CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Raoul Bosci a fost, la venirea fiului Exorcistului, un tânăr cunoscut în Florenţa: era frumos, era plăcut, fusese, până nu de mult, o partidă interesantă pentru fetele din protipendada cetăţii şi nu numai. Matteo Villani, cronicar de pe vremea căsătoriei Ioanei a Franţei cu junele Visconti, ne descrie cum trebuie să fie un vlăstar al unei familii nobile, iar şablonul prezentat se potriveşte de minune unui alt tablou, cel oferit de Roberto Milani, o jumătate de veac mai târziu, atunci când îl descrie pe Raoul Bosci, aflat încă înaintea totalei sale decăderi materiale: la şapte ani, copilul a fost dat, ca orice băiat de nobil¹, să slujească un senior. Aceluia i s-a făcut plăcut („trecând şi la treburi scârbavnice”, după cum se exprimă Fra Gregorio²), aşa cum se va face plăcut şi altor seniori, prin „treburi scârbavnice” sau nu. Unul dintre puternicii zilei căruia tânărul Raoul avea să-i intre sub piele avea să fie contele (?³) Giacomo Patazzi, personaj cu un statut special la Florenţa, jucând rolul unui soi de ambasador al Veneţiei. Patazzi a făcut şi a desfăcut numeroase afaceri şi relaţiile cu el erau mereu învăluite într-o aură de mister⁴. Prin acelaşi Patazzi, încă foarte tânărul Raoul, după moartea timpurie a tatălui său, este introdus într-o lume pe cât de rafinată, pe atât de costisitoare. Adolescentul, total cucerit de cele ce se petreceau la reşedinţa florentină a contelui (?) veneţian s-a arătat dispus să finanţeze multe dintre capriciile acelei societăţi exclusive. Din câteva acte notariale care ni s-au păstrat, la un moment-dat, junele a garantat cu propria avere o datorie enormă a unui anume Antonio Liberi, despre care nu mai ştim nimic mai mult decât că făcea parte din grupul Patazzi. Se pare că printre multele activităţi secrete ce le desfăşura acea societate, acoperită de un respect cuvenit doar oamenilor superiori, se numărau şi experimente de alchimie. (Asta o ştim de la Cossimo Locatti, singurul care nu pierdea nici un prilej de a-şi râde de „prostiile cu rang de ştiinţă” practicate în casa veneţianului de „nişte adulţi cu aere de copii, jucându-se de-a conspiratorii”.) Raoul neputându-şi răscumpăra averea amanetată, aceasta a fost cumpărată de către Omul din fereastră, conform contractului amintit mai devreme. Cel ce a mijlocit afacerea a fost un evreu pe nume Ţipor, un al doilea personaj care, aşa cum a şi sperat scribul, avea să-l introducă în Palatul Bosci.

Totuşi, aşa cum vom vedea la timpul potrivit, biografia ultimului descendent al lui Roger Chiorul nu s-a terminat odată cu pierderea averii şi cu retragerea sa în două cămăruţe de la primul etaj al fostului său palat. Identitatea sa a fost preluată de alţii şi devine actor în numeroase întâmplări la care n-a mai apucat să ajungă în traiul său pământean.

Scribul are din nou scrupule: el s-a angajat să descrie întâmplările din vieţile Celor O Sută, dar iată, furat de biografia atât de palpitantă a lui Raoul Bosci, se ocupă mai mult de acesta decât de Al Şaptezeci şi patrulea! Să fie aceasta o eschivă faţă de neputinţa de a se posta nemijlocit în spatele Omului din fereastră spre a-i putea vedea intimitatea şi nu doar imaginea publică? Să revenim, aşadar, la fiul Exorcistului şi la puţinul pe care-l putem deduce despre ceea ce se petrecea în întunericul din spatele trupului său sprijinit leneş pe minunatele perne din mătase brodată, întuneric obturat tocmai de acel trup parcă veşnic la datorie! Numai că, iată, pentru acest demers, scribul are nevoie de intermediari şi vina lui se va manifesta doar dacă se va pierde prea mult în tratarea vieţilor acelora în dauna Celui de Al Şaptezeci şi patrulea. Aşadar, scribul este obligat să revină la Raoul Bosci, la Ţipor şi la un al treilea personaj care a avut acces în palat, abatele Juan Contador. Ceea ce ne dovedeşte că până şi un sfinx impenetrabil, asemenea Sfinxului din Florenţa, nu poate fi scos din anturajul său. Iar de dispare anturajul, dispare şi sfinxul efemer, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Omului din fereastră.

