CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (82)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Scribul a afirmat că Al Şaptezeci şi şaptelea îşi asigurase alternativa de avarie, fiind sigur că „dacă lucrurile nu vor merge bine, aproape oriunde s-ar fi aflat în Europa la momentul eşecului, ar fi găsit un punct de sprijin şi de refacere din partea celor care trebuiau să-i fie recunoscători pentru toate câte a făcut pentru ei”. (Ceea ce presupunea ca el să urmărească de la o distanţă de siguranţă desfăşurarea evenimentelor.) Şi, totuşi, nu numai în ziua atentatului, ci şi în zilele premergătoare, el s-a aflat la locul faptei, ba chiar bazându-şi planul pe intervenţia hotărâtoare în mersul acţiunii. De ce şi-a schimbat strategia? Nemailuând în considerare elucubraţiile lui Gianni Vengeri, care sugerează că un adevărat erou simte întotdeauna unde este cea mai mare nevoie de el şi nu pregetă nici un efort spre a se afla la momentul potrivit la locul potrivit, scribul sugerează că, probabil, Cavalerul Marchiz Umberto a fost atât de sigur de reuşita planului său, încât n-a mai luat în seamă nici un risc spre a-l pune în aplicare. Aşa că s-a bazat pe ascendentul pe care-l avea asupra tânărului cardinal Raffaele Riario şi pe împrumutul – mai degrabă cadoul – oferit lui Francesco Pazzi. Dar şi pe faptul că emisarii de pe minunaţii săi cai i-au adus, înaintea tuturor, veşti despre desfăşurarea favorabilă a evenimentelor. Şi, ca de obicei, sub regia sa, călăreţii săi au răspândit şi ştiri cu totul false. Sosit la Florenţa, el s-a aflat în preajma arhiepiscopului Salviati, şi acela unul dintre creditorii săi, însă i-a transmis şi lui Lorenzo de Medici că vine cu inima deschisă la o discuţie lămuritoare pentru toate neînţelegerile şi calomniile puse în circulaţie de către duşmanii comuni. (Cine erau acei duşmani comuni, Al Şaptezeci şi şaptelea nu a amintit în nici una dintre cele două scrisori din aprilie 1477. În felul acesta, el lăsa deschise toate speculaţiile posibile, iar apropiata vizită în Toscana a tânărului cardinal Riario îl făcea să fie sigur că acea „discuţie lămuritoare” se va amâna până după acel eveniment şi totodată până după ce îi va salva pe fraţii Lorenzo şi Giuliano de la moarte.

Şi în urma eşecului complotului, Al Şaptezeci şi şaptelea a rămas la fel de sigur de reuşită, chiar dacă lucrurile nu s-au petrecut exact aşa cum le-a plănuit el. „Mama, Francesca, îl priveşte, desigur, cu mândrie de acolo din Ceruri, iar izbânda va fi surpriza cea mai minunată” visa el, discutând, ca de obicei, cu mama sa din Înălţimi. E adevărat că n-a apucat să sară cu pieptul dezgolit înaintea săbiilor atentatorilor, că n-a apucat să mai strige „Salvează-i, Salviati, şi nu mai eşti dator nimănui!”, dar scrisorile care îi cereau imperativ o întrevedere lui Lorenzo în vederea decisivei „discuţii lămuritoare pentru toate neînţelegerile şi calomniile puse în circulaţie de către duşmanii comuni” conţineau dovada genială că Umberto n-a vrut decât să-i prevină pe cei doi fraţi Medici de pericolul ce-i ameninţa. Aşadar, duşmanii lui Lorenzo erau şi duşmanii Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Din castelul închisoare Stinche, îi mai scrie acestuia două răvaşe. Primeşte un singur răspuns, dar şi acela la fel de ambiguu ca şi cele două scrisori trimise de Cavalerul Marchiz înainte de atentat. Un al treilea răvaş nu este decât un bilet ajuns prin intermediul unui gardian: din temniţă, Al Şaptezeci şi şaptelea îi scrie lui Lorenzo că înţelege perfect de ce este ţinut în prizonierat – pentru a afla de acolo, din interior, de la ceilalţi arestaţi, cine a mai făcut parte dintre complotişti. Drept urmare, adaugă o listă de nume. În fine, romanul epistolar se termină cu un alt bilet, prin care i se mulţumeşte pentru colaborare. Ceea ce l-a făcut pe prizonier să pregătească o nouă listă delatoare. Numai că n-a mai apucat s-o trimită. Era 30 mai 1478, ziua când a fost dus la spânzurătoare, ziua când a împlinit 40 de ani, sorocul pe care şi l-a impus pentru „marea izbândă”.

În aceeaşi zi, printre ceilalţi osândiţi şi în teribil contrast cu aceia, Al Şaptezeci şi şaptelea s-a purtat mai ţanţos ca oricând: era ferm convins că în locul morţii, în ultima clipă va fi despărţit de tovarăşii săi şi va fi onorat după merit în faţa gloatei strânse ca de obicei şi în faţa străbunicului veşnic prezent la punctul lui de observaţie.

Momentul de glorie n-a venit, strănepotul Omului din fereastră şi-a ispăşit pedeapsa, iar îndepărtata înmormântare epocală n-a fost să mai fie.

În biografiile Celui de Al Şaptezeci şi patrulea, Al Şaptezeci şi cincilea şi Al Şaptezeci şi şaselea – care i-au supravieţuit – nu se face aproape nici o referire la Al Şaptezeci şi şaptelea.

Pentru cunoscători, în urma sa a rămas extraordinara tehnică de a cuceri piaţa bancară cu ajutorul informaţiilor rapide şi a unor zvonuri false ataşate performanţelor jocului dublu: atât în calitate de bandit cât şi de om al puterii.

