Un cititor atent mi-a reproşat că nu am scris niciodată despre una dintre blasfemiile la adresa culturii româneşti: acordarea medaliei „Mihai Eminescu” pentru doi dintre denigratorii marelui nostru poet naţional: Cezar-Paul Bădescu şi Mircea Cărtărescu în „celebrul” număr din „Dilema veche” din anul 1998. Recunosc, nu am ştiut despre această gafă a Preşedinţiei României!
Am verificat şi, cu stupoare!, am constatat că atentul nostru cititor avea dreptate: prin Decretul nr. 439 din 6 noiembrie 2000, semnat de Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, celor doi li s-a conferit Medalia comemorativă „150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”, alături de alte 98 de persoane: actori, scriitori, critici literari etc!
Mi-am amintit imediat de o confesiune pe care recent mi-a făcut-o chiar Emil Constantinescu: „În mandatul meu, am făcut greşeala să acord un CEC în alb unor intelectuali despre care credeam că nu li se oferise pînă atunci posibilitatea să se exprime şi să pună umărul la renaşterea României. Am sperat ca ei să se înhame la un proiect naţional, însă, din păcate, ei au luat totul în nume personal şi n-au făcut altceva decît să profite în interesul lor de toate oportunităţile. M-au dezamăgit foarte mult, căci eu nu le cerusem să mă susţină, aşa cum au făcut alţi preşedinţi, în slujba cărora s-au pus necondiţionat”!
Iată prima parte a Decretului nr. 439/2000, pe care figurează şi cei doi denigratori: Cezar-Paul Bădescu (poziţia 8) şi Mircea Cărtărescu (poziţia 17):
După cum se vede, Cezar-Paul Bădescu a primit medalia „Mihai Eminescu” din partea Preşedinţiei României „pentru merite deosebite în promovarea operei eminesciene”, iar Mircea Cărtărescu „pentru cartea „Visul Chimeric”, în care l-a receptat pe Mihai Eminescu printr-o sensibilitate nouă, postmodernă”.
Fără îndoială, preşedintelui Emil Constantinescu i-a fost înmînată lista medaliaţilor de către consilierii de la Palatul Cotroceni şi, fără să ştie nimic despre activitatea lor, a semnat Decretul, deşi unii dintre cei decoraţi sînt adevăraţi impostori, angrenaţi în diverse operaţiuni care vizau denigrarea lui Mihai Eminescu!
Una dintre aceste acţiuni, poate cea mai importantă ca impact public, a fost cea derulată la începutul anului 1998 în revista „Dilema veche”, condusă de Andrei Pleşu. Cumosc foarte bine acel număr 265 (27 februarie – 5 martie 1998) din „Dilema veche”, care a dobîndit rapid o celebritate funebră, împotriva căruia au scris foarte multe personalităţi ale literaturii contemporane. Responsabilul acestei campanii, cum avea să recunoască, era chiar Cezar-Paul Bădescu, pe atunci un biet cenaclist la cenaclul din Universitatea Bucureşti, condus de Mircea Cărtărescu. El publicase pînă atunci doar o proză în volumul colectiv „Tablou de familie”, alături de Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, T. O. Bobe.
Nu întîmplător, între semnatarii articolelor denigratoare la adresa lui Mihai Eminescu, s-au aflat Răzvan Rădulescu şi T.O. Bobe, sub coordonarea lui Cezar-Paul Bădescu! Toţi aceştia erau studenţii lui Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtîrescu, cei care, de fapt, au pus la cale oroarea literară din „Dilema veche”!
A surprins pe toată lumea că această mistificare a apărut tocmai în revista lui Andrei Pleşu, care, aflat ani de zile în preajma lui Constantin Noica, ştia cît de mult însemna Mihai Eminescu pentru marele filosof care i-a fost mentor!