Deci, este cazul ca scribul să spună şi câteva cuvinte despre Juan Contador. Despre acesta se ştia doar că era originar din Zaragoza, abatele fiind foarte atent să nu transpire nimic din trecutul său. Suspect de atent! (De aceea nici măcar titlul de abate nu este sigur că a fost real ori doar o uzurpare. Se mai zvonea despre Contador că ar fi fost puternic implicat în perioada de interregn care a tulburat Regatul Aragonului între 1410 şi 1412, înaintea instaurării dinastiei de Castilia. Dar asta era doar o supoziţie, fapt e că Juan Contador pretindea că a venit din Spania, că a câştigat în Toscana o anumită notorietate, că a evitat constant orice discuţie despre trecutul său şi că… avea într-adevăr o înfăţişare de conspirator. Pe deasupra, a făcut parte, cel puţin pentru o vreme, din grupul lui Patazzi, ceea ce-i sporea şi mai mult misterul. Tot datorită apartenenţei la grupul de „piraţi ai contelui”, a ajuns şi în legătură cu ultimul Bosci. Raoul, după ce a scăpătat, a încercat, o vreme cu succes, să păstreze aparenţele şi să apară în public de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. A mai rămas arbitru al eleganţei, chiar dacă pricepuţii maeştrii giuvaergii ai Florenţei puteau observa, dintr-o singură privire fugară, că bijuteriile arborate de Bosci nu mai erau decât nişte biete falsuri. A continuat să frecventeze vechile sale relaţii, însă nu a îndrăznit să invite pe nimeni în cele două odăi care i-au mai rămas, întrucât pe cât era încă de admirat în lume, pe atât de modest trăia în intimitate, fiind obligat să-şi spele singur hainele şi să postească destul de des. Şi, pe cât era de dorit de femeile ce încă mai suspinau văzându-l, pe atât era în realitate de singur, în ciuda tuturor legendelor al căror subiect era. Sărăcia, foamea şi depresia atât de abil ascunse l-au făcut, până la urmă, să se îmbolnăvească grav şi să cheme un preot spre a-i da ultima împărtăşanie, înainte de a-şi încredinţa sufletul în mâinile Celui de Sus. Clericul ajuns la căpătâiul său a fost, în mod firesc, abatele Contador, tovarăşul său din grupul Patazzi. Chiar dacă în contractul de vânzare-cumpărare al Palatului Bosci nu era stipulată expres o clauză prin care fostul proprietar să nu poată aduce oaspeţi, aceasta a rămas o regulă respectată, mai ales că Raoul nici nu mai avea cu ce primi pe cineva. Însă cine să oprească la poartă un cleric venit la un muribund? Contador s-a dovedit nu numai preot, ci şi taumaturg, reuşind să-l vindece pe Raoul. După ce a întors de mai multe ori, a devenit un fel de obişnuit al casei şi cerberii noului stăpân al palatului au ajuns să-l considere ca atare.

Problema era că ultimul Bosci îşi avea cele două încăperi la acelaşi etaj de unde supraveghea Florenţa Omul din fereastră, iar dacă străinii nu erau bineveniţi în restul clădirii, acel etaj era păzit cu şi mai multă străşnicie. Aveau acces acolo doar rudele foarte apropiate, însă şi ele doar la momente stabilite cu grijă, slujnicele care făceau curat şi aduceau mâncarea, precum şi Rodolfo, scutierul – valetul – majordomul – omul bun la toate. Rodolfo venise în Palatul Bosci, ca paj, de mic copil, şi crescuse şi îmbătrânise în imediata apropiere a Celui de Al Şaptezeci şi patrulea⁵. (Avea să se şi prăpădească mult înaintea stăpânului său.) Şi dintre slujnicele „acreditate” pe lângă Rodolfo la etajul al doilea, multe dintre ele, chiar de au lucrat acolo ani mulţi, n-au ajuns să-l vadă la faţă pe senior. Rodolfo avea grijă să orânduiască un orar sever, astfel încât atunci când se făcea curăţenie într-o aripă a clădirii, stăpânul se odihnea, sprijinindu-se pe pernele sale, în altă aripă.

