Cei o sută, Ecce Homo (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Collatinus se așeză pe un bolovan pentru un alt popas. Ziua când ieșise din Gades fusese o zi răcoroasă, iar pe el îl duruse îngrozitor o măsea. O societate numeroasă de prieteni, venită tocmai de la Corduba, noile rude și numeroși gură-cască îl petrecură, fluturând eșarfe albe de pe dig. El nu se putuse bucura de nimic și abia dispărură malurile când unul dintre mateloți, văzându-i falca umflată, îl lecui cu un praf de plante dintr-o pungă pe care-o purta mereu la el. Nu trecuseră încă nici două ore de când au plecat și el se simțea din nou cel dintotdeauna și nu regreta decât că a lăsat în urmă imaginea unui om suferind, în loc să-i determine pe toți, prin ținuta sa, să creadă, la fel ca și el, că se va întoarce bogat și acoperit de glorie.

Voința zeilor, indiferent care ar fi aceștia, este greu de priceput. La douăzeci și șase de ani, în fața fiului lui Canis se afla lumea toată, cu numeroasele căi ce le oferea spre parcurs. Niciuna nu era mai deosebită decât alta, niciuna nu avea însemnele drumului de urmat. Crăpăturile pământului pârjolit duceau de asemenea, ca o hartă nebună, în toate direcțiile posibile. Termite negru-roșiatice alergau preocupate de-a lungul unei astfel de crăpături. Fiul lui Canis se puse în patru labe și căută furnicile cele mai îndepărtate de mușuroi. Dar nu găsi nici una cu gusturi de explorator, toate se întorceau de cine știe unde, nici una nu pleca. Collatinus uită de căldură, de foame, de sete. Târâș, se strădui să vadă măcar o termită în drum spre „meleaguri noi“. Găsi altele întorcându-se. Apăreau pe suprafețe netede de lut ars sau din găuri minuscule, târând sau împingând poveri imposibile. Era de parcă s-ar fi îndepărtat de grosul populației lor prin intestinele pământului, de unde ieșeau acum ca să aducă trofee grele de la capătul lumii. Al Douăzeci și cincilea încercă să-și aducă aminte: nu citise și nu auzise de la nimeni o asemenea descriere a furnicilor care părăsesc mușuroiul pe sub pământ și revin, încărcate, pe deasupra. Nici măcar la Pliniu – Bătrânul, nu filfizonul – nu găsise asemenea afirmații. El, Collatinus, un om nu foarte instruit, un om ce a avut prea puțin timp pentru cărți, a făcut o descoperire. Savanții s-ar fi împopoțonat cu o astfel de observație, el nu se laudă cu așa ceva. Nu se laudă… Nu se laudă fiindcă… Dar nu: uite o furnică plecând și pe deasupra pământului. O exploratoare a necunoscutului. O căutătoare a Țării Ophir. Doar că ea pare foarte sigură de itinerariul ei: nici o clipă nu se oprește, nu ezită, niciodată nu deviază spre stânga sau spre dreapta. Parcă ar parcurge un drum cunoscut. în stânga are o crăpătură cât o prăpastie uriașă, în dreapta pământ ars. Se ține de râpa adâncă și nu o părăsește nici atunci când din dreapta calea i se încrucișează cu un alt rid al pământului. Nici nu-i dă importanță. Merge sigură mai departe. Probabil că șanțul de care se ține este cheia drumului ei. Până ce se răzgândește și o ia pieptiș la dreapta. (Între timp, Cel de Al Douăzeci și cincilea a descoperit și alte termite cu un traseu excentric. Dar hotărăște s-o urmărească tot pe prima.) Pe prima care, brusc, de parcă acela ar fi fost locul spre care s-a îndreptat atât de hotărâtă, intră într-un mic por și dispare acolo. Gata! Degeaba așteaptă drumețul întins pe burtă să se mai ivească vechea-i cunoștință din craterul în care a coborât. Trec minute lungi, probabil că ea a ieșit de mult pe altundeva. Prea era grăbită; mai mult ca sigur că nu s-a oprit. Collatinus începe să urmărească traseul altei furnici ce se îndepărtează de mușuroi. (Teoria „descoperită” nu valorează două parale!) Renunță. De undeva de pe cer, umbra unei păsări, clară pe pământ ca desenul într-o oglindă, îl readuce la realitate. Ridică ochii și vede prima ființă, exceptând termitele, din ziua aceea. Se mai așază o clipă pe bolovanul de care s-a îndepărtat abia cu doi pași, apoi se scoală și pornește mai departe. După o vreme ridică din nou capul spre cer. Pasărea a dispărut. Poate a intrat într-un crater al văzduhului, la fel ca furnica în gaura pământului.