În 2013, într-un articol din „Adevărul”, Cezar-Paul Bădescu avea să scrie batjocoritor: „Am supravieţuit, iar povestea are şi un epilog: doi ani mai târziu, în anul 2000, primeam o medalie din partea Preşedinţiei României, pentru merite culturale. Întîmplător sau nu, medalia se numea „Mihai Eminescu“!
CE SCRIAU DENIGRATORII LUI EMINESCU ÎN „DILEMA VECHE”?
Aşadar, în acel număr 265 (27 februarie – 5 martie 1998) al revistei „Dilema veche”, patronată de Andrei Pleşu, dedicat denigrării lui Mihai Eminescu, sub „coordonarea” lui Cezar-Paul Bădescu, semnează următorii:
– Nicolae MANOLESCU(„E o întrebare!”)
– Ion Bogdan LEFTER(“Poetul naţional” între comunism şi democraţie”)
– Răzvan RĂDULESCU(„Eminescu văzut de departe”)
– Şerban FOARŢĂ(„Eminescu rustavelizat”)
– Pavel Gheo RADU(„Eminescu suntem noi”)
– Mircea CĂRTĂRESCU(„Fapte”)
– T.O. BOBE(„Poezie, haine grele”)
– Z. ORNEA(„Poetul naţional”)
– Cristian PREDA – („Cultură şi cultură politică: două observaţii”)
– Alexandru PALEOLOGU(„Imagini succesive”)
Pretextul acestei acţiuni în forţă este nevoia demitizării lui Mihai Eminescu, ca şi cum autorii ar vrea să-i dea jos statuia pentru a o reaşeza apoi mai strălucitoare pe soclu. În realitate, toţi autorii se străduiesc să demonstreze inutilitatea lui Mihai Eminescu, considerînd că întreaga sa operă lăsată moştenire nu mai este actuală, deci n-ar fi nici o nenorocire dacă am lăsa-o pierdută în cadrul literaturii secolului XIX! Teorie care a fost ulterior dezvoltată de Lucian Boia.
Dar, de ce să spunem noi ce vor aceşti autori, cînd cel mai bine ne pot spune chiar ei. Înainte de a vă prezenta cîteva fragmente din textele lor este nevoie de o precizare. Ani de zile, Zigu Ornea s-a chinuit să arate lumii antisemitismul lui Eminescu, iar această operaţiune încununează acest efort. I se subordonează în acest demers Nicolae Manolescu, cel care n-a avut niciodată organ pentru înţelegerea operei lui Eminescu, o bună dovadă fiind acea interpretare penibilă la „Luceafărul”, în care scria „Demiurgul promiţând marea cu sare lui Hyperion nu este o inspiraţie prea fericită” (Nicolae Manolescu – „Contradicţia lui Maiorescu”, Ed Eminescu, 1973, p. 195):
În articolul din „Dilema veche”, Nicolae Manolescu scrie: „În fond, problema actualităţii lui Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l putem considera mereu la fel, ca şi cum anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul că nu ne-am despărţit niciodată de el. Aici e falsul: despărţirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranţa să facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toţi naţionaliştii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumându-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan”. Cînd n-ai fost în stare niciodată să te apropii cu adevărat de Eminescu, despărţirea de el este ca o proprie eliberare, fără nici o legătură cu poetul. Mai ales cînd, în tinereţe, lăudai în „Contemporanul” poezia „Partidului” a lui Horia Zilieru sau cînd debutai în revista stalinistă „Lupta de clasă” (http://www.cotidianul.ro/nicolae-manolescu-cerseste-primirea-in-academia-romana-199268/)!
