CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Dar iată şi personajele (în ordinea aproximativă a intrării în scenă):

(În diferitele variante păstrate ale „Minunatelor întâmplări ale Bizantinului în Francia şi în celelalte ţări creştine”, ceata este formată din patru, şapte sau opt membri. Fiecare cu un rol bine ales pentru sarcinile precise ce-i reveneau. În mod neîndoielnic, o distribuţie atât de elaborată nu s-a putut crea decât pe măsură ce povestea devenea tot mai mult ficţiune. Într-o primă variantă găsită de scrib, Al Şaptezeci şi doilea a ajuns la Paris însoţit doar de trei tovarăşi. În ediţia cea mai cunoscută a „Cântecelor trubadurilor”, cea din 1686, scoasă la Leipzig de către J.W. Schuster, „ediţia clasică”, cum este considerată, personajele sunt în număr de opt. În diversele retipăriri ulterioare, cifra se opreşte aici, ba, uneori, mai face iarăşi abstracţie de unul sau altul dintre eroi.)

1. Fiul Bizantinului, venit din Orient, nedespărţit de oglinda sa magică şi folosind în loc de busolă o bufniţă, este cel care îşi conduce tovarăşii spre un scop bine definit: găsirea părintelui său. Fiul Bizantinului este tânăr, mereu cu ironia pe buze, poznaş, gata de a-şi croi drumul cu ajutorul săbiei. Dar ceea ce l-a păstrat în amintirea istoriei este abilitatea sa de a tălmăci imagini şi cuvinte: imaginile cu ajutorul oglinzii – de obicei ca şi concluzii pentru discursul oral -, iar cuvintele, cărora ştia să le dea formele dorite, de parcă ar fi răsucit pe degete un aluat bine întins, drept treptele înguste spre adevăr. Fiul Bizantinului a fost în stare să răsucească minţile oricui¹.

Fiul Bizantinului? Tatăl său a fost Al Şaptezeci şi unulea, Fugarul, şi în nici un caz un bizantin. De aceea, nu-i de mirare că personajul este pomenit când drept „Fiul Bizantinului”, când simplu „Bizantinul”. Cine poate fi denumit ca fiind propriul său fiu, este apt să joace simultan şi multe alte roluri.

2. Desigur Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului² însuşi, preluând de multe ori rolul principal. El este frumos, mare crai, mereu îndrăgostit de mai toate femeile ivite în cale, fiecare aducându-i în faţă pe de fapt singura iubită, Arlchen, cea care se insinuează în oricare nou amor (considerat întotdeauna doar un substitut). Spre deosebire de Fiul Bizantinului, pe care-l descrie negricios şi mai degrabă scund, trubadurul ni se înfăţişează înalt, cu părul blond căzându-i pe umeri în valuri. Jacques este singurul din ceată care călăreşte neînarmat, nu pentru că n-ar lupta şi el la nevoie, ci fiindcă lăuta sa s-a dovedit de destule ori mai eficientă decât cel mai greu buzdugan. Uneori, în ceată mai apare şi Roland le Pen, iar Sublimul Jacques se retrage pe post de simplu narator. Menestrelul, singurul din ceată care cunoştea tâlcul „literelor întotdeauna gata s-o ia razna”, pare să fi avut o descendenţă umilă. (Chiar şi faptul că ştia să scrie şi să citească ne duce la o asemenea concluzie, un nobil având parte, în general, de o cu totul altă instrucţie.) Nu puteai fi în acelaşi timp şi trubadur şi nobil. (Destul de numeroasele cazuri când un personaj cu sânge albastru a jucat rolul unui menestrel îl descalifica, cel puţin temporar, din familia sa.) Jacques a rezolvat problema: la nevoie se întrupa sub mantia lui Roland le Pen, „celebrul duce”. Cum nu sunt de găsit urmele „celebrului duce”, iar menestrelul va folosi un „stindard potrivit unui trubadur”, scribul emite ipoteza că „Pen” nu este decât preluarea de către J. W. Schuster, în clasica sa ediţie din 1686, a numelui lui William Penn, care, cu trei ani mai devreme³, a înfiinţat peste ocean Philadelphia şi Pennsylvania, colonia quakerilor. Neexistând nici un motiv să alăturăm persoana trubadurului de strămoşii celebrului amiral englez, ipoteza lui Roland Durén, cum că Roland le Pen nu este decât autoportretul idilic al Sublimului Jacques pare mult mai rezonabilă.

3. Fruck, namila cu originea mitologică, născut din iubirea unui urs cu o fecioară (în unele variante, cu o sirenă). Este atât de uriaş şi posedă atâtea atribute ale masivităţii, încât, nu o singură dată, simpla lui apariţie a fost în stare să pună pe fugă o armată întreagă.

