CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (100)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Lăsând la o parte numeroasele legende, majoritatea mai mult ca sigur apocrife, scribul se întoarce la primele rânduri cu care a început descrierea trecerii prin lume a Celui de Al Şaptezeci şi optulea, la tapiseria ce a atârnat pe vremuri la capătul monumentalei scări principale din holul mare al Palatului Bosci: odată cu studierea amănunţită a acelei lucrări atât de originale şi pe lângă care – ca de atâtea ori în viaţă se trece atât de neglijent – şi adăugând cele aflate din carneţelele Recuperatorului, evenimentele i se par că încep să se lege.

Am constatat că epica încastrată în desenul tapiseriei îşi dezvăluie acţiunea doar celor ce au răbdarea de a o privi din mai multe unghiuri, a celor ce-şi iau răgazul s-o privească atent, dar şi având destule cunoştinţe despre istoria Celui de Al Şaptezeci şi optulea. Prima problemă pe care şi-a pus-o scribul a fost dacă tapiseria oferă un mesaj evident sau dacă această supoziţie nu este decât rezultatul ideilor preconcepute ale scribului şi ale logicii sale atât de simpliste. Până ce bunul cititor este rugat să răspundă el la această întrebare, scribul încearcă să provoace cusătura să-şi pună personajele în mişcare şi să-i povestească cele întâmplate, servindu-i varianta pe care o merită. Pentru început, scribul a încercat să identifice fiara hăituită, bestia cu şase picioare, cu corpul acoperit cu solzi, cu o coadă bifurcată, pe care şi-o ţine semeţ în sus şi cu care tocmai a plesnit un câine ce se rostogoleşte scheunând în iarbă, să afle de ce capul îi este mai degrabă rotund, iar nasul şi gura par aproape omeneşti. Simbolul cel mai evident i s-a părut coroana sclipitoare purtată de animal. Verificând acel însemn şi comparându-l cu coroana de pe stema Cavalerul Marchiz Umberto aşezată pe frontonul de deasupra intrării principale a Palatului Bosci, a apreciat că este vorba despre una şi aceeaşi coroană. De unde a tras concluzia că se referă la urmaşul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea sau, mai degrabă, la o întruchipare într-una şi aceeaşi fiinţă a tatălui şi a fiului său. (În mod logic, urmaşul Cavalerului Marchiz a moştenit titlul nobiliar, însă, extrapolând simbolul, se poate presupune că şi-a însuşit şi personalitatea aceluia.) Mergând mai departe pe acelaşi fir, scribul a bănuit că a descoperit în cele trei perechi de picioare forţa extraordinară a fiarei, capacitatea ei de a se deplasa foarte repede oriunde şi pe orice teren din lume. Corpul acoperit cu solzi l-a trimis la cămaşa de zale de care, de la un moment-dat, Recuperatorul nu s-a despărţit niciodată. Iar coada ridicată semeţ şi folosită ca armă trebuia să însemne alaiul său de angajaţi (deveniţi parte a trupului său), instrumentul cu care îşi anihila victimele. Ba mai mult, imaginaţia i-a şoptit că o parte a cozii ar fi fost Ţipor, iar cealaltă Yoris. Înarmat cu aceste idei, scribul a revenit la muzeu şi, fără a mai cere favoruri speciale, a încercat să-şi confirme teoria, chiar dacă a trebuit să privească printre corpurile grăbite, mereu în mişcare, ce se perindau prin faţa exponatului. Tapiseria nu s-a lăsat uşor convinsă să iasă din imobilitate, iar când, în sfârşit, a început să-şi dezvăluie mişcările, scribul a trebuit să admită că nu a realizat decât o primă „citire a textului”. Da, coroana de pe creştetul animalului era într-adevăr însemnul nobiliar pe care şi l-a procurat Umberto. Solzii ce-i acopereau trupul îşi schimbau formele şi culorile, în funcţie de mersul luptei, de multe ori, asemenea unui cameleon, adaptându-se la mediul înconjurător, fiara pur şi simplu dispărând de pe ţesătură ori devenind mai mică ori mai mare şi cu adoptând o cu totul altă înfăţişare, spre deruta atacatorilor. În cazul în care unul dintre hăitaşi, vânător sau animal, nu se grăbea să-l caute altundeva, ci întârzia, odihnindu-se, era lovită ca din senin de coada bestiei. Până la urmă, această situaţie a schimbat din nou înţelegerea scribului: fiara nu ataca, ci se apăra, şi, folosindu-se de neglijenţele celor ce o ameninţau mereu, mai scăpa, pe rând, de câte unul dintre adversarii ei. În clipele acelea, e adevărat, nu ezita să-l înfulece pe cel doborât şi astfel mai acumula forţe pentru inevitabilul următor atac, ce nu întârzia să vină. Pe locul unde s-a aflat victima rămânea de fiecare dată o pată puternic colorată („Cine râde mai la urmă…”?), iar atacatorii se grăbeau să revină acolo. Doar că, între timp, folosindu-se de cele trei perechi de picioare, bestia apărea în cu totul alt loc al ţesăturii. Dacă animalul central de pe pânză l-a întruchipat şi pe Al Şaptezeci şi şaptelea, atunci încăpăţânata dorinţa de a se impune era reflectată de tenacitatea animalului, însă dacă era vorba despre Al Şaptezeci şi optulea, atunci nu mai avem acelaşi agresor fără scrupule înfăţişat până acum de către scrib, ci o fiinţă mereu hăituită, găsindu-şi salvarea în veşnicele-i schimbări ale înfăţişării, hrana (supravieţuirea) în victimele dovedite în luptă şi strategia în a-i surprinde de fiecare dată pe cei ce – prea leneşi ori prea siguri de ei – întârziau să-şi ia la timp poziţiile eficiente de protecţie. Aşadar, plecând de la muzeu, pentru scrib, Al Şaptezeci şi optulea nu mai era un animal mereu la pândă, aşteptând momentul prielnic de a-şi înşfăca prada, ci o fiară ea însăşi hăituită fără de încetare. Ceea ce l-a făcut pe scrib să aibă un alt sentiment faţă de fiul Cavalerului Marchiz Umberto, un sentiment de compasiune, cum a avut şi faţă de bunicul personajului, Nătăfleţul.

