CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (78)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Şi mai era ceva: clipa nopţii strălucea sub desenele artificiilor şi muzica petrecerii, a instrumentelor şi a glasurilor femeilor când insinuante, când izbucnind strident. Însă chiar şi înecate în vin şi cucerite de simţuri, deşi obosite, gândurile nu se puteau lepăda de groaza mereu prezentă a primejdiei otomane. Imaginea trupurilor nobile ale unor comandanţi creştini trase în ţeapă ori sfârtecate asemenea unor animale la măcelar persista în spaimele Europei până şi în momentele cele mai fericite. Pe lângă gravele boli interne, corpul dreptcredincios era mereu zguduit de loviturile turcilor, la fel ca şi de ameninţarea permanentă a acelor lovituri. Zvonurile se amestecau cu realitatea şi descriau un tablou dominat de Cavalerii Apocalipsei brăzdând peisajul şi împărţindu-l în mici fragmente tot mai rupte unele de altele. Cine să mai aibă curajul să se mişte împovărat de comori într-un asemenea univers?

– Poate evreii, sugeră Piero.

Cavalerul Marchiz dădu din mână a lehamite.

– Există acele trasee ascunse, de care am vorbit. Prin care sursele cele mai importante sunt duse de la apus la răsărit, unde-şi găsesc ascunzişurile sigure şi de la răsărit spre apus, atunci când ele trebui să rodească.

Piero îl urmărea tot mai greu pe oaspetele său: în primul rând, pentru că acela îi oferea surpriza de a-i vorbi cu totul altfel decât obişnuia tânărul fluşturatic, „fluturele de salon” s-o facă. De data aceasta, Al Şaptezeci şi şaptelea vorbea nu numai despre tainicele trasee ale averii celor din palatul său, din Palatul Bosci, dar şi despre multe alte râvnite comori celebre ce înflăcărau minţile oricărui tânăr aventurier toscan şi nu numai. A vorbit despre averea dispărută a Celui de Al Şaptezeci şi treilea din neamul Celor O Sută, Exorcistul, la fel cum şi despre la fel de misterioasa comoară a lui Roger Chiorul, adevăratul fondator al clanului Bosci, comoară ascunsă cel puţin pentru o vreme pe insula Batz (Enez Vaz)¹ şi a ajuns şi la potirul Sfântului Graal, la tainiţele secrete ale regelui Artur şi, desigur, la mereu invocatul şi niciodată recuperatul tezaur templier, căutat fără succes, iată, deja de şase generaţii. Întotdeauna a existat în istorie o peşteră a lui Ali Baba ori o insulă a unui Conte de Monte Cristo şi întotdeauna s-au găsit nenumăraţi oameni ce şi-au organizat viaţa în speranţa găsirii acelor colosale resurse ascunse şi, mai ales, oameni care au visat să fie ei cei cărora să le pice în faţă – pară mălăiaţă – aceleaşi miraje strălucitor materializate.

– Dar chiar şi cei ce dispun de cheia acelor seifuri, cum să mai aibă curajul să se mişte împovăraţi de comori într-un univers atât de plin de capcane? îşi reformulă Al Şaptezeci şi şaptelea întrebarea. Bogăţie imobilizată, trasee sigure, avere producând avere.

Nu mai stau singuri la masă. Pe nesimţite, o figură pe care o confunzi când cu Dumnezeu, când cu diavolul se insinuă din trunchiul copacului sub care erau ascunşi. La început, n-au sesizat acea zămislire, luând-o drept umbra însufleţită de vânt a unei ramuri protectoare. Până când, brusc, şi-au dat seama că din acel întuneric s-a ivit un personaj aievea. Lumânările de pe masă nu-i luminau faţa şi degeaba s-au străduit cei doi să-i desluşească trăsăturile că, din orice poziţie, acelea rămâneau de neprivit.