4. Cornelius, prietenul cel mai apropiat al Fiului Fugarului. Cornelius este confidentul, complicele, apărătorul şi servitorul Celui de Al Şaptezeci şi doilea. Urmaşul unui conte normand, Cornelius l-a întâlnit primul pe Bizantin. Aceasta s-a petrecut pe o cărare întunecată din inima unei păduri. Atât Cornelius, cât şi Bizantinul se rătăciseră din itinerarul pe care-l urmase fiecare şi şi-au continuat drumul împreună. În curând, Cornelius a renunţat să meargă să-şi întâlnească mireasa care i-a fost hărăzită de familia sa şi, riscând să fie dezmoştenit – ceea ce avea să se şi întâmple –, a rămas în preajma prietenului său, de care avea să fie nedespărţit până la sfârşitul vieţii. Din traiul de dinainte n-a păstrat decât armura, harnaşamentul şi spada, precum şi scutul cu stema nobiliară. Blazonul înfăţişa o pasăre pe un turn în mijlocul unui lac rotund. Cum şi una dintre etimologiile numelui Eulenspigel face referire la un turn, cum pasărea putea fi interpretată drept bufniţă şi cum cercul lacului de pe scut semăna cu o oglindă, simbolul heraldic al lui Cornelius se suprapunea perfect legendei Fiului Bizantinului. Astăzi, în vremea scribului, nu mai are nici o importanţă dacă scutul lui Cornelius avea să fie descris pentru a se potrivi naraţiunii sau dacă naraţiunea însăşi s-a inspirat din desenul de pe acel scut. (Să ne amintim de aceste coincidenţe ca de preistoria asimilărilor dintre personajele noastre, asimilările de care va fi vorba.)

5. Bertrand. De asemenea, Bertrand constituie, în aceeaşi măsură, atât o coincidenţă născătoare de poveste atestabilă, cât şi izvor de confuzii evidente. Bertrand a fost breton, ceea ce l-a alăturat (altui) personaj legendar în epocă: Bertrand de Guesclin, numit greşit şi „Prinţul Negru”. Bertrand ar fi fost şi el vlăstar al unei familii nobile scăpătate (la fel ca şi Bizantinul, Carol, Grapin şi Cavalerul Gudrun, nu ca şi Cornelius, al cărui neam se găsea în plină glorie). Când este vorba despre un blazon ilustru aflat în cădere, întrebarea vine firesc: de ce s-a prăbuşit tocmai faima respectivei familii? În cazul tuturor eroilor din grupul Celui de Al Şaptezeci şi doilea, decăderea a fost, bineînţeles, urmarea unor complicate tribulaţii realizate de oameni răi, aşa că tinerii din grup se găseau pe deplin îndreptăţiţi să se răzbune pe o lume atât de potrivnică. În cazul lui Bertrand, coincidenţele sunt atât de multe, încât este mai mult decât probabil ca personajul din povestea Fiului Bizantinului să fie preluarea chipului lui Bertrand de Guesclin, el însuşi personaj legendar din naraţiunile legate de nesfârşitul conflict franco-englezesc, aşa-numitul „război de o sută de ani”. În descrierea lui Bertrand, apar amintiri din campania glorioasă din sud (şi, într-adevăr, şi celălalt Bertrand s-a acoperit de glorie în luptele cu regele Navarrei); şi Bertrand, cel din ceata Bizantinului, a scăpat de mai multe ori din prizonierat (la fel ca şi celălalt Bertrand); şi fârtatul Celui de Al Şaptezeci şi doilea s-a distins cu predilecţie în luptele cu englezii, fiind numit „vânătorul de englezi” (la fel ca şi de Guesclin); şi unul şi celălalt Bertrand aveau să trăiască sub deviza „Nu s-a făurit încă sabia care să mă ucidă şi nu s-a născut încă nici omul care s-o mânuiască”, deviză confirmată de faptul că amândoi aveau să sfârşească răpuşi de boală: Guesclin de dizenterie, iar tovarăşul Bizantinului de ciumă. Numai că amestecul de întâmplări merge cel mai departe, atunci când şi personajul din anturajul lui Till Buhoglindă confiscă şi porecla „Prinţul Negru”, cea care, în realitate, nu i-a aparţinut nici lui Bertrand de Guesclin, ci chiar duşmanului aceluia, moştenitorul tronului Angliei, Edward. [Şi, dacă ar vrea să fie maliţios, scribul ar putea spune şi că deşi amândoi (?) Prinţi Negri erau îndreptăţiţi la mari moşteniri, nici unul nu a ajuns să le atingă, Eduard murind înaintea tatălui său, iar Bertrand din ceata Bizantinului stingându-se şi el fără a recupera fabuloasa avere despre care tot vorbea că le-ar fi fost smulsă prin crimă bunicilor săi.] Şi încă un lucru: atât Bertrand cât şi Al Şaptezeci şi doilea erau negricioşi. (Un fapt mărunt, dar care şi el va completa concluziile scribului.)