După ce şi-a revenit din boală, tânărul Raoul a fost vizitat pentru câteva minute şi de Al Şaptezeci şi patrulea. După care, se pare, nu s-au mai văzut niciodată. În schimb, abatele Contador ar fi pătruns până în odaia dinspre Palazzo della Signoria. Şi nu singur, ci însoţit de evreul Ţipor. Care ar fi fost surprins, de mai multe ori, şi la întâlnirile de la Casa Patazzi⁶.

Ţipor, al treilea „străin” despre care ştim că a avut acces în Palazzo Bosci, era din Pistoia şi strămoşii săi apar deja în secolul al XIII-lea drept administratori succesivi ai familiilor rivale Panciatichi şi Cancellieri, fiind de mirare cum de au reuşit să supravieţuiască şi să fie acceptaţi după un asemenea traseu. În timpul sosirii lui Contador la Florenţa, un Ţipor era şi cel ce se ocupa de domeniul lui Patazzi de lângă Siena. („Era şi firesc să ţină rânduiala un necreştin” susţineau mulţi „atâta vreme cât acolo se petreceau întâmplări misterioase, iar grădina continua să fie ornată cu statui păgâne, rămase din antichitate, amintind că pe locul pe care se afla construcţia actuală, cu multă vreme în urmă, un aristocrat stătea întins pe canapeaua de pe terasa vilei contemplând priveliştea şi, scufundat într-o dulce stare de otium, sorbea, din când în când, dintr-o cupă ascunsă între ciorchinii de struguri şi smochinele abandonate pe tava aflată alături – aşa cum se putea vedea şi de pe o frescă antică ce a supravieţuit pe un perete din vechea şi noua sufragerie”. Era un Eden al pierzaniei, cel la care se refereau acei oameni, însă vorbele lor se manifestau mai degrabă drept simple aluzii eliptice, întrucât despre contele Patazzi nimeni nu cuteza să vorbească pe faţă de rău. Mai degrabă, despre Patazzi nimeni nu vorbea pe faţă mai deloc. Mai ales că Giacomo Patazzi era un credincios fervent şi, atunci când se afla la Florenţa, puteai fi sigur că-l vei putea întâlni chiar şi de trei ori pe zi rugându-se în biserică. Patazzi nu putea fi socotit în nici un caz păgân. Numai că acele fragmente de gânduri pătrunse adânc în subconştient, au ajuns să se lege de imaginea unui alt personaj ciudat, figură şi mai exclusivă, Omul din fereastră. Aşa că, multă lume, văzându-l la unul dintre posturile sale de observaţie, vedea, în acelaşi timp, şi pe nobilul roman din vila de lângă Siena. Şi privirile amândurora, ale Omului din fereastră şi ale străbunului păgân – dar totuşi străbun! – le dădeau senzaţia de protecţie pe care o are şi animalul de casă alergând de colo-colo, însă întorcându-şi la răstimpuri regulate privirea să se asigure că stăpânul este de faţă, la nevoie gata de a-l apăra⁷.)

Revenind la Ţipor, acesta, ajuns în slujba lui Patazzi, îşi câştigase renumele de a fi în stare să procure orice îi poftea inima comanditarului său, căruia – oricare a fost – reuşea să-i devină în scurt timp indispensabil. Pe deasupra, mai avea o calitate extrem de rară în acel secol al zvonurilor, al şuşotelilor de tot felul şi al convingerilor cu atât mai ferme cu cât se năşteau din sursele cele mai discutabile: Ţipor era de o discreţie totală. Circulau chiar legende în jurul său, narând întâmplări în care evreul ar fi ajuns în situaţii limită, fără să i se poată smulge nici o mărturisire despre casele pe care le slujea. Fiindcă Ţipor a devenit şi furnizorul abatelui Contador, dar şi al Celui de Al Şaptezeci şi patrulea, orice poveste, oricât de fantastică, se bucura de credibilitate. Frumoasă adunătură de personaje, trebuie să admită scribul! Doar actori unul şi unu: printre cei mai ciudaţi de pe scena ciudatei şi rafinatei Toscane!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.