE ÎNCHIDE CA SĂ SE DESCHIDĂ IARĂȘI
Collatinus se uită pentru ultima oară înapoi: cerul roșu făcea ca tot orizontul să se prăbușească într-un lac imens de sânge. Privind mai multă vreme într-acolo, riscai să crezi că uriașa rană, lipsită de contururi, te urmărește și că, în curând, te va înghiți pentru vecie și pe tine. Cândva, niște credincioși i-au spus că va veni o vreme când întregul pământ va fi acoperit de foc și sânge ca să dispară tot ce e impur și malign, înaintea ivirii unei noi epoci de aur. Măcar dacă un fulger ar sfâșia cerul roșu sau un călăreț i-ar da viață oglinzii la fel de roșii… Așa, însă, priveliștea se insinua în cele mai intime gânduri de mult uitate. Collatinus își văzu mai departe de drum.
În față, cât vedeai cu ochii, pământul părea pârjolit. Nici un copac, nici o ființă. Adesea și drumul dispărea cu totul, ivindu-se din nou, abia sesizabil, câțiva zeci de pași mai încolo. (Sau, poate, era un fragment dintr-un alt drum?) Soarele fierbea în aburi și, fiindcă venea dinspre răsărit, Collatinus se orienta mai mult după propria-i umbră, ce trebuia să-i stea mereu în spate. Altfel s-ar fi rătăcit de mult. Totuși, uneori, umbra se diviza inexplicabil și îi apărea din mai multe locuri deodată. Atunci, oricât de obosit se simțea, întindea pasul, până ce o știa cumințită, urmându-l somnoroasă.
Își petrecea astfel cea mai frumoasă aniversare a unui bărbat: era ziua când împlinea cincizeci de ani. La vârsta aceasta poți să faci bilanțul a ceea ce ai realizat, având încă speranțe pentru viitor. Următoarele aniversări, dacă mai vin, se însoțesc cu boli și spaime. însă el nu dorea să se gândească nici la ce a fost, nici la ce va fi. Nici măcar un cal nu avea cu ocazia sărbătorii sale. Era singur, mergea pe jos, asemenea celui mai umil țăran, el, cel ce sperase odată să devină împărat… Trecutul și amintirile se aflau în spatele său, asemenea uriașei bălți de sânge, de care fugea. Prezentul era arid ca peisajul străbătut, iar viitorul, oricât și-ar fi solicitat ochii, nu se lăsa întrezărit, filozofă Collatinus, simțind însă că asemenea cugetări îi subminează și ultimele puteri. Hotărî să se concentreze doar asupra mersului: stângul în fața dreptului, dreptul în fața stângului… Era călit în marșuri, străbătuse nenumărate țări, întotdeauna convins că se îndreaptă exact spre ținta fixată. Ceilalți, simplii soldați sau ofițeri, știau că merg la război, la pacificarea unei regiuni, la construirea unei linii de fortificații. Doar el îi privea mereu pe toți cu superioritate, fiind singurul convins că se îndreaptă spre șansa de atâta vreme pândită și amăgită cu nesfârșite vicleșuguri. Stângul în fața dreptului, dreptul în fața stângului… Nu-i era frică nici de moarte… adică de pericolul de moarte, deoarece în propria-i moarte n-a crezut niciodată cu adevărat. A reușit să se salveze de prea multe ori din situații disperate ca să nu creadă iarăși că va scăpa. Acum nu trebuie să-și facă nici un fel de gânduri: stângul înaintea dreptului, dreptul înaintea stângului.
Pe Cel de Al Douăzeci și cincilea, scribul îl lasă să-și povestească singur viața. Ceea ce știe după moartea lui e puțin, dar nu mult mai puțin decât ceea ce s-a știut și în timpul cât a trăit. Întâmplările spectaculoase, faptele mari, hotărârile decisive au rămas de multe ori ascunse în nenumăratele-i planuri, neavând timpul decât arareori să se pună în faptă sau realizându-se după scenarii neanticipate de personaj. Perioadele de succes au fost repede înăbușite de întâmplări ce se dovedeau benefice pentru soarta om, dar ucigătoare pentru faimă. Alteori, făcând prea multe calcule și dorind să intervină decisiv, Collatinus se pomenea din protagonist un simplu figurant. Viața sa, extraordinar de activă, nu este decât tulpina atât de stufoasă a unui arbust cu rădăcini adânci, ramificate până la încâlceală, până la autosufocare. Un arbust care n-a apucat să rodească florile purtate în el… Vânturi reci ucideau de fiecare dată minunații muguri prea timpurii tocmai când lumea începea să-i admire încântată.