Măcar Zigu Ornea are motivele sale interioare să-l urască de-a dreptul pe Eminescu: „S-a ridicat şi împotriva evreilor, refuzând, în 1878, în articole incendiare, posibilitatea împământenirii lor, cum propuneau marile puteri întrunite în Congresul de la Berlin. Tot acest ansamblu de convingeri socio-politice e, negreşit, unul paseist şi, prin consecinţă, retrograd… în anii optzeci Constantin Noica a formulat definiţia aberantă despre Eminescu: “omul deplin al culturii româneşti”, contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri. Orice examen critic, fără de care o operă – repet – se mortifică, e interzisă cu străşnicie de aceşti zelatori în extază totală. A încerca să departajezi între segmente ale liricii eminesciene, relevând, de pildă, caracterul mai coborât al poeziei retorice (inclusiv Doina, totuşi o poezie modestă), e considerat efectiv un sacrilegiu. Ce să mai spun de relevarea fondului retrograd al gazetăriei sale, efectiv infirmat de istorie?”
Slugi credicioase ale lui N. Manolescu şi Z. Ornea, alţi doi autori se întrec în formule denigratoare doar pentru a fi pe placul mentorilor lor: Ion Bogdan Lefter şi Mircea Cărtărescu. Reproducem aici doar un pasaj din textul lui Mircea Cărtărescu, în care face un inventar al tuturor descrierilor ridiculizante despre Eminescu, făcute de contemporani: „În copilărie era “mic şi îndesat”, foarte negricios, ca toţi fraţii săi. La Cernăuţi avea o frică patologică de stafii. Adolescent, “era un tânăr sănătos ca piatra”, care la scaldă “punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înnot”. La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1,64–1,65m), cu “musculatură herculitană”, şi deosebit de păros: “Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”. Avea platfus la ambele picioare”! Asta a înţeles Cărtărescu din opera lui Eminescu: că avea platfus şi că era păros!
Să vedem şi cîteva dintre frazele de-a dreptul schizoide ale celorlalţi. Răzvan Rădulescu: „Trebuie să recunosc foarte sincer şi fără ocolişuri care să îndulcească situaţia: nu sunt un fan al poeziei lui Mihai Eminescu. Poate că sună inadecvat sau neserios. Să încerc s-o spun altfel, atrăgând asupra mea mânia generală: poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi înşiraţi în Epigonii. Nu cred că Eminescu este poetul nostru naţional şi universal… Şi proza lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Este sub nivelul minimei lizibilităţi, cel puţin astăzi, şi nu are nici pe departe savoarea textului lui Filimon sau al lui Kogălniceanu”.Pavel Gheo Radu: „Această ultimă caracteristică a făcut posibilă aservirea imaginii poetului oricăror mişcări politice cu tentă naţionalistă, incluzând extremismul legionar sau pe cel comunist. După atâta eminescofanie dezvoltată cu sârguinţă de destui inşi pentru care Eminescu a reprezentat un mijloc de manifestare a pulsiunilor festiviste (dar, vai!, şi de nume precum Constantin Noica, autorul nefericitei sintagme “Omul deplin al culturii române”), ne temem că ar putea să apară o reacţie adversă, de respingere sastisită la fel de dăunătoare”. T.O. Bobe: „Întotdeauna când mă gândesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslâc şi a divorţului tragic-comic de spiritul critic în favoarea amantlâcului cu găunoşenia emfatică şi cu ohtatul “poeticesc”. Mă întreb cum să nu râzi în faţa unui Eminescu nud”. Cristian Preda: :„Incoerenţa raţionamentului unui Eminescu a făcut posibilă recuperarea sa atât de către socialişti, cât şi de către naţionalişti. (Lăsăm de o parte aici revendicările complet inconsistente, cele care fac din Eminescu un spirit actual: e suficient să citeşti paginile dedicate de el evreilor pentru a realiza distanţa enormă care îl separă de lumea noastră.)”.
Din această enumerare nu poate lipsi, desigur, „coordonatorul” acestei campanii din „Dilema veche”, adică Cezar-Paul Bădescu: „Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart”.
