În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Al ŞAPTEZECI ŞI CINCILEA
(1399 – 1476)
Înţeleptul
Doar Dumnezeu are dreptul să judece
Scribul se află la aproape trei sferturi din drumul crucii sale. Cu cât trece timpul, mirajul orizontului apărând câteodată aproape i se pare tot mai ridicol. Orizontul nu va putea fi niciodată atins de vreun muritor! Orizontul nu este decât Ţara Făgăduinţei, în care tocmai cel ce a văzut-o de departe, asemenea lui Moise, nu poate pătrunde.
Însă nu numai spaima este tot mai mare în sufletul scribului. Şi alte modificări, ce-l sperie, i se întâmplă tot mai des. Cum ar fi, de pildă, răutatea: abia mijind în trecut, acum i se dezvoltă asemenea unei tumori: scribul îşi suportă tot mai greu condiţia de furnică anonimă, rostogolind la nesfârşit bobul. Nu sfârşitul travaliului i se pare tot mai lipsit de perspective, ci faptul că nu este lăsat să-l îndeplinească în linişte – el, cărăuşul harnic, trebuie să facă mii de ocolişuri, transpirând din greu pentru a mai înainta un pas atât de iluzoriu, în vreme ce fluturii superb coloraţi pot survola fără nici un efort acelaşi mic dâmb, oferind privitorilor încântaţi volute graţioase şi primindu-le superior ovaţiile. Răutatea, abia mijind în trecut, i se umflă malign: scribul nu mai suportă fluturii, nu mai suportă să audă entuziasmul stârnit de aceştia. Scribul se străduieşte să se concentreze tot mai mult asupra bobului pe care-l rostogoleşte cu atâta trudă pe mica ridicătură de pământ, se apleacă asupra poverii sale, nu mai vrea să vadă nici în dreapta, nici în stânga, orice semnal venit spre el i se pare o îngrădire a drumului pe care singur şi l-a asumat şi pe care e prea târziu să-l mai părăsească. Scribul ar vrea să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic în afara acelui drum. Iar răutatea, abia mijind în trecut, i se dezvoltă asemenea unei tumori ce-l izolează între ceilalţi oameni. Scribul încă mai are puterea să nu-şi exhibeze umflătura mizerabilă în public, însă cu atât mai mult se ocupă de ea, atunci când rămâne singur. Singur doar cu ura şi cu disperarea ce tot cresc. Tot cresc… Scribul oferă bulgărele de aur şi nimeni nu-l doreşte.
Al Şaptezeci şi cincilea a intrat în conştiinţa contemporanilor drept omul cel mai înţelept al vremurilor sale, aşa cum n-au fost decât personajele mitice, iar generaţiile următoare au ridicat această faimă la rang de legendă, numeroasele pilde ce ni s-au transmis transformându-i viaţa în paginile unui moralizator roman apocrif. Tenta hagiografică devine tot mai pronunţată odată cu trecerea timpului, astfel încât eroul copleşit de calităţi s-a transformat într-un personaj de manual, sumă a proprietăţilor predicate de oratorii diferitelor amvoane atât religioase, cât şi laice. Un veac mai târziu, numele Celui de Al Şaptezeci şi cincilea a devenit substantiv propriu, înlăturând cu totul uitata biografie a celui care a fost numit de contemporani „Înţeleptul”. Azi, cel care a fost Al Şaptezeci şi cincilea nu mai este decât un concept1.
