CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Omul din fereastră arbora o prezenţă diferită la fiecare dintre cele trei puncte de observaţie: o pălărie roşie înaltă, un fel de turban, şi mănuşi negre la fereastra dinspre Piaţa Mare, o tichie verde şi mănuşi verzi la cea dinspre străduţa îngustă spre care dădea intrarea principală în palat, o legătură cenuşie în genul celei purtate de Lorenzo Magnificul în celebrul portret al lui Bronzino şi mănuşi galbene în fereastra de pe peretele lipsit de porţi. Şi covoarele şi pernele erau asortate acestor veşminte ce nu s-au schimbat nici o singură dată în cei 66¹ ani, cât figura parcă impasibilă a dominat Florenţa de la catul al doilea al palatului Bosci. Iar, „în zilele senine, când aburii Florenţei se ridicau mult deasupra cetăţii, lăsând cerul mai albastru decât sufletul, iar fereastra spre Dumnezeu se deschidea cu multă bunăvoinţă”, în „vitraliile schimbătoare” oglindite în râul Arno, Al Şaptezeci şi patrulea părea mai viu decât dacă era văzut în mod direct, se mişca mai mult, uneori părea că face un anumit lucru: că ia o carte, cojeşte o portocală sau îşi umple cupa. (În celelalte postúri, Omul din fereastră doar privea, uneori zâmbea, alteori îşi lăsa ochii să se plimbe în direcţii nedefinite, câteodată închina cupa către cineva sau o vărsa peste capul altcuiva. Foarte rar, lăsa să-i scape şi câteva cuvinte. Însă toate erau semne, un alfabet pe care florentinii au învăţat să-l interpreteze şi să-l explice şi unor străini privilegiaţi. Erau ipostaze care nu aveau nimic comun cu un om obişnuit. La un moment-dat, chiar s-a şi insinuat că meşterul Cossimo Locatti ar fi realizat un android mecanic, pe care l-ar fi postat în locurile ştiute din chenarele ferestrelor Palatului Bosci, atât erau de rigide toate manifestările Celui de Al Şaptezeci şi patrulea. Şi asta nu o zi sau o lună, ci şaizeci şi şase de ani bătuţi pe muchie. Câţiva îndrăzneţi au pus la încercare „arătarea” şi au încercat să intre în vorbă cu ea. „Arătarea” le-a răspuns cât se poate de logic, în spiritul constantei ei conduite, aşa cum s-a comportat şi la defilarea din „Paştele proştilor”. Numai că toţi acei îndrăzneţi au avut, în curând, necazuri mari, încât s-a răspândit credinţa că nu e bine să i te adresezi neîntrebat Omului din fereastră şi cu atât mai puţin să simtă acesta că îl pui la încercare. Drept urmare – „Nu se ştie niciodată ce e adevărat într-astfel de ameninţare!” – asemenea tentative nu s-au mai repetat.²)

Fiind mai bine să nu pui prea multe întrebări în legătură cu Al Şaptezeci şi patrulea şi cu atât mai puţin să comentezi cu alţii ceea ce aveai impresia că îţi transmit semnele venite de la acela, s-a format o adevărată mantică intimă practicată de fiecare şi păstrată doar pentru sine. Marile evenimente ale lungii perioade cât a avut loc acel imput de mesaje, schimbările protagoniştilor lumii ori simplele evenimente familiale ale fiecăruia îşi găseau confirmările după „comunicarea” cu „Sfinxul din Florenţa”. Trecând pe străduţa îngustă din care se deschidea Palatul Bosci, cineva a observat că Al Şaptezeci şi patrulea nu se găsea la locul său. Şi, cotind în piaţă, nu l-a văzut nici la fereastra spre Palatul Signoriei. Cum omul tocmai păşise afundat în gânduri, îngrijorat că nu i s-au întors încă cele două corăbii care ar fi trebuit să sosească de vreo lună din Africa, s-a simţit năpădit de presimţirile cele mai negre. Şi, într-adevăr, abia ajuns la sediul băncii, a şi primit cumplita veste că ambele corăbii fuseseră atacate şi capturate de turci. Altcineva, un om mult mai simplu, un ciompi, nu l-a zărit pe Omul din fereastră la postul său, tocmai în ziua când aştepta ca femeia să-i nască primul copil. Femeia şi copilul au murit la naştere. În schimb, acelaşi bărbat, după ce s-a recăsătorit, mergând „întâmplător” pe strada unde Palatul Bosci nu avea nici o intrare, ci doar un şir lung de ferestre, l-a zărit pe Omul din fereastră zâmbind, iar copilul care i s-a născut a fost un băiat sănătos, care avea să depăşească mult condiţia familiei sale. Şi iată şi un caz celebru: şi mai formidabil a fost semnul pe care l-a primit un funcţionar mărunt, Bernardo di Niccolo Machiavelli, când, la 3 mai 1469, soţia i-a născut un fiu ce va rămâne în istorie: Bernardo di Niccolo Machiavelli s-a pomenit că i-a căzut în faţa paşilor săi o pernă învelită într-un brocat splendid ornat cu fir de aur. Privind în sus şi neştiind cum să procedeze, Omul din fereastră i-a făcut semn că poate să păstreze obiectul acela scump. A fost un indiciu indubitabil acela şi, călcând consemnul de a nu povesti cele pe care fiecare le traducea în felul său, fericitul tată l-a mărturisit şi altora, fiind totodată convins, încă de atunci, de viitorul glorios al fiului ce tocmai se năştea.

