CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Recapitulând iarăşi: în 1436, când Al şaptezeci şi şaselea a împlinit 17 ani, a murit, după o scurtă suferinţă, soţia Înţeleptului. Până atunci, fiul şi-a petrecut nopţile în iatacul mamei, spre nemulţumirea puţinilor care cunoşteau acest fapt nedemn pentru un tânăr bărbat. Cum mama s-a stins după o boală fulgerătoare, imaginea ei a rămas nealterată şi s-a contopit cu personajele binelui din poveşti¹. Şi Al Şaptezeci şi cincilea i-a păstrat doliul toată viaţa, iar simţămintele sale i-au făcut şi mai ferm drumul către Dumnezeu, singura raţiune care i-a rămas. Fiul a suferit la fel de mult, însă, în cazul său, durerea i s-a transformat tot mai mult în spaimă. Câtă vreme tatăl s-a călugărit, feciorul şi-a împărţit nopţile cu doica şi cu servitorii. Iar atunci când situaţia a riscat să devină intolerabilă, iar secretul n-ar mai fi putut fi ascuns, a fost însurat cu Francesca Malatesta, femeia aleasă din considerentele deja arătate. După alţi câţiva ani, după ce Francesca şi-a îndeplinit datoriile stipulate în contractul de căsătorie şi a început să lipsească tot mai mult de acasă, lăsându-şi soţul singur în întuneric², băiatul, devenit adult şi tată a trei copii, şi-a căutat părintele şi, spre disperarea aceluia, refuza să plece de lângă el. Ajuns episcop, Al Şaptezeci şi cincilea l-a cărat după el în importantele-i misiuni diplomatice. Până ce au ajuns la un compromis: Nătăfleţul s-a împrietenit cu Roberto, omul care s-a dovedit atât de fidel fostului său stăpân, bătrânul cardinal Garante. Al Şaptezeci şi şaselea a acceptat să-l lase, din când în când, pe tatăl său să-şi vadă de treburile sale, iar el să doarmă într-o încăpere cu servitorul. Dar, cu toate acele măsuri de siguranţă, peregrinările nocturne ale sufletului său n-au încetat. Ba, chiar dimpotrivă! Nătăfleţul se străduia să rămână cât mai multă vreme treaz, însă epuizarea din pricina lipsei de somn îl făcea să aţipească ziua. Când, de obicei, chiar că era singur.

Al Şaptezeci şi şaselea a observat că în călătoriile din timpul zilei, sufletul întâlnea mai multe personaje decât noaptea. (Poate pentru că noaptea rar era singur, îşi explica el fenomenul.) Iar scribul constată cu uimire că din acele vise de zi apar momente care au rămas nedefinite în minuţioasele-i cercetări făcute la timpul potrivit. Pentru a da un singur exemplu: Al Şaptezeci şi şaselea l-a cunoscut prea puţin pe Raoul Bosci, în vremea cât acela, suferind, şi-a trăit ultimii ani în cele două încăperi ce i-au rămas la etajul al doilea al Palatului Bosci³. Şi, totuşi, tocmai cu ajutorul Nătăfleţului putem afla măcar o parte dintre amănuntele sfârşitului acelei vieţi. Poate că bunul cititor îşi mai aminteşte că abatele Contador l-a dus pe Baldassarre Cossa (antipapa Ioan al XXIII-lea) în Palatul Bosci şi i l-a arătat pe ultimul vlăstar al familiei, grav bolnav. Asta s-a petrecut în 1420, cu ocazia întâlnirii fostului antipapă cu Martin al V-lea, sfântul părinte în scaun. La data aceea, Al Şaptezeci şi şaselea, abia împlinea un an… Dar iată ce este notat în descrierea vieţii Omului din fereastră: „Totuşi, aşa cum vom vedea la timpul potrivit, biografia ultimului descendent al lui Roger Chiorul nu s-a terminat odată cu pierderea averii şi cu retragerea sa în două cămăruţe de la etajul al doilea al fostului său palat. Identitatea i-a fost preluată de alţii, încât devine actor în numeroase întâmplări la care n-a mai apucat să ajungă în traiul său pământean.” Aşa că scribul a schimbat ţinta cercetărilor sale şi s-a dus pe urmele lui Raoul Bosci, iar strădania i-a fost răsplătită. Tocmai în vara (?) anului 1464, după plecarea papei şi a Înţeleptului la Ancona, cineva a apărut la Florenţa şi, dându-se drept fiu nelegitim al Ultimului Bosci, a deschis un proces, încercând să dovedească „mari vicii” ale contractului prin care Al Şaptezeci şi patrulea a cumpărat palatul. Omul din fereastră şi-a angajat cei mai scumpi şi cei mai eficienţi avocaţi şi şi-a continuat nestingherit viaţa de la geamurile sale. Se pare, însă, că lucrurile n-au mers aşa cum se aştepta pentru că avem un protocol de la acel proces şi, spre bucuria scribului, la dezbateri a fost prezent şi Înţeleptul. Suntem la începutul anului 1465, iar fiul Omului din fereastră a schimbat tactica apărătorilor familiei sale şi a mers pe ideea că solicitantul ar fi un uzurpator. Pentru aceasta, a adus doi alţi pretendenţi la succesiunea familiei