Stă scris în paginile cărţii despre Al Şaptezeci şi patrulea, Omul din fereastră, tatăl Înţeleptului: „Aşadar, iată cum – farsă a sorţii! – ne aflăm la cea de a patra biografie succesivă începută în spaţiul numit de scrib „Enigma Europei”, adică în spaţiul despre care se ştiu atât de puţine lucruri, însă care ne permite, totuşi, să aflăm originea unor asemenea exponenţiale personaje marginale ale istoriei. Dacă, într-adevăr, tatăl copilului s-a întors la Avignon în A.D. 1411, înseamnă că Al Şaptezeci şi patrulea avea de acum 32 ani2. Enigma Europei lasă să-i fie descoperite doar puţine taine.” Şi, cum fiul Omului din fereastră se va naşte la amurgul veacului al XIV-lea, când tatăl său abia a împlinit 20 de ani, înseamnă că tradiţia se păstrează şi că avem chiar şi cea de a cincia biografie succesivă începută în spaţiul numit de scrib „Enigma Europei”, România de azi. Al cincilea copil născut acolo, dar nici unul rămas în „Ţara dinspre tătari”! În legătură cu această origine atât de stranie şi plină de trimiteri fabuloase în percepţia occidentalilor, călugărul dominican Cornelius Humilliatus3, biograful cel mai respectat al Înţeleptului, va dezvolta o adevărată teorie, menită a fi introducerea optimă pentru întâmplările pline de har narate pe parcursul cronicii: aşa cum pâlnia fără fund a răsăritului a revărsat, de la începuturile lumii, alte şi alte seminţii peste neamurile obosite ale „vechilor civilizaţii”, spune călugărul, aşa acelaşi răsărit a trimis spre „lumea noastră” şi „mesagerii mesianici” ai unor culturi nebănuite. „Există, pe larga farfurie a lumii, misterioase găuri din care răzbesc zvonurile aduse din străfundurile genezei de oameni atât de deosebiţi încât au puterea de a schimba cutumele, cunoaşterea şi plăcerile celor la care ajung. Una dintre aceste găuri – şi cea mai apropiată faţă de noi, în întinderile nelimitate – se află în Carpaţii Orientali4, de unde s-a ivit şi Înţeleptul”. La „Oamenii care au puterea de a schimba cutumele, plăcerea şi cunoaşterea la care ajung” grăieşte prin gura lor vocea lui Dumnezeu, remarcă Humilliatus, reluând textul biblic: „Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta, dar Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim. (…) Şi a stat tot poporul deoparte, iar Moise s-a apropiat de întunericul adânc unde era Dumnezeu”: (Ieşirea, 20, 19-21). Ce autoritate mai mare putea să-i atribuie personajului său cronicarul Celui de Al Şaptezeci şi cincilea? Înţeleptul – „Mesagerul lui Dumnezeu”!
Cognomenul „Înţeleptul” s-a născut, mai mult ca sigur, şi din preluarea legendei Omului din fereastră, o legendă neobişnuită pentru că eroul ei se afla de faţă, putând fi văzut şi, uneori, foarte rar, chiar auzit. Ambiguitatea dintre mister şi concretul aflat la îndemână – şi totuşi de neatins – stârnea imaginaţia obligată să completeze explicaţiile prin logică şi nu prin experienţă. Or logica oamenilor este adesea doar pur justificativă. Un asemenea tată cum era Al Şaptezeci şi patrulea nu putea fi decât părintele unui fiu la fel de deosebit. Iar discreţia în care-şi ducea traiul familia Omului din fereastră nu făcea decât să alimenteze imaginaţia florentinilor. Palatul Bosci a fost cumpărat de şeful clanului încă înainte de sosirea în Italia, iar acesta nici n-a coborât din atelajul care l-a adus în lungul convoi de căruţe, însoţitori şi poveri de hăt departe pe malurile râului Arno şi a intrat direct în curtea masivei clădiri. (Omul din fereastră n-a călcat niciodată cu pasul, în lungu-i popas prin Florenţa, pământul cetăţii. Pe care n-a mai părăsit-o.) Şi, pe deasupra, apariţia Celui de Al Şaptezeci şi patrulea şi a alaiului său s-a petrecut noaptea, la fel, cum, tot noaptea, după mai multe luni, avea să intre în Palatul Bosci şi cel de al doilea convoi, mai mic, aducând familia şi restul servitorilor. Şi pe Cel de Al Şaptezeci şi cincilea. După luni şi ani, când notorietatea Omului din fereastră a atins cotele pe care nu le va părăsi nici după moartea sa, lumea parcă îşi amintea amănunte semnificative în legătură cu instalarea sa a şi a însoţitorilor săi în cetatea de pe Arno, amănunte tot mai fabuloase, odată cu trecerea timpului.
În vreme ce şeful familiei – ajuns între timp „Sfinxul din Florenţa” – supraveghea neîncetat oraşul de la înălţimea ferestrelor etajului al doilea, palatul său devenise o fortăreaţă inexpugnabilă, păzită cu străşnicie zi şi noapte de o armată de servitori disciplinaţi.