Pentru cei mulţi, pentru oamenii care doar l-au văzut ori doar au auzit de el, Al Şaptezeci şi şaptelea a dat un exemplu nemaiîntâlnit de curaj şi de demnitate, încât încă multă vreme de atunci, când se vorbea despre cineva care a ştiut să-şi înfrunte cu măreţie destinul, se spunea că „s-a purtat asemenea Cavalerului Marchiz Umberto”.

Scribul mai simte nevoia să facă o singură remarcă: anexa „Martirul”, care îi urmează acestei vieţi, a apărut pentru prima oară în revista România literară (sub titlul „Jurnal apocrif”) la 20 noiembrie 1980 şi sub numele „Martirul”, în volumul „Castelul albastru”, tipărit de editura Dacia din Cluj în anul 1986. Cam tot pe atunci, chiar la mijlocul acelui interval de timp, în 1983, lui Danilo Kiš i se publică seria de opere complete la editurile Globus din Zagreb şi Prosveta din Belgrad. Volumul X cuprinde povestirile din „Enciclopedia morţilor”. Printre ele, şi cea întitulată „Slavă celui mort pentru patrie”, unde ni se descriu ultimele clipe ale unui tânăr Esterházy, ultime clipe extrem de asemănătoare cu sfârşitul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Şi cu sfârşitul Martirului. Şi, probabil, şi cu sfârşitul altor mulţi eroi care, de-a lungul veacurilor, au fost daţi de exemplu pentru curajul şi demnitatea cu care au ştiut să-şi înfrunte soarta. Diferenţele de câteva sute de ani dintre unii şi ceilalţi zău că nu mai au nici o relevanţă.

Anexă

Martirul

Căutând bibliografia de care aveam nevoie pentru o nouă lucrare, am nimerit, printre comorile bibliotecii municipale, peste un manuscris care prin el însuşi mi se pare demn de a fi dat tiparului. Nu voi îndrăzni să intervin cu nimic în acest text deosebit, îngăduindu-mi, totuşi, să-l transcriu folosindu-mă de semnele şi vorbele moderne spre a nu încărca răbdătorul cititor cu plăcerea istoricului, plăcere care însă ar putea distrage de la lectură şi îngreuna înţelegerea cuiva neobişnuit cu asemenea îndeletniciri. Şi, tot aşa, în locul denumirilor vechi, am folosit datele calendarului modern. Iertate fiindu-mi, deci, aceste intervenţii, care poate unora li se vor părea lipsite de pietate şi fără să mă scuz de o asemenea învinuire – dreaptă, poate -, voi înfăţişa cititorului manuscrisul aparţinând unui boier cu carte din preajma curţii unui domnitor din veacul al XVIII-lea, privind o anumită întâmplare. Cu toate acestea, voi încerca să omit acele fragmente ce se referă la alte fapte, precum şi termenii şi obiectele de epocă (şi trebuie să recunosc că, spre uimirea mea, acestea încărcau manuscrisul surprinzător de rar şi de discret), făcând totul doar pentru a uşura cât mai mult oricărui cititor înţelegerea cuvântului străbunului de peste veacuri. Dacă această introducere este atât de încâlcită, faptul se datorează, poate, şi spaimei de a fi intrat totuşi în text, în ciuda promisiunilor iniţiale.

„14 martie

Se zvoneşte că Domnul, nemulţumit fiind de modul cârtitor în care se poartă mai mulţi dintre dregătorii săi, se gândeşte să treacă la hotărâri. Oamenii vorbesc multe.

Doamna, sculându-se ieri din aşternut, a găsit alături de pat un brotac. Învăţaţii se străduiesc să afle înţelesul acestei întâmplări.

Se mai spune că pe moşia boierilor Răduleşti ar fi ieşit râurile din albii şi ar fi inundat câmpiile.

Mâine trebuie să sosească nepotul meu Iulian pentru a-l ajuta să înveţe treburile de curte.

De două săptămâni n-a mai contenit să plouă.

10 octombrie

Noul domn a adunat aproape o mie de arnăuţi la Palat, se spune, pentru a-i înfricoşa pe boierii potrivnici. De când se zvoneşte că birul n-a trecut Dunărea, Domnul n-a mai fost văzut de popor.

În Sfântul Locaş al Mănăstirii Sfânta Paraschieva, pe cruci s-au găsit în fiecare dimineaţă urme de sânge proaspăt.

Nici nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi, n-a mai trecut de două săptămâni pe acasă.

Un negustor de postavuri a fost văzut ziua în amiaza mare alergând gol prin târg şi strigând vorbe necuviincioase.

24 octombrie

Nici o veste de la căpitanul Oprea, cel care a plecat cu birul. Nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi, a venit numai pentru câteva ceasuri acasă şi mi-a spus că Domnul este foarte îngrijorat. Băiatul acesta, care ţine foarte mult la mine, îşi aduce aminte că mie îmi poate mulţumi pentru ce a ajuns şi – cine ştie? – poate îl voi mai putea ajuta şi altădată. L-am sfătuit să nu mai spună nimănui cele ce se petrec la Palat. Mi-a mai povestit câteva lucruri pe care nici nu îndrăznesc să le aştern pe hârtie.

La sfânta Mănăstire Sfânta Paraschieva continuă să se petreacă fapte ciudate cu sfintele cruci. Oamenii vorbesc de toate…

Se spune că pe femeia pe care au biciuit-o în piaţă pentru curvuşag n-ar fi trebuit s-o atingă fiindcă un boier foarte mare s-a supărat mult. De unde se vede că nu te poţi atinge de orice fund.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.