Scribul va interveni doar când memoria lui Collatinus va da semne că a luat-o razna. Sau… poate va face mai bine să nu intervină nici atunci. Printre atâtea alternative, cea oferită de ținerea de minte a Celui de Al Douăzeci și cincilea are măcar avantajul de a face parte din biografia personajului. Intuindu-i așa de greu logica, de ce să renunțe scribul la o ușă ce i se întredeschide?
Prin peisajul arid, Al Douăzeci și cincilea nu este totuși singur, scribul îl urmează ascuns în. umbră. Poate de aceea avea câteodată Collatinus impresia că umbra i se multiplică: în momentele acelea scribul n-a reușit să se ascundă suficient de iscusit.
Un oștean bun nu merge până ce cade jos cu limba scoasă. Un soldat antrenat știe să se oprească la timp, să-și tragă sufletul și, înainte ca trupul să aibă timp să se moleșească, să pornească din nou. Al Douăzeci și cincilea se așeză pe pământ și mai privi o dată înapoi. Cerul începea să se decoloreze, petele de roșu se strângeau în cheaguri. Aici, în miezul câmpiei arse de secetă. singur cât vezi cu ochii, ești mai încredințat ca în cele mai crunte momente de disperare că nu există nici trecut, nici viitor, nici aproape, nici departe. Nimic. Asumându-ți consecințele acestei constatări, simți că trebuie să trăiești altfel decât s-a străduit el toată viața: fugind după un scop, după o recunoaștere, după o izbândă. Când mai întâlnești alți oameni în deșertul pe care-l străbați, îi poți folosi ca repere, pe măsură ce se apropie sau se depărtează. Dar când ești atât de singur… Când ești atât de singur, ajungi să te înspăimânți de tine însuți, spunându-ți că nici nu există o altă stare, că reperele fixate n-au fost decât himerele pustiului, fata morgană.
Collatinus vine de la Collatia, un bătrân oraș pe Anio, la est de Roma. Acolo l-a născut maică-sa, refugiată din cartierul de peste Tibru, pe vremea evenimentelor de la sfârșitul domniei lui Nero, la începutul lungii ei peregrinări prin lume. Collatinus era un nume ideal pentru ambițiile Celui de Al Douăzeci și cincilea, un nume pe care-l pronunța mereu cu mare mândrie: el, născutul atât de aproape de Roma, nu putea fi socotit decât roman, dar mica distanță în stadii se putea aprecia și în diferență de sânge – el mai avea și ceva în plus, ceva ce alții nu aveau. Pe când, atunci când drumurile îl duceau departe, când interesele îi cereau o altă obârșie, Collatinus nu le spunea nimic popoarelor printre care nimerise și, în cel mai rău caz, cuvântul se mai putea schimba puțin, „Colatinos“ sau „Col Ateneus“ sau… sau altfel… „Collatinus“ ar fi putut fi un nume ideal.
Cel de Al Douăzeci și cincilea se sculă și porni mai departe. Copilăria și tinerețea nu și le-a petrecut numai printre cărți, nici vremurile n-au fost prielnice pentru așa ceva, nici el nu se simțea prea atras de ele. Dar văzuse atâtea și picioarele l-au dus în atât de multe locuri, încât el putea spune că a zărit cu ochii ceea ce alții abia trebuiau să-și imagineze în urma citirii impresiilor unor autori abstracți. Cunoștea mai bine lumea chiar decât Strabo sau chiar decât Pliniu cel Bătrân, unchiul filfizonului amic al lui Traian. Aceia au fost, poate, în țări mai numeroase, însă n-au făcut decât să treacă dintr-o cetate într-altă cetate, să se minuneze, să noteze și să fugă repejor acasă pentru a le povesti și altora minunile văzute și – nu-i așa! – „descoperite de ei”. Pe când el, Collatinus, s-a născut lângă Roma, dar a copilărit în Iudeea și apoi la Jadneh, la Emmaus, după care a urmat un lung drum spre Jathrib, unde se spunea că evreii scăpați de dezastrul pricinuit de Titus sunt imediat acceptați de comunitatea locală. N-a ajuns atât de departe, însă etapele drumului au fost și așa destul de lungi. Deja din copilărie, pe unde a trecut n-a fost niciodată turist și de fiecare dată a trebuit să-și împartă viața cu cea a băștinașilor, devenind în multe privințe asemenea lor și rămânând, nu uita să se laude niciodată, întotdeauna el însuși. Și mai târziu, pe unde l-au dus ambițiile și războaiele, a apucat să trăiască acolo luni, dacă nu ani. Se poate că autori des citați să cunoască mai multe nume decât el, mai multe cifre sau mai multe expresii, însă toate acelea nu erau decât cele uitate de el. A uitat, poate, amănuntele, însă păstrează în conștiință adevărul acelor locuri, fiindcă ce altceva decât simple detalii sunt atât cifrele, cât și numele sau expresiile?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.