Bosci, doi alţi bărbaţi care au spus că sunt bastarzii lui Raul şi că reclamantul iniţial, apărut de niciunde, însă cu pretenţii atât de neruşinate, n-ar fi fost decât un impostor care, oricum, n-a fost recunoscut niciodată de tatăl lor. De unde este de presupus că actul de vânzare-cumpărare al edificiului în cauză se găsea într-adevăr grevat de iregularităţi, altfel Al Şaptezeci şi cincilea n-ar fi avut motive să vină cu acei martori neaşteptaţi. Mai trebuie amintit că ambii acei presupuşi fii recunoscuţi au fost despăgubiţi de Înţelept, aşa că procesul s-a stins⁴. Cum, practic, Nătăfleţul n-a avut cum intra în contact direct cu Ultimul Bosci, acela murind când el abia se născuse de un an, este greu de spus de unde ştia Al Şaptezeci şi şaselea atâtea amănunte din viaţa lui Raoul şi tindem să-l credem, în lipsa unei alte explicaţii, că doar atunci când sufletul i s-a aflat în trupul bunicului şi al tatălui său, abia atunci a intrat Nătăfleţul în legătură cu acele întâmplări. Şi, ca şi strămoşii săi, la acel moment nici Al şaptezeci şi şaselea n-a cunoscut urmarea. Pentru că atunci Al Şaptezeci şi şaselea chiar era unul dintre acei strămoşi. Doar că revenind Nătăfleţul, memoria îi păstra şi acele experienţe.

Totul a început atunci când au apărut în mare taină şoaptele cum că grupul contelui Patazzi ar fi reprezentat în peninsulă interesele nu numai ale Veneţiei, ci şi cele ale lui Sigismund de Luxemburg, împăratul german care a ştiut să fie când de partea papei, când de partea duşmanilor acestuia. Într-adevăr, Sigismund, pe atunci rege al Ungariei, predispunea, prin prestigiul său, la tot felul de supoziţii în care misiunile secrete şi ritualurile speciale nu puteau lipsi. În 1408, împreună cu cea de a doua sa soţie, Barbara Cilli, au fondat „Ordinul Dragonului Doborât”, cu misiunea de a se opune oricărei erezii de la credinţa catolică şi, în primul rând, reformei husite, cea care le ameninţa însăşi augusta suveranitate în zonă. Din înaltul anturaj a făcut parte şi Pippo Spano (cunoscut nouă din pictura lui Andrea del Castagno), personaj născut în Florenţa şi zis Pipo of Ozora de englezi, Ozorai Pipó de unguri; Filippo Scolari, Lo Scolari ori Pippo Spano de italieni, dar şi Филип Маджарин, Philip Madzharin sau Filip Ungurul în Balcanii de Sud. Pipo de Ozora a devenit mai târziu, la şaizeci de ani, când s-a căsătorit cu Barbara al cărui domeniu s-a numit Ozora. Pippo, mai mult decât un condotier, a fost investit de înaltul său protector cu numeroase demnităţi în Europa de est, unde a ajuns, printre altele, comite de Timişoara şi ban de Severin. Şi a fost mai mult decât un condotier, întrucât nu numai că a luptat cu arma în mână, ci a ştiut să realizeze şi legături cu principii din Balcani (din Serbia, din Croaţia şi din principatele valahe. Însă, după cum vom vedea, nu numai…) Printre aceştia, cu Vlad Dracul⁵. Pippo se interferează cu povestea Celor O Sută, o dată, prin faptul că s-a ciocnit şi cu Sigismondo Malatesta, cumnatul Nătăfleţului. A doua oară, prin aceea că tatăl Celui de Al Şaptezeci şi şaselea, Înţeleptul, s-a folosit în cariera-i diplomatică de originea sa din răsărit, vorbind limba vlahilor, dar şi de originea florentină a lui Pippo. Înţeleptul a înţeles, chiar în perioada în care naţiunile îşi căutau identitatea, că Europa toată era legată prin numeroase încrengături ce nu aşteptau decât să fie explorate⁶. Aşa încât cei doi s-au cunoscut şi s-au întâlnit de mai multe ori. A treia oară se interferează Pippo Spano cu povestea Celor O Sută şi datorită lui Contador şi a zvonului că grupul lui Pantazzi ar fi devenit o sucursală a Ordinului Dragonului Doborât. Lumea este mică şi trebuie doar să-i găseşti culoarele prin care se întâlnesc diferitele ei puncte⁷. Cine ştie câte alte nume cunoscute ori uitate corespondează, pe căi nebănuite, între ele, deci şi cu Cei O Sută? Iar punctul de referinţă – unul dintre nodurile unde se întâlnesc toate acestea – scribul a izbutit să-l identifice în spatele zidurilor atât de impenetrabile ale Palatului Bosci, însă şi în legătură cu două personaje la care se aştepta mai puţin pentru asemenea roluri: Raoul Bosci şi Nătăfleţul! A fost de parcă Ultimul Bosci ar fi apucat să-i transmită misiunea sa pruncului abia născut, asigurând continuitatea în ceva ce scribul, amintind de Raoul, în descrierea vieţilor Celui de Al Şaptezeci şi patrulea şi a Celui de Al Şaptezeci şi cincilea, nici măcar n-a bănuit că ar fi existat.