Imediat după apariţia numărului din „Dilema veche” au apărut, în mod firesc, numeroase reacţii polemice. Prima dintre ele a apărut în ziarul „Ora”, sub semnătura eminescologului Constantin Barbu, autorul a zeci de cărţi despre opera marelui poet, vocea cea mai autorizată să reacţioneze împotriva unui astfel de sacrilegiu, cum este cel din revista lui Andrei Pleşu. Iată acest articol fulminant care a avut o primire teribilă în rîndul scriitorilor şi opiniei publice:
„Atac stupid contra lui Eminescu
Să admitem că Dumnezeu a murit şi că totul este permis. Dacă Dumnezeu a murit, este permis ca deşertul să crească fără margini, nu numai în deşertul mai mare, nu numai în cultura lumii, ci şi în cultura românească. Dacă totul este permis, de ce să nu-şi permită oricine să spună despre Eminescu orice? O revistă din Bucureşti (“Dilema”, nr. 265/1998) schiţează încă un scurt capitol dintr-o mai mare încercare de despărţire de Eminescu.
Ce să însemne a te despărţi de cineva? A te despărţi de cineva înseamnă că ai împărtăşit ceva cu cineva, şi acum te desparţi; despărţire îmi aduce aminte de o negare a părţii, care în greceşte se spune “meros”, cuvânt care este din aceeaşi familie cu “moira”. Cine să fi avut oare parte de a gusta din destinul lui Eminescu? Dacă ne vom exprima mai pe înţelesul lui nu-ştiu-cine (Zigu Ornea, de exemplu), ca să te desparţi de Eminescu trebuie să-l citeşti, să-l ştii, să-l înţelegi, să-l iubeşti. Nu vreau să complic mintea nimănui, nici să-l chinuiesc cu vreo profundă Românie, vreau doar să-i explic că a şti înseamnă a avea conştiinţă, a înţelege înseamnă a traversa universul fără să-l distrugi, a iubi înseamnă a co-naşte, a coexista cu cel iubit. Nu spunea un mistic mare că trebuie să iubeşti lucrurile până când lucrurile încep să te iubească pe tine?
Despărţirea de Eminescu. Întrebarea privind despărţirea de Eminescu îi aparţine d. Nicolae Manolescu.
1. Nicolae Manolescu are dreptate să pună întrebarea despărţirii de Eminescu pentru că un mare intelectual care s-a aventurat să scrie Istoria Critică a Literaturii Române ştie să gândească; Eminescu este, desigur, ca un megachiliocosm în care există lumi vii, lumi geniale, lumi moarte, lumi distruse, lumi de distrus, dar şi lumi indestructibile. Aşa cred că putem vorbi despre o despărţire de Eminescu. Trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l înţelegem, altfel nu ne putem despărţi pentru că nu avem de cine. Cum să te desparţi de o femeie frumoasă, precum Claudia Schiffer, dacă n-ai cunoscut-o? A-l cunoaşte pe Eminescu e o artă grea, îţi trebuie ani de studiu, de putere de co-gândire. Aştept ca Nicolae Manolescu să-l iubească pe Eminescu pentru a putea să se despartă de Eminescu.
2. Nicolae Manolescu scrie: “C. Noica a văzut în Caietele tânărului studios o operă capitală a culturii române şi s-a bătut pentru editarea lor. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le maculatoare. Importanţa lor e auxiliară, biografică şi exegetică, dar atât”. a) Cred că Marin Sorescu spunea despre Caietele lui Eugen Barbu că sunt maculatoare, nu despre manuscrisele lui Eminescu. Cred că pe Nicolae Manolescu îl înşeală memoria (nici eu nu sunt absolut sigur, dar voi căuta în toate textele lui Sorescu despre Eminescu). Oricum, Caietele lui Eminescu nu sunt maculatoare. Eu le-am văzut pe toate, de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, şi, repet, nu sunt maculatoare. Nu cred că Manuscrisele lui Eminescu nu trebuie publicate, integral, în facsimil; valoarea lor nu ţine de atribute precum “auxiliară”, “biografică”, “exegetică”. Vă rog, domnule Nicolae Manolescu, să mă credeţi pe cuvânt. b) Sunt de acord că este o inutilitate a-l numi pe Eminescu poet naţional (deşi naţional provine din gna –, care înseamnă ceea ce puţini ştim că înseamnă).