6. Grapin. Susţinea că ar fi fost abandonat în pădure de mic din ordinul mamei sale vitrege, iar scopul vieţii sale era să-şi caute fraţii dinspre tată şi să-i înlăture, aşa cum şi el a fost prădat de toate drepturile sale ereditare în numele acelor uzurpatori. Grapin simboliza ura personificată. Poate de aceea el se grăbea să îndeplinească misiunile cele mai sângeroase. În urma „proceselor” Fiului Bizantinului, de fiecare dată, Grapin juca rolul gâdelui.

7. Carol susţinea că se trage din trunchiul regal. La fel ca şi iluştrii săi ascendenţi, Carol se distingea în arta prelucrării fierului. El devine armurierul grupului şi creatorul unor aparate de luptă cum nu s-au mai văzut niciodată până atunci. Capacităţile acelor aparate ajung să frizeze obiectele din basme. (Ciudăţenia lor era percepută, în epocă, drept zămisliri ale Orientului, fiind, deci, firesc să vină odată cu Bizantinul.)

8. Şi, în sfârşit, Cavalerul Gudrun. (Întotdeauna „Cavalerul Gudrun”, niciodată simplu „Gudrun”!) Gudrun este un vechi nume femeiesc nordgermanic. El apare şi în cântecele niebelungilor şi pare că a fost identificat şi de naţionalistul Richard Wagner, printre „wiebelungii” săi. Etimologia cuvântului ar veni din germana literară veche „gunt” („luptă“) şi „rúna” („secret”), adică ar putea însemna „lupta secretă⁴”. Se pare că a devenit un nume dedicat exclusiv femeilor abia în secolul al XIX-lea, atunci când vechile legende au fost redescoperite şi adaptate scopurilor deşteptării naţionale. Totuşi, Gudrun din ceata Celui de Al Şaptezeci şi doilea ne este prezentat cu calităţile unui viteaz şi este singurul la care se precizează mereu atributul social: „Cavalerul Gudrun”. Este personajul cel mai romantic, dar şi cel mai ambiguu dintre însoţitorii Bizantinului. Deşi atât de curajos, toţi ceilalţi simt mereu nevoia de a-l proteja. De aceea, unii comentatori ajung să consideră că acel Cavaler Gudrun a fost de fapt femeie. [„Şi când îl simţea(u) aproape pe Cavalerul Gudrun, toate şovăielile dispăreau şi simţea(u) o mare forţă încordându-le muşchii⁵” – „Minunatele întâmplări ale Bizantinului în Francia şi în celelalte ţări creştine”, dar şi „Artiştii dreptăţii”.]

Acţiunea diferitelor variante povestite în lucrările despre Bizantin, este constituită dintr-o mulţime de naraţiuni separate, multe dintre ele foarte probabil ajungând în acel corpus comun din conţinutul a cu totul altor legende. Singurele două elemente de legătură sunt personajele (dar, aşa cum am văzut, nu întotdeauna în distribuţie completă) şi, mai ales, cele două teme fundamentale: căutarea tatălui de către Bizantin, precum şi sublinierea convingerii că nu le este iertat oamenilor ceea ce este acceptat drept inevitabil de este provocat de Dumnezeu. (De aici şi cele câteva versiuni adiacente: Sublimul Jacques căutând-o fără încetare pe unica lui Arlchen, Grapin urmărindu-i cu ură neîmblânzită până în gaură de şarpe pe fraţii săi vitregi, din cauza cărora a fost abandonat şi privat de drepturile sale legitime, Cornelius, exemplul de devotament ori Carol, mereu gata să-şi dovedească augusta origine, drept care avea întotdeauna asupra sa pergamentul Schwartz von Schwartz cu arborele genealogic. Şi nu lipseşte niciodată nici namila Fruck, pitorescul condiment.) De aceea, este extrem de dificil să mai poţi garanta astăzi, la ora când scribul se străduieşte să-şi facă datoria – chiar dacă rezultatele sunt atât de îndoielnice, iar finalizarea întregului proiect în funcţie doar de mila lui Dumnezeu -, care episod îşi are într-adevăr locul printre aventurile Bizantinului şi care i-a fost atribuit prin abuz ori din simplu amestec de foi. Cum paginile au fost scrise şi rescrise, distruse parţial şi completate iarăşi şi iarăşi de alte mâini, este imposibil să-ţi bazezi reconstituirea pe baze stilistice ori lexicografice. Iar când confuziile sunt atât de grave cum este atribuirea lui Bertrand legendele din jurul conetabilului Franţei, celebrul Bertrand de Guesclin până la confiscarea de la prinţul Edward a apelativului „Prinţul Negru”, orice anacronism şi orice substituire devin posibile. Întorcând pe toate părţile acest material la fel de fluid ca apa mării, scribul s-a hotărât să-i dea o formă în recipientul cuprinzându-l cel mai bine – sau cel considerat de scrib a fi cel mai potrivit -, chiar dacă o dată cu conţinutul dorit s-au mai strecurat împreună cu apa mării şi mâzgă, alge şi tot felul de resturi putrede.