În lumea aceasta mică – îngrădită de Însuşi Dumnezeu cu un gard impenetrabil de timp şi spaţiu – după ce l-a exilat pe Adam şi pe urmaşii acestuia -, diferiţii muritori, diferitele organizaţii, diferitele state se atrag ori se resping. Aceste atracţii şi aceste respingeri mişcă tot ce se petrece pe atomul numit Terra. Oamenii se atrag în scopuri nobile ori mânaţi de interese meschine, pentru a obţine un lucru sau altul, pentru o coroană din fum aurit sau pentru că doar aşa îşi pot asigura conştiinţa de sine; în acelaşi timp, oamenii se resping cu cei ce doresc acelaşi lucru ori văd în aceia o piedică în calea propriei satisfacţii. Să luăm, pe rând, câteva elemente şi să încercăm să găsim coridoarele subterane care au pus în legătură diferiţii muritori, diferitele organizaţii, diferitele state ce se atrag ori se resping unele cu celelalte. Un exemplu ar fi fost misterioasa frăţie a contelui Patazzi, despre care doar şoapte precaute sugerau din cine era formată şi ce scopuri urmărea. Patazii a venit în Toscana la sfârşit de trecento şi nimeni nu ştia dacă organizaţia sa a existat şi înainte. În afară de abatele Contador şi de… Pippo Spano, era greu de afirmat cu certitudine cine dintre cei ce frecventau acele cercuri era cu adevărat membru al frăţiei, pentru că toţi aceia erau oameni de lume şi se amestecau în saloanele vremii cu persoane ce nu făceau parte din organizaţie. Scribul ştie cu certitudine doar că şi Ultimul Bosci a fost membru activ, dat fiind că nu a pregetat să-şi ajute un frate, cu riscul, ulterior dovedit, de a-şi pierde toată averea şi de a-şi compromite întregul viitor. Şi Înţeleptul este de presupus că a făcut parte din societatea atât de secretă şi de misterioasă, fiindcă, o vreme, Al Şaptezeci şi cincilea părea să fi fost nedespărţit de Raoul Bosci. Nu ştim dacă Înţeleptul, devenit episcop şi angrenat în numeroase misiuni diplomatice, a continuat să apere interesele grupului Patazzi, însă fiului său, Contador i-a arătat mult interes. Stă scris în rândurile despre Cel de Al Şaptezeci şi cincilea: „Ulterior, Roberto, tânărul diacon din preajma lui Garante, a intrat în slujba episcopului pe care scribul l-a numit Înţeleptul. El, împreună cu acel Valentino, barcagiul care a reuşit să-l scoată din Roma pe papa Eugen al IV-lea, au devenit oamenii de încredere nedespărţiţi de Cel de Al Şaptezeci şi cincilea şi sunt mereu amintiţi în această calitate şi de Humilliatus.” Numai că amândoi, înainte de a-l sluji cu atâta devotament pe episcop şi pe fiul acestuia, şi-au găsit refugiul în castelul lui Patazzi de lângă Siena, unde s-au ascuns o vreme, în calitate de grădinari. Apoi, când Roberto a ajuns să doarmă în aceeaşi odaie cu Nătăfleţul, s-a ocupat mai mult de Al Şaptezeci şi şaselea decât de tatăl acestuia.