Zigu Ornea – eminescolog de ocazie? Zigu Ornea scrie. Când scrie, Z. O. crede că gândeşte.Probă: “Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet alromânilor, deşi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o acţiune concertată pentru a-linstala pe acest soclu pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – şi…”Trebuie să-i spun lui Z. O. că, şi dacă era de acord, Eminescu rămâneape acelaşi soclu.Ce să concertezi cu Liviu Rusu? Cum pot face ei un concert înurma căruia Eminescu să nu mai fie cel dintâi şi bieţii scripcari să nufie trataţi cu pastile? Această frază a lui Z. O. este stupefiantă, nunumai pentru lipsa de logică (vezi cuvântul “deşi”), ci şi pentru mareaevreitate intelectuală, care se înşeală crezând că Z. O. poate fiintelectual. Să nu fi citit Z. O. nimic din Eminescu (în afară de articolele politice antisemite, care erau doar contra unor indivizi evrei, nuîmpotriva evreităţii, genială ca şi buddhaitatea, grecitatea, germanitatea, românitatea, eminescianitatea etc. -itatea)? Vreau să fiu bineînţeles: Eminescu este cel care a scris că Luceafărul este o CaballaLucis (eu ştiu bine Caballa şi pentru a înţelege ce este cu luminaCaballei, am citit câteva cărţi fundamentale despre mistica evreiască şicred că o ştiu un pic mai bine decât Z. O.); cine a scris SărmanulDionis şi ce este maestrul Ruben?; moş Iosif ne aminteşte de ceva?Întrebare: Este Eminescu antisemit în Luceafărul şi SărmanulDionis? Sigur, nu.Z. O. scrie: Eminescu “s-a ridicat şi împotriva evreilor, refuzând, în 1878, în articole incendiare, posibilitatea împământenirii lor”.Trebuie cercetat contextul, dar Eminescu, după părerea mea, nu agândit corect.Tot Z. O. scrie: “în anii optzeci, Constantin Noica a formulatdefiniţia aberantă despre Eminescu: «omul deplin al culturii româneşti» contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a opereieminesciene în toate ale ei alcătuiri”.a) Z. O. trebuie să ştie că formula, aproximativ, îi aparţine lui Nicolae Iorga.b) Toţi trebuie să ştim că despre Isus Christos s-a spus că este un om deplin. Să nu fi citit Z. O. Biblia în greaca veche?c) Trebuie să ştim, cel puţin câţiva dintre noi, că Apocalipsa afost scrisă după ce barbarii de geto-daci îi obligaseră, o zi-două, săplătească tribut pe romani. Treaba asta se petrecea pe vremeaîmpăratului Diocleţian. Are vreo legătură Z. O. cu împăratulDiocleţian? Evident că n-are nici o legătură. Tot astfel, un marecunoscător al filosofiilor Indiei, H. Zimmer, spune undeva că niştesciţi au ajuns regi ai Indiei.d) Vreau să fiu din nou foarte clar: eu iubesc evreitatea precumeminescianitatea şi îi doresc lui Z. O. să iubească tot aşa.e) Aş vrea să-i atrag atenţia colegial lui Z. O., că în greacaveche “psihea” se scrie cu totul şi cu totul altfel. Atunci când Z .O.scrie că: “Nu spune asta multe despre psihea României profunde”, elnu ştie ce scrie, iar eu nu înţeleg ce este cu sufletul Românieiprofunde…
Eminescu văzut de departe de “Nimeni”. 1. “Nu sunt un fan al poeziei lui Mihai Eminescu”.2. “Poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece”.3. “Şi proza lui Mihai Eminescu”.4. “Nu am nici o afinitate cu poezia lui Mihai Eminescu. Îi potrecunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decât onorabil poet desecol XIX”.5. “Părţile epice ale poemelor arată la fel de sec ca o carte detelefon versificată”.Scriitorul se numeşte Răzvan Rădulescu şi publică în “Dilema”(nr. 265) un articol intitulat “Eminescu văzut de departe”.Nu pot să-l întreb pe Răzvan Rădulescu decât două lucruri:a) De ce nu ştie cum se scrie cimitirul (Bellu)?b) De când se tratează sifilisul “prin inhalaţii de aer sărat”?Dragă Răzvan Rădulescu, te-am onorat destul.