Aceasta a fost starea scribului în camera de hotel, unde a încercat să-şi adune gândurile.

Însă ceva i-a spus că nici noua piesă „citită” nu se potrivea întocmai în lăcaşul ei din marele puzzle. Păi, da: nici măcar n-a apucat să descifreze cât de cât scrierile brăzdând desenul şi, în afară de asta, concentrându-se doar pe personajul principal al tapiseriei, a dat prea puţină importanţă celorlalţi participanţi ai acţiunii. După ce a reuşit să urmărească acea secvenţă a poveştii, i-a devenit evident că avea de a face cu reproducerea unei acţiuni în desfăşurare, reluată ori de câte ori un privitor cât de cât avizat încerca s-o surprindă. Un privitor cât de cât avizat…

Aşa că, deşi îşi rezervase deja un bilet de avion, scribul a zăbovit şi a doua zi în aceeaşi încăpere de trecere din marele muzeu. Fiindcă pentru ceea ce şi-a propus de data asta n-avea nevoie de un unghi prea larg, s-a postat chiar în faţa tapiseriei încercând să citească scrisul nu numai atât de codat, dar şi înşirat în diferite direcţii şi pornind de te miri unde: dintr-o frunză, din nările unui vânător ori chiar de sub ramă. Numai că, fără a-şi mişca punctul de observaţie, lucrarea nu voia să-i spună chiar nimic. Fixându-se pe un anumit şir al literelor, scribul a citit un text în latină de la stânga la dreapta, l-a citit şi de la dreapta la stânga. Avea sens din ambele părţi, adică din ambele părţi conţinea cuvinte uzuale, însă fără nici o coerenţă între ele. (Citind dintr-o parte se puteau descifra anumite litere, însă ele se retrăgeau în frunza din care s-au deconspirat, atunci când scribul a abordat şirul din celălalt sens.) De la o depărtare mai mare, nu trecerea necontenită a grupurilor de turişti era atât de deranjantă, ci faptul că, de la mai mult de o jumătate de metru, privirea scribului se rătăcea prin desenul ţesăturii, nici măcar nereuşind să mai depisteze literele de fondul desenului. În sala aceea nu era nici un aviz că fotografiatul ar fi interzis, aşa că scribul a luat numeroase clişee. (Un paznic indiferent nici nu-l luă în seamă. Atunci de ce i-o fi păstrat aparatul de fotografiat celălalt paznic, cel care a ştiut de Palatul Bosci şi care, ulterior, parcă a dispărut în pământ?) Brusc, scribului i-a venit ideea să focalizeze obiectivul din diferite unghiuri. Astfel a putut citi de la distanţă, de parcă ar fi avut la îndemână o lupă puternică. A folosit acest procedeu până la ora închiderii muzeului şi, ajuns la hotel, s-a grăbit să studieze fotografiile. Însă ele nu-i spuneau nimic şi de oriunde le-ar fi privit, chiar mărite, nu au acceptat să mişte imaginile reproduse, lăsând privirii doar una şi aceeaşi privelişte. Scrisul se putea citi, dar nici scribul şi nici specialiştii pe care i-a rugat ulterior să-l ajute n-au reuşit să ajungă la o traducere unitară a acelor propoziţii.

Scribul a mai rămas o săptămână întreagă în acel hotel. La un moment-dat, persistenţa prezenţei sale a devenit suspectă, dar, legitimându-se şi rugând să fie verificat prin adjunctul custodelui, ulterior nu l-a mai deranjat nimeni. În tot acel răstimp, n-a reuşit să constate decât că:

– scrisul se modifică doar privit de la o distanţă suficientă prin aparatul de fotografiat. Nici o cameră de luat vederi nu a fost capabilă de mai mult.

– urmărind acel scris în diferite momente, el nu era niciodată acelaşi. Acest lucru da, acest lucru îl dovedeau şi clişeele recoltate. (Camera video nu sesiza diferenţe şi reproducea doar o imagine statică, asemenea aparatului de fotografiat.)