Este momentul ca scribul să noteze un fapt care l-a uimit şi l-a pus pe gânduri: în fond, lunga trecere prin lume a tatălui s-a suprapus multă, foarte multă vreme, peste cea a fiului, aşa că ar fi fost firesc să putem decela întâmplări din biografiile amândurora din aceleaşi surse. Însă nici Alvar Pelayo, nici atât de severul Fra Gregorio, nici abatele Contador şi nici măcar amintitele Minuni ale Sfintei Fecioare, toate atât de atente cu Omul din fereastră, nu fac măcar o singură referire despre faptele Înţeleptului! Singura sursă pentru acesta rămâne dominicanul Cornelius Humilliatus! Fapt cu atât mai ciudat cu cât ambii, tatăl şi fiul, au fost, pentru florentini, printre protagoniştii vremurilor lor! Amănuntul acesta a apucat să-l surprindă atât de mult pe scrib, încât a ajuns să se îndoiască de realitatea istorică a unuia sau a celuilalt personaj ori, măcar, să pună la îndoială filiaţia Înţeleptului. Totuşi, făcând abstracţie că s-au schimbat analiştii, toate celelalte informaţii potrivesc cu mare precizie piesele în planşa de puzzle5.
În Palatul Bosci nu puteau pătrunde neaveniţii, în schimb, cu excepţia Omului din fereastră, locuitorii clădirii ieşeau în mod normal pe străzile cetăţii. După doar câteva zile de la sosire, servitorii şi rudele sărace au devenit personaje cunoscute. Şi una dintre cele două doamne ieşea destul de des, ajungând să fie şi invitată la petrecerile notabilităţilor tot mai curioase în legătură cu ciudata familie. Pe urmă, şi cealaltă doamnă – e adevărat că mai retrasă – a putut fi văzută plimbându-se, desigur însoţită, în serile răcoroase pe malul râului Arno. Spre deosebire de prima, aceasta era o „femeie tăcută, cu o privire melancolică”.
Ca legaţi de un jurământ solemn, nici servitorii, nici rudele sărace, nici cele două doamne nu povesteau mai nimic despre intimitatea Palatului Bosci. Până şi copiii păreau sever dresaţi să evite orice asemenea discuţie.
Despre Al Şaptezeci şi cincilea, sosit, aşa cum s-a văzut, la vârsta de doisprezece la Florenţa, se povestesc numeroase amănunte din prima sa copilărie din… cetatea de pe Arno, aşa că legenda i s-a amestecat cu realitatea încă din timpul vieţii. Se spunea că pruncul (!), fiind plimbat în braţe de o doică, alături de mama sa (una dintre cele două doamne din Palatul Bosci) a nimerit într-o mare zarvă: lumea povestea îngrozită cum cel ce fusese considerat celebrul tâlhar Giulio Barba, fiind spânzurat în piaţa publică, s-a dovedit a fi fost doar un anonim din regiunea Grosseto. Omul, ce semănase într-adevăr cu temutul bandit, a fost recunoscut prea târziu de cei ce-l cunoşteau drept un ţăran liniştit, deşi cam beţivan, din Magliano. Discuţiile nu s-au mai terminat în jurul nefericitului eveniment, până ce copilaşul (?) Al şaptezeci şi cincilea n-a pus punctul pe i:
„- Numai Dumnezeu are dreptul să judece! a venit extrem de clar din gura sa.
– Şi ce să se întâmple cu cauzele oamenilor nevolnici? au replicat miraţi şi încă neîncrezători cei din jur.
– Judecătorii trebuie să fie demni de misiunea lor, a gângurit pruncul.
– Cum asta?
– Fiind atât de convinşi de dreptatea lui Dumnezeu, încât să nu decidă decât devenind pentru pronunţare însăşi Gura Domnului.
Lumea s-a oprit să judece spusele pruncului şi s-a risipit în linişte. Un lucru a devenit cert: Dumnezeu vorbise în clipele acelea prin gura copilului.”
O altă legendă a circulat, încă de pe atunci, despre celebrul personaj: aceea că, atunci când rostea una dintre minunatele sale sentinţe – deşi, în realitate, fiul Omului din fereastră s-a ferit întotdeauna să tragă concluzii – Al şaptezeci şi cincilea îşi smulgea din frunte… câte un ciob de sticlă. S-a crezut că mintea acelui om extraordinar ar fi conţinut un vas cu înţelepciune care, din când în când, se spărgea şi permitea, prin fisuri, să se scurgă deşteptăciunea. Şi în producţiile plastice unde apare, fruntea îi este reprezentată cu asemenea cioburi.