Andrei Pleşu n-a fost niciodată la Păltiniş. La 6 decembrie 1987, s-a întâmplat ca sicriul lui Constantin Noica să fie scos din schit de patru inşi pare-mi-se: Mihai Şora, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Constantin Barbu. Domnule Andrei Pleşu, s-a întâmplat să-l purtăm pe umeri pe Domnul Constantin Noica. Nu vreau să spun nimic altceva decât ceea ce voi spune: Domnul Constantin Noica, pentru mine, şi cred că şi pentru dumneavoastră, n-a păţit ceea ce a păţit Dumnezeu. Pentru mine, Constantin Noica n-a murit. Pot spune, greşind oricât, că mie îmi este mai prieten Platon decât adevărul. Cu Platon te mai întâlneşti din când în când, dar cu adevărul niciodată. Ce-o fi adevărul dacă nu o alergare divină? Există o mare dramă să nu poţi trece de la discipol la maestru. Iar dacă vrei să fii discipolul unui maestru, trebuie să-l iubeşti pe maestru cu drum cu tot. Aveaţi 36 de ani şi Noica vă dădea încă bibliografie, ca şi mie, deşi nu toţi confundam pe Grigorie de Nazianz cu Grigorie de Nyssa; şi ştiu, din aceeaşi carte ca şi dumneavoastră, în câte feluri se spune în sanscrită “maestru”… A trecut vremea şi încă nu ştim ce înseamnă cei săraci cu duhul. Cum să intre România în Europa (din care nu cred că a ieşit vreodată) când Eminescu, acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos când Eminescu a tradus din Kant doar un sfert din Critica raţiunii pure, când Eminescu a scris Memento mori, când Eminescu a scris că Dumnezeu a murit înainte de Nietzsche (lucru fără importanţă), cum şi de ce să intre România în Europa când spiritul ei cel mai mare, totuşi, nu era decât un sifilitic care mergea la mare (dacă e să ne luăm după “Dilema” dumneavoastră)?
Revista “Dilema” este editată de Fundaţia Culturală Română. Să fi întrevăzut Eminescu biata lui posteritate atunci când ascris: “Dumnezeu, la adiţiunea lumii, a greşit – eu sunt… un punct încartea destinului, care nu trebuia să fi fost”.