Piero aranjase cu slujitorii de nădejde ca nimeni să nu tulbure întrevederea cu tânărul Umberto, fiind în joc 20.000 de florini, o sumă ce merita orice strădanie. Aşa că neaşteptatul oaspete n-a avut cum să vină prin singura deschidere pe care o oferea gardul viu ce izola acea nişă. Un vânt tot mai puternic agita vegetaţia, dovedind că zăpuşeala nu se datora doar vinului, ci şi furtunii ce era gata să pogoare peste Pandalini. Tunetele şi fulgerele veniseră furişându-se iscusit printre jocurile de lumini ale artificiilor, aşa că ploaia a reuşit să surprindă pe toată lumea. Cu atât mai mult pe Piero de Medici şi pe Al Şaptezeci şi şaptelea, care trebuiră să constate că şi hainele lor s-au udat, deşi nu au simţit nici un strop căzând din înalturi. Vântul puternic a stins două dintre cele trei lumânări din sfeşnicul de pe masă, însă una dintre ele rezistă eroic, iar ei o priveau ca hipnotizaţi cum acea ultimă lumină ba părea că s-a sleit şi ea, ba îşi revenea unduindu-se sub suflarea vântului. Şi, în acelaşi timp şi fără să-şi comunice unul altuia, amândoi şi-au adus aminte de cele ce le-a povestit fiecăruia, tot aşa, într-o noapte, Ţipor: Rabi Şimon a interpretat versetul din Deuterion IV, 24 („Căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor”), vorbind despre culorile ce se desprind dintr-o lumânare aprinsă – culoarea albă, cea care se îndreaptă spre cer şi cea albastră sau neagră, de nedespărţit de prima, căruia îi oferă soclul (sau „tronul”, după cum s-ar fi exprimat învăţătorul). „Lumina inferioară este, prin natura ei, un instrument de distrugere şi de moarte, consumând tot ce se apropie de ea. Dar lumina de deasupra nu se consumă, nici nu se distruge şi nu se schimbă niciodată”².

În continuare, n-au putut să-şi mai dezlipească ochii de la flăcăruia victorioasă a lumânării care se încăpăţâna să nu cedeze nici sub rafalele de vânt şi nici sub umezeală – e drept că în nişa ascunsă atât de iscusit de gardul viu, ploaia s-a furişat fără să lase să se observe măcar şi un singur strop căzând de sus. Şi ascultară cele ce li s-a spus. Iar în întuneric, flăcăruia confirma cu albastru transparent pe negru ceea ce auzeau, după care câte un strop de ploaie ştergea totul, parcă spre a face lor următorului înscris.

– Prin Rabbi Şimon v-am transmis proorocirea venirii arabilor. Ca să ştiţi. Iar flacăra devenise mai albă ca oricând, câtă vreme au auzit Glasul.

Iar cei doi nu s-au mirat că le-au fost ghicite gândurile şi că a fost descoperit şi acel înţelept din neantul istoriei.

– Şi n-aţi ştiut să profitaţi de acea proorocire, se ivi, din aceeaşi zămislire, devenită umbră, vocea diavolului.

– Şi vi s-a spus şi despre ceilalţi robi ai semilunii şi despre turci.

– Şi iarăşi nu ştiţi să profitaţi.

Prima voce era dojenitoare, a doua batjocoritoare. Din prima se desprindea iubirea, din cea de a doua dezamăgirea. În timp ce se ivea prima voce, vocea minunată, zămislirea sorbea dintr-un pocal pe care-l ţinea cu ambele mâini acolo unde pasămite îi era gura, iar când venea a doua voce, vocea şfichiuitoare asemenea unei cravaşe, zămislirea părea că-şi duce pocalul cu o singură mână la gură, cealaltă folosindu-şi-o pentru a sublinia fiecare cuvânt cu câte un gest apăsat şi arătând – ca spre o dovadă – spre scrisul negru pe negru într-un alfabet pe care nici Piero şi nici Umberto nu l-au învăţat, dar care le-a devenit, pentru acele momente, cunoscut.

– Înainte de a suferi din orgoliu, asemenea vouă tuturor, amintiţi-vă că nu sunteţi decât întruchipările greşelilor orgoliului, a pedepselor binecuvenite lui Adam. Amintiţi-vă şi gândiţi-vă!