– de fiecare dată, după ce reuşea să citească o propoziţie, scribul o găsea logică. De revenea la acelaşi şir, ceva mai târziu, îi descifra alt sens. În clipa aceea noul înţeles i se părea logic. Aşa că a început să noteze diferitele descifrări. La rece, acestea nu mai păreau decât nişte sentinţe generale – poate adevărate, poate profunde, dar total generale. (Pe lângă citate din Platon, Aristotel, Dante ori autori contemporani Celui de Al Şaptezeci şi optulea – dar chiar şi mai târzii! – ori din texte necunoscute scribului, doar una dintre afirmaţii le-a reţinut: „Fiecare om care întârzie are în spate pe cineva care este mereu punctual”.

Examinând celelalte personaje de pe tapiserie¹, scribul crede că i-a recunoscut pe unii dintre cei pomeniţi pe parcursul descrierii atât de stângace a vieţii Celui de Al Şaptezeci şi optulea. Era de ajuns să caute pe ţesătură urmele balelor animalului şi deprinzând modul cum trebuie să fie privit locul, să poată obţine printr-un adevărat undo cine a fost imprudent, cine a întârziat, precum şi scenele capturării şi devorării.

Timp de o săptămână încheiată, scribul a stat toată ziua la muzeu, iar nopţile şi-a studiat notiţele, fotografiile şi filmele. Au fost destule câteva zile pentru ca să iasă din viaţa sa şi să se simtă făcând el însuşi parte din povestea de pe tapiseria care a atârnat în veacul al cincisprezecelea în Palatul Bosci din Florenţa. A ajuns până să se teamă şi el de respiraţia grea a fiarei şi să se ferească de atacurile ei. Până ce, într-o seară, părându-i-se că a descoperit un personaj nou chiar în spatele bestiei, tocmai când i s-a terminat filmul din bătrâna sa cameră şi voind să-l schimbe rapid, apropiindu-se ora închiderii muzeului, rămânând preocupat de manevra asupra aparatului, atunci când nu ar fi trebuit să întârzie, simţi o lovitură puternică şi căzu, pierzându-şi cunoştinţa. La spital s-a constatat că a alunecat şi s-a lovit de o treaptă, fracturându-şi mâna dreaptă şi mai multe coaste.

Scribul nu-şi aminteşte acel moment. Filmul lui s-a oprit atunci când a văzut un vânător mai şiret decât ceilalţi, ieşind de după un copac şi lovind cu o lance de la distanţă mică exact între solzii fiarei. Aceasta, preocupată să-l izbească printr-o mişcare fulgerătoare pe scrib, a întârziat şi ea în mod imprudent. Scribul nu-şi mai aminteşte decât imaginea aceea şi tapiseria decolorându-se încet, în vreme ce un foc strălucitor mistuia cetatea din depărtare şi se întindea peste desen. Dar poate că a avut acea impresie doar pentru că ochii i s-au înceţoşat, pe măsură ce şi-a pierdut cunoştinţa.

Al Şaptezeci şi optulea a murit în anul 1504, anul în care pe cer s-a aprins o stea care a transformat zările într-un foc ce a ţinut trei săptămâni. (Fenomenul ceresc a rămas înscris în anale.) Recuperatorul se afla într-un han din Spania, undeva la marginea unui oraş, unde a rămas datorită unei femei. Recuperatorul avea 44 ani, vârsta la care a ieşit, după multă vreme, din scenariile sale erotice imaginative pentru a şi le satisface iarăşi cu o femeie. Care l-a cucerit. Într-aşa o măsură încât, uitând pentru o singură clipă de „răutatea oamenilor de la oraş”, a zăbovit cu ea într-o încăpere doar încuiată, dar cu fereastra neprotejată de vreun grilaj.

Despre moartea sa au circulat mai multe zvonuri, însă majoritatea oamenilor nu au crezut că „justiţiarul poporului” ar fi fost cu adevărat ucis, mai ales că şi mai târziu s-au mai găsit cadavre având alături bileţelul cu „Cine râde mai la urmă…”. Sau poate că numai s-a mai zvonit că s-ar fi găsit asemenea dovezi ale noilor sale fapte justiţiare. Imaginea i s-a pierdut treptat, odată cu dispariţia Palatului Bosci, care a ars odată cu acel foc care a durat pe cer trei săptămâni.

Atât s-a priceput scribul să afle despre viaţa Recuperatorului, omul considerat de mulţi drept cavalerul neînfricat al dreptăţii şi, în acelaşi timp, omul care n-a putut trece niciodată peste un incident din copilărie, când a fost umilit şi bătut groaznic în plină stradă, omul care a reprezentat a şaptezeci şi opta za a lungului şir.

Dacă nu este aşa, scribul îşi cere scuze şi-l roagă pe bunul cititor să facă el corecturile necesare, fără să uite, însă, vorbele bătrânului Sfinx al Florenţei: „Toate monedele au câte două feţe”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.