Scribul se va opri aici cu enumerarea exemplelor. Dar va adăuga un lucru: „Axioma principală a teoriei sistemice postulează că sensul unui fenomen (pentru noi un <obiect cognitiv> sau o comunicare) nu există prin el însuşi, ci se naşte printr-o punere în relaţie a elementului respectiv cu celelalte elemente de care este legat în mod necesar în cadrul unui <sistem>”³. În cazul nostru, acest <sistem> s-a format în timp şi a fost reprezentat de totalitatea aluziilor şi a puţinelor mărturisiri complete în legătură cu cele la care se aştepta lumea de la Omul din fereastră. Aluziile, la rândul lor, ofereau şi ele interpretări diferite. Mai ales că aveau întotdeauna o conotaţie mai degrabă conspirativă, ca orice afirmaţie pe care nu e bine s-o faci în public. Există, totuşi, o culegere de întâmplări redactate sub forma unui jurnal, un manuscris de o factură singulară, neobişnuit chiar şi pentru un şoarece de bibliotecă asemenea bietului scrib. Conspirativitatea, stilul esopic, multe grafeme personalizate, indescifrabile pentru cititor, alături de scrisul schimbător şi de precizări extrem de exacte fac lectura mai mult decât derutantă. Manuscrisul îi este atribuit abatelui Juan Maria Xavier Ignacio Paolo di Contador şi îi este dedicat „Minunatului Senior, binefăcător al atâtor creştini, iluminatului şi strălucitului Conte Giacomo Patazzi”. Aşa cum scribul a mai amintit, mulţi specialişti consideră că acest jurnal ar fi fost, de fapt, jurnalul Celui de Al Şaptezeci şi patrulea. Contador a avut o viaţă activă şi a fost amestecat în multe evenimente ale timpului său. El n-a putut fi perceput, în nici un caz, drept renumitul sfinx impasibil, adăstând o viaţă îndelungată la ferestrele palatului său. Cum majoritatea datelor despre Al Şaptezeci şi patrulea provin din surse indirecte, îmbrăcate în numeroase mituri şi credinţe din Florenţa veacului al XV-lea, scribul tinde să creadă – neavând însă nici o dovadă certă – că misterioasele personaje Contador şi Omul din fereastră n-ar fi fost decât una şi aceeaşi persoană ce s-a oglindit în mod diferit în conştiinţa vremii. (Şi a murit odată cu ea…)

Dacă acceptăm teoria lui Giordano Bruno, cum că manipularea se face prin eros înţeles ca magie, prin stimulii care excită simţurile, ele oferind imaginaţiei atracţie sau repulsie, satisfacţie sau insatisfacţie⁴, trebuie să acceptăm şi că aceasta nu se întâmplă doar într-un singur sens, ci şi emiţătorul simte satisfacţia şi insatisfacţia, chiar dacă nu întotdeauna aceleaşi cu cele ale receptorului. Aşadar, nu numai Omul din fereastră i-a influenţat („manipulat”) pe cei ce-i treceau pe sub ziduri, dar şi el însuşi, fiind o fiinţă vie şi nu un android creat de Cossimo Locatti, trăia cele pe care le contempla. Descrierea acelor trăiri reprezintă elementul cel mai de preţ găsit de scrib, indiferent dacă ele au aparţinut nemijlocit Sfinxului din Florenţa ori unui substitut, abatelui Contador. Faptul că acesta din urmă îşi păstra în biografie propria sa legendă iberică – despre care nu voia să vorbească… – nu reprezintă o dovadă că trimiterile la interregnul din anii 1410 – 1412 să nu fi fost decât acoperirea pentru o altă origine. În schimb, despre Omul din fereastră avem destule dovezi că ar fi venit din „Ţara dinspre tătari” şi suficiente indicii că ar fi fost fiul Exorcistului, că, deci, a fost Al Şaptezeci şi patrulea din lungul şir. Mai mult, cum din punct de vedere strict logic, cade în