– „Întruchipările greşelilor orgoliului, a pedepselor binecuvenite ale lui Adam”, îngână diavolul. De parcă Adam ar fi putut fi altfel decât a fost zămislit. Tot amintindu-vă, veţi gândi fără a mai face ceva. Iar de undeva, din viitor, veni următorul fragment de discurs: „Este un avantaj evident dacă transformarea gândirii, care are loc în gândirea practică, nu se petrece abia în starea de aşteptare, ci s-a întâmplat deja, căci 1. astfel se economiseşte timp pentru configurarea acţiunii specifice, 2. starea de aşteptare nu este deloc favorabilă cursului gândirii. Valoarea promptitudinii intervalului scurt dintre percepţie şi acţiune reiese din constatarea că percepţiile se schimbă rapid. Dacă procesul gândirii a durat prea mult, rezultatul său a devenit între timp inutilizabil. De aceea, el este <gândit anticipat>”³. Stop! Scribul se opreşte aici: ar fi riscant să insiste că rândurile din Freud au fost rostite cu o jumătate de mileniu înainte de diavol, întrucât concluziile ar putea fi greu de potolit.

Scribul n-a făcut decât să copieze cuvânt cu cuvânt pasajul referitor la întâmplarea din Vila Pandalini din textul lui Gianni Vengeri. Pasaj ce se termină brusc, deşi scribul are impresia că autorul său a distrus intenţionat un fragment, mai ales că, afirmă, în continuare acelaşi autor, „sunt lucruri care nu trebuiesc aşternute în scris, fiind prea sublime şi totodată prea înfricoşătoare pentru a putea fi citite fără mari primejdii de cineva nepregătit destul”. El îşi motivează întreruperea povestirii printr-un artificiu: furtuna din acea noapte – amintită şi în anale, datorită stricăciunilor pe care le-a produs – ar fi fost prea puternică pentru ca Piero de Medici şi Al Şaptezeci şi şaptelea să mai poată sta în ascunzătoarea lor, chiar dacă nici rafalele de vânt şi nici ploaia n-au reuşit să stingă ultima lumânare. Totuşi, Gianni Vengeri trage concluzia desigur tot în spiritul admiraţiei faţă de eroul său: „Ceea ce s-a desfăşurat în continuare n-a fost decât consecinţa acelei întrevederi stranii: Piero de Medici, prin fiul său Lorenzo, ascultând cu mult folos de El, a ajuns acolo unde doar cei călăuziţi de El pot accede. Cavalerul Marchiz Umberto s-a încrezut în celălalt, crezând că prin tenacitatea-i extraordinară poate învinge, folosindu-se atât de darurile primite de la Acela, cât şi de viclenia celuilalt. Şi era cât pe ce să reuşească. Doar cineva cu adevărat puternic poate să spere la aşa ceva.”

Ar mai fi de adăugat un singur lucru: există manuscrise şi tipărituri având o calitate ciudată – aceea de a fi coerente indiferent de modul cum sunt citite. Aşa şi cu manuscrisul lui Gianni Vengeri: neîndemânaticul scrib a parcurs cu pixul în mână preţiosul op şi şi-a luat numeroase notiţe. Cu toate acestea, doar la o ultimă parcurgere a întregului material şi-a dat seama că două foi (manuscrisul nu are paginile numerotate şi precizarea îi aparţine scribului) erau lipite (de vreme?) între ele. Cu toate acestea, la prima lectură, nu şi-a dat seama de posibila existenţă a fragmentului omis. Ca şi în cazul misterioaselor volume în care nu ai niciodată posibilitatea să reciteşti un anumit pasaj pentru simplul motiv că nu-l vei mai putea regăsi odată închisă cartea, şi ciudăţenia manuscrisului lui Vengeri a mai fost amintită în istorie: cărţile care pot fi citite în funcţie de iniţierea lectorului, foile nedeschizându-se decât pentru cei mai pregătiţi, fără ca inocenţii să-şi poată da seama că au omis mai multe pagini.