În perioada în care Pippo Spano a devenit Ozorai Pipó, ni se semnalează un conflict între el şi Sigismondo Malatesta, care, prin Francesca, era rudă cu Nătăfleţul. Dar s-a întâlnit şi cu tatăl acestuia, servind cu arma ceea ce episcopul pregătea cu diplomaţia. Cauzele conflictului, dacă ar fi să dăm crezare bârfelor vremii, ar fi pornit de la o poveste de alcov. Aşa că Malatesta părăseşte Ordinul Dragonului Doborât, însă nu şi pe cel al Cavalerilor Sfântului Mauriciu. Unde cei doi rivali se reîntâlnesc. Nătăfleţul, prin mărturia lui Gianni Vengeri, povesteşte pe larg cât de complicate erau relaţiile între cei doi cavaleri care într-un loc erau duşmani, iar în altul fraţi. Povesteşte chiar şi lucruri pe care nu le poţi şti decât dacă ai fost de faţă. De unde ştia Nătăfleţul acele multe, prea multe, amănunte? Malatesta îl dispreţuia profund, iar pe Pippo n-a avut de unde să-l cunoască. Decât dacă, din nou, a trăit evenimentele prin Înţelept, cel care a colaborat cu amândouă personajele în diplomaţia florentină, dar şi în cea îndreptată împotriva turcilor în Balcani.

Mai ştim că abatele Contador a fost unul dintre foarte puţinii oameni care au avut acces în Palatul Bosci şi că a pătruns chiar şi în odăile de la ferestrele cărora „Sfinxul din Florenţa” supraveghea cetatea. Iniţial, abatele şi-a făcut intrarea prin Raoul. Şi când Ultimul Bosci a căzut la pat, dar şi înainte, când tânărul nu mai dispunea nici măcar de surse pentru a se întreţine, abatele i-a adus cele necesare supravieţuirii. De nepotul de nici doi ani al Omului din fereastră, Contador a început să fie preocupat abia când (în prezenţa sa) Raoul Bosci a trecut în nefiinţă. Toată grija faţă de Ultimul Bosci a transferat-o celui mai tânăr dintre Cei O Sută, încât e evident că Palatul Bosci era important pentru Contador şi pentru cei pe care îi reprezenta. Cum există suficiente dovezi că relaţia sa cu Nătăfleţul nu s-a întrerupt vreodată, scribul tinde să creadă că izvorul niciodată secat al averilor Omului din fereastră se revărsa şi în societatea lui Patazzi. Despre Omul din fereastră, se ştie că n-a făcut parte, de la venirea sa la Florenţa, din nici un grup de influenţă şi că era inutil să încerci să-l atragi într-una sau în altă partidă. În legătură cu misiunile fiului său, nu cunoaştem decât puţine aspecte. Iar, biografia Nătăfleţului e acoperită de conotaţiile poreclei şi de renumele mizerabil pe care i l-a împrăştiat fiul său, Al Şaptezeci şi şaptelea. (Legendele despre fricile Nătăfleţului, intrate în proverbe, s-au dovedit atât de puternice încât i-au acaparat cu totul imaginea.)

Dacă misteriosul conte Patazzi a pătruns în istoria Toscanei cu mulţi ani înainte de a-şi face Cei O Sută apariţia în Florenţa – în 1411 -, în alt loc al planetei, Sigismund, regele Ungariei (din 1387), viitor rege romano-german (din 1410), viitor rege al Boemiei (din 1420), viitor purtător a „coroanei de fier” a Lombardiei (din 1431) şi viitor împărat romano german (din 1433), împreună cu Barbara de Cilli, îşi fondează, în 1408, ordinul, ca reacţie împotriva reformei husite. Numai că Jan Hus pleacă să-şi limpezească situaţia la Conciliul de la Konstantz abia în 1415. Pleacă bazându-se pe o scrisoare de liberă trecere tocmai din partea lui Sigismund, scrisoare de liberă trecere pentru dus şi întors. Asta după ce acelaşi Sigismund îşi fondase ordinul cu şapte ani mai înainte tocmai cu scopul de a lupta împotriva lui Hus şi a celor tot mai multor adepţi ai aceluia! Aşa că scrisoarea aceea n-a fost decât un paşaport pentru rugul din cetatea Gottlieben pe Rin, cetate aparţinând episcopului din Konstanz, unde reformatorul ceh va fi ars de viu la 6 iulie 1415. Ceea ce dovedeşte că Sigismund şi-a planificat din timp acţiunile, că a avut răbdare să le ducă la capăt şi că a ştiut să adune în jurul său, (şi) prin statutul de frăţietate, cele mai diverse şi cele mai