mit viaţa cuiva care a trăit un destin atât de îndelungat influenţând o comunitate numeroasă şi puternică, stând pur şi simplu la fereastră, „viaţa cu evenimente” este mult mai credibilă. Şi de ce să nu-şi fi construit misteriosul Contador şi ipostaza contemplativă drept aversul propriei sale efigii? Mai ales că nu fiecărui cleric îi era îngăduită o viaţă îmbelşugată ca cea a lui Baldassarre Cossa, fostul antipapă, iar critici severi şi influenţi, asemenea lui Fra Gregorio erau tot mai mulţi, pregătind ascensiunea lui Savonarola.

Ceea ce i-a impresionat pe contemporanii Omului din fereastră era că, deşi aparent acesta nu se mişca din postul (posturile) său (sale) de observaţie, părea să fie la curent în timp real cu tot ce se întâmpla în cetate şi în lume, chiar dacă majoritatea evenimentelor nu se desfăşurau în câmpul său vizual. De pildă, a rămas o enigmă cum de a ştiut despre căderea Constantinopolului înainte ca solii să aducă vestea la Florenţa. (Ulterior, din nou grupul Patazzi a venit primul cu ştirea: veneţienii i-au sprijinit, ca întotdeauna, pe cei ce le puteau oferi avantaje materiale, iar în 1453 aceia au fost turcii. Şi genovezii au procedat la fel, chiar ajutându-i pe turci să treacă pe uscat corăbiile peste Cornul de Aur prin Pera, unde ei, genovezii, s-au instalat din timp. În „Jurnalul” lui Contador, scrie despre modul cum le-ar fi transmis noutatea Omul din fereastră florentinilor: „Iar de la înălţimea poziţiei sale, el [Al Şaptezeci şi patrulea] le-a spus rânjind unor bărbaţi care conduceau spre noii lor stăpâni câţiva turci capturaţi şi făcuţi sclavi că aceia nu sunt robi, ci cel puţin egalii romanilor şi că, în curând, s-ar putea ca robii să devină stăpânii stăpânilor lor actuali. Oricine ar fi zis aşa ceva risca să fie cumplit urât şi pedepsit pentru acele vorbe. Dar pe Omul din fereastră nimeni nu l-a contrazis niciodată, mai ales că şi el s-a exprimat atât de rar în vorbe. Pentru toată lumea, cuvintele Omului din fereastră au constituit un eveniment şi toţi au înţeles că s-a întâmplat ceva deosebit în lume. Pe urmă, după numai câteva zile, au venit şi primii martori oculari de la faţa locului şi au adus vestea că, într-adevăr, capitala Imperiului de Răsărit a căzut. Dar ceea ce a fost cel mai uimitor şi a confirmat toate părerile despre puterile misterioase ale Omului din fereastră a fost că el a spus acele cuvinte celor ce-i duceau pe sclavii turci exact în ziua de 29 mai, ziua când sultanul numit Mehmed II a intrat în capitala Sfântului Împărat Constantin”. „Jurnalul” dă o explicaţie cum de a fost la curent Omul din fereastră cu cele petrecute la săptămâni de drum depărtare, amintind amănunte semnificative ce au precedat atacul final: cu exact şapte zile mai devreme a avut loc o eclipsă de lună, fenomen ce părea să confirme sfârşitul oraşului: luna, simbolul Constantinopolului, pur şi simplu a dispărut de pe cer; apoi, după alte patru zile, o ceaţă deasă a acoperit metropola – până atunci nu s-a mai văzut niciodată ceaţă în mai pe acele tărâmuri; în aceeaşi seară, nişte lumini stranii au învăluit Catedrala Hagia Sophia. Pentru cei suficient de învăţaţi să cunoască semnele şi să şi creadă în ele, nenorocirea era inevitabilă. Şi cine se pricepea mai bine ca Al Şaptezeci şi patrulea să vadă semne unde ceilalţi oameni treceau fără să aibă habar de ele? (Cum a luat cunoştinţă Al Şaptezeci şi patrulea de acele „semne”, „Jurnalul” nu ne spune.)