Ce gândea Constantin Noica despre Caietele lui Eminescu? Constantin Noica dorea publicarea Caietelor din mai multemotive:a) Eminescu este Eminescu; germanii au publicat Caietele luiGoethe; englezii nu au decât câteva file ce s-au păstrat dinShakespeare;b) dacă în nu ştiu ce război, o nefericită întâmplare distrugeaşezământul Academiei în care se află Caietele? (au existat în BCU –Bucureşti nişte scrisori ale lui Eminescu – şi ele au ars cumva laRevoluţie?)c) orice tânăr intelectual român trebuie să aibă sub ochiexperienţa aparte a lui Eminescu.Noica însuşi scrie:“Orice cărturar şi mai ales orice tânăr va trebui să aibă sub ochieditate întocmai, facsimilat, caietele lui Eminescu. E vorba de 44manuscrise, păstrate cu grijă la Academie, din 1902, de când au fostdonate de Titu Maiorescu. Din aceste caiete s-au scos aproape toateineditele lui Eminescu, în versuri şi proză, asupra lor a lucrat G.Călinescu, pe baza lor şi-a făcut excelenta sa ediţie Perpessicius… Darîn caiete se găseşte nu numai întreaga operă eminesciană, în versuri şiproză, ci apar gânduri, proiecte, străfulgerări – alături de note de cursde la Viena şi Berlin, însemnări de lectură şi notaţii personale – caredau imaginea extraordinarei deschideri către cultură a lui Eminescu.Orice cărturar şi mai ales orice tânăr ar trebui să aibă sub ochiaceste caiete, care arată toată bogăţia ce se află în laboratorul unuigeniu”.De asemenea, Noica a îndemnat la o despărţire de Eminescu, elştiind bine ce înseamnă o despărţire. Cine altul scrisese Despărţireade Goethe?Noica scrie:“Ar fi bine să apară un tânăr care să cuteze a spune – cu dovezi– că traducerea din Critica raţiunii pure întreprinsă de Eminescuîntre 20–24 ani este proastă; că intuiţiile şi orizonturile deschise de elîn materie de istorie, economie, filosofia culturii şi filosofia pură şisimplă, sunt banale; că viziunea lui Eminescu despre om e sumară; căaventura filologică în cuvântul românesc şi în cuvintele limbiigermane, perfect ştiută, sau ale altor limbi imperfect ştiute, este naivăşi zadarnică, întocmai caietelor sale de rime; sau că râvna pentru toatedomeniile culturii, începând sau sfârşind cu ştiinţele exacte şi cudelirul lor matematizant, reprezintă o puerilă încercare de diletant.Ar fi bine să apară un tânăr cu atâta tărie, cuprindere şicreativitate în el”.
Dar cine a citit Kritik der reinen Vernunft şi Lecturi kantiene punând faţă în faţă pe Kant şi Eminescu? Dacă le-ar fi aşezat cineva faţă în faţă ar fi văzut că şi Kant şi Eminescu fac aceeaşi greşeală de greacă veche. Dacă ar fi citit orice ediţie din Lecturi kantiene ar fi văzut că toate au multe greşeli şi nici una nu descifrează toate însemnările marginale ale lui Eminescu. Dau doar un exemplu: “Dieser Kräften, Paral(el)ogramm der G(enerationis) Ae(quivocae), systematische Construction aus dem Zusammenfluss und vorhandenen Bergriffe, ohne eine Idee, ist die Charakteristik der meisten Systeme, der gemeinsame Augenpunkt jäwohl sowie zu Begriff, zertritt gewöhnlich die Idee, die atomistische Seele Z.’s z(um) B (eispiel) n(ach) Herbart), Hegel wohl such”. Este însemnarea lui Eminescu din Ms. 2258, fila 31r. Ce poţi să spui despre traducerea lui Eminescu atunci când vezi că durchgängig este echivalent în opt feluri diferite (general, pertransspectiv, pertraversant, inesceptant, în genere, fără excepţie, peste tot), iar în alt caiet, 2289, Eminescu glosează pe tema lui Durchsicht (transparent, diafan, pertransspectio, străbătător). Cine ştie „Critica” lui Kant ştie că durchgängig este cuvântul ce dă seamă de depăşire…