Numai că, în urmă cu douăzeci și ceva de ani, drumul său n-a fost nici pe departe atât de precis ca acela al termitei de-a lungul șanțului din pământ. Încă înainte de a ajunge în Africa, în față i se deschideau două alternative: s-o ia la stânga sau la dreapta. În fiecare clipă își schimba planurile, însă nu putea să-și împartă cu nimeni ezitările. Marinarii nu trebuiau să bănuiască nimic, ei nu trebuiau să știe că nici măcar el, căpitanul, habar n-are încotro îi duce. Cu nervii supraîncordați, Cel de Al Douăzeci și cincilea implora destinul să-i mai ofere senzația de neliniște resimțită ori de câte ori trecuse pe vremuri cu corabia pe lângă un posibil itinerar miraculos. Nu percepu nimic asemănător de data asta și își reveni din disperare abia ajuns la Alexandria, dându-și brusc seama că nici nu putuse încă simți ceva deosebit cât timp navigase abia prin marea interioară, prin niște locuri umblate de atâtea și atâtea ori înaintea lui. Trebuia să iasă în Ocean, să coboare de-a lungul coastei Africii și, fie că ar căuta pe acolo țările promise, fie că ar trece prin est, având în stânga porturile Asiei Mici și, mai apoi, la dreapta Etiopia, ar ajunge tot pe meleaguri demne de cercetat. Abia acolo va simți din nou o furnicătură prin tot corpul și un dor puternic de a porni într-o direcție anume. Abia acolo, mânat de un instinct imposibil de explicat, va intui cu precizie drumul, urmându-l din clipa aceea la fel de sigur ca și furnica itinerarul ei.

Plecă din Alexandria, lăsându-se în voia unor decizii de moment, o luă înapoi spre Hispania, de data asta plutind pe lângă coastele Africii și ieși printre Coloanele lui Hercule în Ocean. O clipă avu senzația că trebuie să o cotească spre nord, dar dezamăgirile din Britania îl făcură, pentru întâia oară, să nu-și asculte impulsurile. Coborî, așadar, de-a lungul țărmurilor, spre miazăzi. Pe punte, mateloții erau tot mai neliniștiți. Cât timp se aflaseră în locuri cunoscute, trecură cu vederea misterul călătoriei. Ciudatul personaj care era căpitanul și proprietarul corăbiei îi angajase de la început fără a le spune destinația și scopul călătoriei. Orice încercare de a afla ceva se lovea de un zâmbet misterios și de asigurarea că la întoarcere toată lumea va fi extrem de mulțumită. Așa că oamenii își închipuiră că este vorba despre un transport mai mult sau mai puțin legal, despre o misiune secretă într-unul dintre numeroasele regate clientelare Romei sau chiar despre o însărcinare îndeplinită din însuși ordinul împăratului. Escala de câteva zile de la Alexandria echipajul o socoti, de asemenea, ca pe o etapă a misiunii căpitanului, nimeni neputându-și imagina că nici până în clipa aceea Collatinus nu se putuse hotărî încotro s-o ia și că făcuse acel ocol înainte de a ieși în Ocean doar fiindcă nu-și stabilise de la început traseul.