Şi alte asemenea pilde circulau încă din timpul vieţii în legătură cu Al Şaptezeci şi cincilea, unele povestite de Cornelius Humilliatus, altele uşor recognoscibile în alte surse. Din lipsă de spaţiu, într-o relatare şi aşa mult prea lungă, scribul se va rezuma la doar încă una singură: în Palatul Bosci trăiau mai multe pisici, având misiunea de a-l apăra de invazia şoarecilor şi a şobolanilor care au invadat cetatea, micilor lighioane ajungând să nu le mai fie frică de prezenţa oamenilor. Ba mai mult, pisicile au fost cele cărora a început să le fie frică de scârboasele rozătoare apărând mai nou în adevărate haite şi, aflându-se în vădită superioritate numerică, neezitând să iasă la atac ziua în amiaza mare. Servitorii au propus să mai fie aduse şi alte pisici, dar şi câini, însă animalele acelea au început să se sălbăticească şi se agresau între ele, ba chiar au ajuns să se repeadă chiar şi asupra oamenilor. Soluţia a găsit-o tot copilul Al Şaptezeci şi cincilea: urcându-se pe scaune şi lăzi, a coborât câteva oglinzi mari la nivelul înălţimii animalelor de casă, iar acestea, descoperindu-se pe ele însele, au început să aibă mult mai mare eficienţă în luptele cu şoarecii şi chiar şi cu şobolanii. În felul acesta, măcar în încăperile locuite de oameni, nu mai era nici un pericol să fii atacat în somn de lighioanele venite din adâncurile subsolurilor. De unde acest succes uimitor? Nimeni n-a înţeles ce a transformat atât de mult felinele şi câinii, dar mai mulţi comandanţi militari, aflând de minunea din Palatul Bosci, şi-au pus soldaţii să se privească îndelung în oglindă, înaintea unor bătălii. De data asta, rezultatele au fost discutabile, iar „noua tactică a pregătirii de luptă”, amintită şi de Michelangelo, a fost abandonată.
1 Şi acum încă, după atâtea veacuri, în numeroase locuri ale Europei meridionale, când spui despre cineva că este foarte inteligent, îl aduci în memorie pe „Episcopul din…”. (Mai ales, când un copil promite să iasă din comun se face acea apropiere.)
2 Poate spre a-i spori şi mai mult faima, unii cronicari notează data naşterii sale în dreptul anului 1378 de după Hristos, pentru a sugera că, la fel ca şi Mântuitorul, şi Omul din fereastră a pătruns în lumea la care izbăvire a contribuit şi el – chiar dacă prin fiul său – tot la vârsta legendară de 33 ani. Sugestie ce ar fi putut fi considerată blasfemie, aşa că nimeni n-a îndrăznit s-o precizeze explicit.
3 Monah ce declară că şi-a luat numele „Cornelius” din admiraţia faţă de mama Grahilor, femeia care a adunat „ nobleţea speranţei în viitor”, iar pe cel de „Humilliatus” drept asumare a umilinţei cerute de ordinul său călugăresc. Însă relaţia dintre Al Şaptezeci şi cincilea şi cronicarul său i se pare scribului mult mai profundă, iar admiraţia nemăsurată a cronicarului faţă de subiectul preocupării sale, mărturisită în întregu-i amplu demers, a contribuit decisiv la faima personajului. Înţeleptul n-a fost denigrat în nici una dintre paginile care ne-au rămas despre el, fapt explicat de Cornelius Humilliatus prin aceea că personajul nu putea fi atins prin jignire, o altă calitate considerată de cronicar de mare virtute şi semn al supremei înţelepciuni.
4 Desigur că şi munţii aceia sunt mult mai înalţi în descrierea lui Cornelius Humilliatus decât se prezintă în realitate, ei perforând norii şi ajungând la înălţimi pe care omul obişnuit nu le poate suporta, însă care constituie adevărate scări spre „lumea de sus”, de unde vine şi înţelepciunea aleşilor care au străbătut acel coridor vertical.
5 Omiterea parcă obstinată a Înţeleptului în sursele citându-l pe tatăl său l-a enervat pe scrib şi pentru că dă impresia că Al Şaptezeci şi cincilea ar fi fost considerat o eminenţă cenuşie, un agent secret, ceea ce ar duce la concluziile conspiraţioniste pe care scribul le consideră mult prea exagerate: ele provin, de obicei, din nevoia de a explica lucruri greu de explicat, dar cine ascunde tocmai instrumentul pe care-l socoteşte atât de important în demonstraţia sa?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.