Şi a rămas o enigmă şi faptul că a dat semne indubitabile că a ştiut, clipă de clipă, pregătirea şi desfăşurarea atentatului din biserică, în care, în aprilie 1478, conspiratorii conduşi de familia Pazzi s-au ridicat împotriva Medicilor. Poate că enigma aceasta a rămas cea mai comentată fiindcă a fost ultimul eveniment la care a mai asistat Al Şaptezeci şi patrulea: în luna mai a aceluiaşi an, ferestrele din Palatul Bosci au fost închise, iar covoarele şi pernele retrase, după ce au putut fi văzute acolo de mai multe generaţii de florentini şi de oaspeţi ai oraşului. În acel 25 aprilie 1478, Omul din fereastră, cu figura neschimbată de atâta vreme (ori poate că, putându-l zări fără întrerupere, oamenii n-au sesizat atacurile vârstei…) părea că vede prin zidurile catedralei Santa Maria del Fiore, prin zidurile Palatului Pazzi, ale Palatului Signoriei şi ale tuturor locurilor unde s-au petrecut evenimentele. Ba mai mult, se spunea că mulţimea, care a trecut cu totul de partea Medicilor, şi-a ales victimele şi şi-a îndreptat acţiunile sângeroase împotriva complotiştilor parcă descifrând din privirea „Sfinxului” pe cine să linşeze, pe cine să spânzure şi încotro să năvălească. Ceea ce a născut ultimele nelămuriri în privinţa atitudinilor Omului din fereastră: dacă a fost atât de fidel familiei Medici, de ce nu a prevenit-o, mai ales că lumea era convinsă că a cunoscut şi preparativele atât de îndelungate şi de minuţioase ale atentatului? O senzaţie mistică i-a învăluit pe cei ce îşi puneau asemenea întrebări parcă depăşind puterea de înţelegere a minţii omeneşti, aşa cum – iertată fie-le sacrilegiul – de prea multe ori nu erau în stare să priceapă nici raţionamentele după care conduce Dumnezeu lumea şi, în special, propriul destin al celui ce se mira. N-au putut fi confirmate în nici un fel concluziile de pe urma acelui sângeros moment din atitudinea familiei Medici faţă de Palatul Bosci, deoarece, iată, după puţin timp, ferestrele de la etajul al doilea s-au închis şi ele – sfârşindu-şi veghea de atâţia ani. (De altfel, prudenţa legendară, considerată de aproape toţi scribii, în frunte cu Machiavelli, drept principala virtute câştigătoare a lui Lorenzo Medici, l-a făcut pe acesta să păstreze o distanţă politicoasă faţă de Palatul Bosci. Cum Omul din fereastră nici măcar n-a ieşit din casă vreme de peste şase decenii, el nu părea un rival în reprezentarea politică, ci, mai degrabă, un simbol acceptat de cetăţeni, un simbol ce îşi folosea puterile misterioase de la înălţimea jucătorului faţă de tabla de şah. Era o nouă dovadă de înţelepciune aceasta: atâta timp cât Al Şaptezeci şi patrulea nu putea fi dovedit a avea ambiţii de conducător al cetăţii, câtă vreme nu existau mărturii că ar fi fost amestecat în complicatul joc de intrigi şi comploturi, era mai bine să-l accepţi la fel cum era acceptat de către toţi cei ce-l ştiau. Iar aceştia nu erau deloc puţini.)

Şi au fost şi alte nenumărate evenimente ce s-au desfăşurat în lume, iar Omul din fereastră părea să le vadă pe toate de la înălţimea postului său de observaţie – pe cele din apropiere şi pe cele de departe – şi doar spaţiul şi timpul limitat al scribului îl împiedică să prezinte şi alte asemenea întâmplări de toată mirarea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.