Grea epocă Eminescu? Elogiul suprem al lui Cioran este neştiut În „Despre inconvenientul de a te fi născut”, Cioran scrie fără ştirea nimănui elogiul suprem: „Eminescu Nâgârjuna, Chandrakîrti, Çantideva se află împreună: “Je ne m’arrête pas davantage devant celle du poéte qui, vivant, ne songea qu’à sa dissolution finale. D’autres noms me poursuivent, des noms d’ailleurs, liés à une vision bien faite pour expulser de l’espirit toutes les obssesions, même les funébres. Nâgârjuna, Chandrakîrti, Çantideva –, pourfendeurs non pareils, dialecticiens travaillés par l’obsession du salut, acrobates et apôtres de la Vacuité…, pour qui, sages entre les sages, l’univers n’était qu’on mot…” Să fi înţeles Eminescu şi Cioran ceea ce este acela Universul şi ceea ce este acela Cuvântul? Dacă Universul nu este decât un cuvânt atunci ce este Cuvântul? Cuvântul este un convent, o convenţie, o înţelegere. Înţelegerea (inter-lego) este o traversare fără distrugere a Universului care (Unum-versus) este şi el o versiune salvată. Ştia Cioran ce este conventul şi ce este inconvenientul? Ştia, probabil. Când Cioran îi aşază pe aceeaşi pagină pe Eminescu Nâgârjuna, Chandrakîrti, Çantideva ştie de ce. Toţi, împreună cu Cioran, “ştiu” ce este vacuitatea. Sunt spirite care au lucrat în vacuitate, care au cultivat vacuitatea, care s-au dedicat vacuităţii. Eu, personal, am căutat să aflu ce şi de ce este stranie vacuitatea şi pot să vă mărturisesc că sunt, în fine, prost şi idiot. Pot să vă mai mărturisesc însă şi că nu este uşor să fii idiot… Când Cioran întreabă: “Până când ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?” el întreabă şi nu aşteaptă nici un răspuns. Tot Cioran gândeşte că “afară de Eminescu, totul este aproximativ”, că noi nu ne lăudăm cu el, că îl considerăm excepţie inexplicabilă şi trebuie să-l caricaturizăm dezgustător pentru că spiritul lui ne mustră.
Să simtă oare scriitorul român de astăzi nevoia de a-l blasfemia pe Eminescu? Ce a vrut să spună Noica atunci când ne-a anunţat că: “Sărbătoarea eminesciană nu a cuprins toată obştea românească, pentru căsunt încă foarte puţini cei ce ştiu de ea”.Ce a vrut să spună Cioran atunci când a întrebat: “Ce a căutat peaici acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos?”Eminescu a gândit cu totul altfel şi a fost cu totul altfel.Eminescu aproape că şi-a cerut iertare că a existat pe lumeaaceasta.Care dintre noi ar mai putea zice că: “Dumnezeu, la adiţiunealumei a greşit – eu sunt… un punct în cartea destinului, care nu trebuiasă fi fost”?Dacă Dumnezeu a murit, dacă Totul este permis, atunci estevoie să ne despărţim şi de Eminescu.Vă întreb, însă:Cine va îndrăzni să se despartă de Eminescu?Cine va putea să-l cuprindă pe Eminescu pentru a se puteadesprinde de Eminescu?Cine şi cum se va desprinde de Eminescu pentru a se puteadespărţi de el?E greu, Domnilor! Vă rog, să mă credeţi pe cuvânt…Să începem ca oamenii cuminţi: întâi să citim tot ce a scris el,apoi pe cei pe care i-a studiat sau i-a răsfoit, apoi să ne uităm un picprin Kant, să învăţăm un pic de sanscrită, să ne gândim de ce-i părealumea o cifră, de ce nu e nimic şi totuşi e, de ce se opinteşteDemiurgul în van, de ce la nimic reduce moartea cifra vieţii ceaobscură şi de ce este Archaeus singura realitate pe lume…E greu, Domnilor! Vă rog să mă credeţi pe cuvânt…”(în “Ora”, [Craiova], nr. 298, 2 martie 1998).
Nu vrem să se înţeleagă din acest articol că am vrea să punem botniţă cuiva, nici măcar celui care vrea să se facă singur de rîsul lumii. Cartea, ştim cu toţii, e grea şi oricine poate ieşi de sub povara ei prin astfel de subterfugii.
Ceea ce este imposibil să înţelegem este altceva, mult mai grav: cum a fost posibil ca tocmai doi dintre detractorii lui Mihai Eminescu – îi numim aici pe Cezar-Paul Bădescu şi Mircea Cărtărescu să primească din partea Preşedinţiei României medalia comemorativă „Mihai Eminescu”?
Cine a pus la cale această blasfemie sau batjocură şi cine o mai poate îndrepta?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.