eficiente forţe ale vremii. Aşa se explică şi ascensiunea sa neîntreruptă spre noi şi noi demnităţi, până la cea mai înaltă dintre cele lumeşti, cea de împărat romano-german. Că ţintele sale au fost de durată şi că doar ele au contat pentru el o dovedeşte şi faptul că a primit coroana imperială din mâinile papei, după ce vreme de veacuri, predecesorii săi nu s-au mai bucurat de asemenea favoare. Apoi l-a părăsit şi pe papă, la fel ca şi pe Jan Hus. La noua societate, au aderat figuri importante ale vremii, dar şi persoane cu statut discret. Ca în orice ordin ce se respectă, regula conspirativităţii era cea care-i dădea prestigiul, doar că membrii ei purtau la lumină însemnele: dragonul doborât înfăşurat în jurul gâtului aparţinătorului frăţietăţii şi cu capul căzându-i pe piept. Nici asta nu era ceva nou: şi cavalerii templieri, şi cavalerii ioaniţi, şi cavalerii teutoni îşi etalau cu mândria apartenenţele, fără a elimina prin aceasta convingerea celor mulţi şi neiniţiaţi că mai existau şi alte persoane făcând parte din confrerie, stând în umbră şi colectând cu grijă orice referire folositoare ori dăunătoare frăţietăţii lor. Printre ei, Amedeo VIII, contele de Savoy, ridicat la rangul de duce de către acelaşi Sigismund. Când Amedeo fondează, la rândul său, în 1422, Ordinul Sfântului Mauriciu, el venise la mănăstire purtând pe piept Dragonul. Dar renunţă la el⁸, „în semn de retragere totală din lume”. Retragere la Dumnezeu, pe care să-l slujească prin intermediul propriului său ordin, cel al Sfântului Mauriciu. Şi, la fel cum Sigismund a pregătit din vreme doborârea lui Jan Hus şi a adepţilor aceluia, aşa şi Amedeo a venit „întâmplător” în mănăstirea Ripaille, pe malul Lacului Geneva, însoţit de şase cavaleri. Cavaleri despre care se ştie prea puţin, dar se pare că şi ei erau (foşti?) membrii ai Ordinului Dragonului Doborât. Or, pentru a iniţia o nouă confrerie, tradiţia cere, în cele mai multe cazuri, şapte cavaleri fondatori. În lista găsită de scrib, numele unuia dintre aceştia apare mâzgălit până la ilizibil. (Poate de aceea, în alte câteva surse, se vorbeşte că Amedeo ar fi fost însoţit în recluziune doar de cinci tovarăşi.) Despre acel loc lipsă din şir s-a mai făcut vorbire. Să vedem crezul cavalerilor Sfântului Mauriciu, aşa cum este păstrat în Codex Parisiensis şi cum ni l-a lăsat Eucherius din Lyon cu o mie de ani înainte de a ajunge ducele de Savoy la Ripaille. Sub deviza: Recunoaştem că suntem creştini; creştinilor nu ne vom opune niciodată”, membrii ordinului jură: „Împărate, e adevărat că suntem soldaţii tăi, dar nu mai puţin – o recunoaştem deschis – suntem în slujba lui Dumnezeu. Ţie îţi aparţine curajul nostru în război, Lui viaţa noastră fără de prihană. Tu ne dai solda pentru osteneala noastră, El ne dăruieşte începutul fiecărei vieţi. Nici măcar la poruncă imperială nu avem voie să ne tăgăduim Dumnezeul şi Creatorul, Dumnezeu care şi ţie îţi este Dumnezeu şi Creator, fie de accepţi sau nu (acest adevăr). De nu ne vei obliga să-L jignim printr-o asemenea faptă de sânge, te vom sluji şi pe mai departe cu credinţă, aşa cum am făcut-o şi până acum. În caz contrar, îl vom asculta mai mult pe El decât pe tine. Împotriva oricărui duşman, îţi oferim braţul, dar s-o mânjim cu sânge nevinovat ne contravine convingerilor. Dreapta noastră luptă împotriva celor fără de Dumnezeu şi împotriva inamicilor, dar pe cei cucernici şi pe concetăţenii noştri nu-i măcelăreşte. Noi ridicăm armele pentru concetăţenii noştri şi nu împotriva lor. Noi am luptat din convingerea fidelităţii noastre, dar cum am putea menţine această fidelitate, dacă i-am refuza aceeaşi fidelitate Dumnezeului nostru? Înainte de toate, I-am jurat lui Dumnezeu, abia apoi comandantului militar. Nu ai putea avea încredere în cel de-al doilea nostru jurământ, dacă l-am încălca pe primul.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.