Venind din Enigma Europei, întâlnindu-se într-un codru des din Câmpiile Panonice cu Cornelius, iar, curând după aceea, înnoptând într-o peşteră săpată în Munţii Moraviei, trezindu-l din nebăgare de seamă pe uriaşul Fruck, cel născut din dragostea dintre un urs şi o fecioară (sau sirenă?), iată că s-a format deja nucleul cetei ce avea să lase atâtea urme în folclorul european al timpului. Dacă despre Cornelius, cel mai fidel apropiat al Celui de Al Şaptezeci şi doilea, scribul a povestit că se afla în drum spre cea care i-a fost hărăzită de jocurile politice să-i fie viitoare soţie, dar pe care Cornelius n-o va mai căuta niciodată, despre Fruck ştim că hiberna în peştera aceea şi s-a arătat extrem de neplăcut surprins că a fost deranjat de doi străini. Fruck a moştenit atât apucăturile tatălui său, ursul, cât şi blândeţea mamei femei. Când namila, încă buimăcită de somn, ameninţa să se arunce asupra celor doi intruşi, Bizantinul i-a pus în faţă oglinda, lucru care a părut să-i facă o deosebită plăcere uriaşului. În oglindă, în plan secund, el l-a zărit şi pe Fugar, pe tatăl căutat de Bizantin. Fruck, care n-a părăsit niciodată până atunci locurile unde l-au găsit cei doi prieteni, s-a arătat dornic de a-i urma. Nici el nu ştia prea multe despre tatăl său, întrucât acela a fost răpus mai demult la o vânătoare organizată de contele local cu ocazia vizitei împăratului. Tatăl practic s-a sacrificat pentru progenitura sa, atrăgându-i pe hăitaşi şi indicându-i puiului să rămână în preajma peşterii, până va fi suficient de mare spre a se putea apăra singur de duşmani. De crescut, Fruck a crescut mult mai mult decât ar fi putut părintele său să spere, aşa că era timpul să-şi ia soarta în propriile-i mâini.

Al patrulea s-a alăturat cetei Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului. Sublimul Jaques pretinde că, atunci când şi-a întâlnit viitorii tovarăşi nedespărţiţi, el a fost singurul care a beneficiat deja de o faimă bine consolidată, cântecele sale fiind povestite pe arii largi de pe continent. Dar, „până la acea întâlnire providenţială pusă la cale de duhul nemuritorului Homer întruchipat în trubadurul din veacul al paisprezecelea, cu voia tuturor marilor artişti care, după o lungă adunare decisivă, au hotărât ca acela care să le reprezinte geniul pe mai departe să fie tocmai el, Sublimul Jacques”, menestrelul recunoaşte că n-a făcut decât să interpreteze producţiile şoptite din înalturi de către iluştrii săi mandatari. Abia odată cu aventurile prin care a trecut personal, alături de grupul Bizantinului, a reuşit să creeze o operă originală în conţinut şi păstrând forma atât de elevată primită direct din moştenirea marilor înaintaşi. Desigur, iniţial, recunoaşte Jaques, n-avea de unde să ştie cât de mult i se va modifica viaţa şi opera, atunci când destinul a decis să se alăture Celui de Al Şaptezeci şi doilea, lui Cornelius şi lui Fruck. La început, raţionamentul său era că un personaj emanând atâta energie pozitivă şi părând atât de hotărât să meargă până la capăt, un altul provenind dintr-o familie ilustră şi un al treilea capabil să descurajeze prin simplă prezenţă orice atac banditesc – atât de frecventa ameninţare a tuturor călătorilor -, nu puteau decât să-l ajute să se deplaseze mai liniştit în veşnica sa peregrinare prin lume. Mai ales faptul că Al Şaptezeci şi doilea avea o ţintă precisă îi convenea, fiindcă acest lucru îl împiedica să mai cutreiere ţinuturile în cerc închis, restrângându-i faima operei la aceleaşi regiuni limitate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.