Al Şaptezeci şi şaptelea nu şi-a retras participaţiunea din afacerile Casei de Medici şi a obţinut chiar mai mult decât a sperat: trei zile după convorbirea ciudată din grădina Vilei Pandalini, a semnat o înţelegere prin care i se dădea acces la deciziile majore ale întregii construcţii bancare, în plus, fiind făcut şi responsabil cu comerţul cu alaun papal⁴. Piero asistase cu mare atenţie la redactarea documentului, astfel încât acesta conţinea suficiente chichiţe pentru a putea obstrucţiona oricând orice iniţiativă a Cavalerului Marchiz. Pe de altă parte, nepotul Omului din fereastră se baza pe stilul său de a acţiona repede – „fulgerător”, după cum îi lăuda această calitate Gianni Vengeri – ca până la revocarea uneia dintre hotărârile sale, deciziile să-şi fi realizat deja efectele. Şi, cu toate că era într-adevăr „impulsiv, nepriceput şi orb de ambiţiile cele mai nebuneşti”⁵, Cavalerul Marchiz a dovedit că a calculat bine. Intervenţiile sale, chiar dacă multe dintre ele anulate aproape imediat, au lăsat, urme adânci, acel aproape imediat dovedindu-se deseori caduc. De aici şi motivul pentru care Gianni Vengeri i-a lăudat atât de mult acţiunile „fulgerătoare”: Al Şaptezeci şi şaptelea, deşi nimeni nu-i cerea nimic⁶, s-a dovedit extrem de activ chiar şi observând că era greu ca o hotărâre de a sa să nu fie discutată şi anulată în centrală. Aşa că, după ce a încercat să dicteze anumite acţiuni la Florenţa, a început să dispară tot mai des pe la filiale, unde a sesizat că-şi putea impune punctul de vedere, reacţiile din centrală venind mai întotdeauna prea târziu. Acele reacţii, în urma actului semnat de cele două părţi, erau de o politeţe desăvârşită şi se bazau întotdeauna doar pe argumente de necontestat privind siguranţa sau lipsa de siguranţă a unei investiţii ori a unui credit. Fiul Nătăfleţului nici măcar nu putea să se plângă de faptul că i-ar fi fost ştirbite prerogativele, rămânând fără replică în faţa adevăraţilor specialişti. Iniţial, acest tratament l-a dezarmat şi, de mai multe ori, n-a fost departe de a lăsa totul baltă şi de a reveni la vechiul său gând de a-şi cumpăra o armată şi de a reveni în Florenţa în calitate de cuceritor. (Gianni Vengeri notează ce transformări esenţiale ar fi avut de gând să facă Al Şaptezeci şi şaptelea odată ajuns stăpânul Toscanei, dovadă că imaginile virtuale ale acelor vise constituia constanta desfătărilor din momentele de graţie ale Cavalerului Marchiz.) Mai mult, după ce a fost umilit în mai multe discuţii purtate cu un funcţionar al băncii, un contabil cu multă experienţă, care i-a demonstrat în patru rânduri inoportunitatea hotărârilor pe care a vrut să le ia, a fost găsit mort în faţa casei sale. Şi un alt bărbat pus de către familia Medici de a opri cu multă eleganţă iniţiativele tânărului a avut acelaşi destin.

În mod evident, lucrurile nu puteau continua aşa. Conducerea a decis ca, la prima ocazie, să se despartă de Al Şaptezeci şi şaptelea, însă în aşa fel încât, folosindu-se de anumite clauze din contract iscusit gândite, să-i reţină cea mai mare parte din participaţiune. A durat atât de mult până să se ia acea decizie fiindcă tânărul părea că ştie mai multe decât s-ar fi bănuit din partea unui „fluturaş de salon”, iar, pe de altă parte, n-ar fi fost exclus, cu timpul, să vină şi cu alte fonduri importante din Palatul Bosci ori din celelalte surse pe care le-a pomenit în grădina Vilei Pandalini. Sigur, probabilitatea nu era foarte mare, însă tentaţia unor averi ascunse a fost şi rămâne mereu şi nimeni nu se poate dezice cu totul de ea. Nici măcar oameni atât de lucizi cum au fost cei din familia de Medici, a căror sursă de succes a fost prudenţa şi îndelungata pregătire a oricărei mişcări. Aceste caracteristici au dat soliditate întregii lor construcţii, însă au avut ca efect şi o anumită lentoare a acţiunilor. Pe de altă parte, Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea îi era tot mai clar că ori va găsi un mod de a-şi face auzit glasul în lumea financiară, ori va trebui să renunţe. Aşa a plecat, de data asta din proprie iniţiativă, să-şi încerce iarăşi norocul în filiale. Iar primele rezultate i-au dat de înţeles că a găsit calea căutată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.