Corabia era mare și puternică, iar pe lingă echipajul necesar navigației, mai ducea și un număr de mercenari și provizii de apă și mâncare pentru mai multe luni. Dar astea toate au devenit limpezi abia cu timpul și, pe măsură ce se avântau mai mult în necunoscut, atât soldații, cât și merindele neobișnuit de multe primeau o importanță tot mai mare în ochii oamenilor. Ceea ce credeau la început a fi doar un transport comun se dovedea a reprezenta chiar hrana lor. Toate îi duceau la concluzia că drumul ce-l aveau de străbătut depășea cu mult căile parcurse în mod obișnuit. Misiunea secretă a căpitanului devenea tot mai înfricoșătoare în imaginația echipajului pe măsură ce se depărtau de locurile cunoscute. Promisiunea făcută într-o doară de Collatinus cum că toți delicvenții dispuși să-l urmeze vor fi grațiați la întoarcere primea și ea alte semnificații și le întărea temerile că s-au vârât într-o aventură mult mai periculoasă decât s-au așteptat. Pe de altă parte, părăsind drumurile comerciale ale Romei, drumuri pe unde se putea circula pe vremea aceea în deplină siguranță, riscau să dea oricând nas în nas cu pirații sau cu cine știe ce dușmani nici măcar bănuiți. Cum altfel se explica prezența oștenilor pe corabie? Numai că – și asta întrecea orice închipuire! – nici măcar comandanții soldaților nu știau încotro se îndreptau și n-aveau habar pentru ce au fost angajați.

Cei mai înspăimântați dintre toți erau sclavii puși să tragă la vâsle, sclavii la care zvonurile ajungeau numai pe jumătate și care completau crâmpeiele de informații cu propriile lor spaime. Neliniștea robilor deveni atât de mare încât Collatinus trebui să intervină personal, făgăduindu-le că-i va elibera în caz că-și vor face sârguincios datoria și vor ajunge cu bine înapoi, la Gades. Numai că promisiunea aceasta mai mult aruncă paie pe foc: cine a auzit să eliberezi atât de mulți sclavi deodată? Hotărât lucru, aventura se dovedea a fi cu totul și cu totul ieșită din comun de periculoasă. Mulțimea de pe punte fierbea și zâmbetul superior al căpitanului, precum și încăpățînarea de a nu spulbera cu nimic spaima făceau atmosfera tot mai incendiară. Singurul lucru ce mai ținea echipajul sub ordine era calmul desăvârșit al lui Collatinus. Când nu mai știau cum să se liniștească, oamenii își spuneau că un proprietar de corabie, chiar ademenit de un câștig oricât de mare, dacă ar avea de înfruntat primejdiile pe care le bănuiau cu toții, nu s-ar comporta atât de senin. În fond, era vorba și de averea lui. Și de viața lui.

Navigau de săptămâni lungi și ordinele căpitanului erau tot mai ciudate. Nimeni nu se îndoia de capacitatea lui profesională, dăduse dovadă de multă pricepere în cursul singurei furtuni ce i-a surprins până atunci, purtase corabia pe crestele valurilor uriașe cu siguranța cu care naviga și pe vreme liniștită, fiind apoi cu atât mai neobișnuit să primești porunca de a ține cârma dreaptă, îndepărtându-se mult în larg și, brusc, să trebuiască să schimbi cursul, neexistând în locul acela nici un reper, neexistând nici un motiv aparent pentru o manevră atât de neașteptată – ce trebuia executată, de fiecare dată, fără nici cea mai mică întârziere. Atunci când dădea comenzile pentru schimbarea direcției de mers, ochii căpitanului sclipeau ca ai unui nebun și fiindcă scenele acestea se repetau, oamenii începură să se teamă că slujesc într-adevăr sub ordinele unui descreierat. Serile, când acostau în câte un golf sau pluteau în derivă, Collatinus stătea de vorbă cu oamenii și le povestea despre țări fabuloase – pe care pretindea că le cunoaște ca pe propria lui palmă – și ascultătorii vedeau cum în ochi îi apare din nou nebunia.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.