Aşa cum spuneam zilele trecute, când am publicat articolul acad. Ion Druţă, dedicat alegerilor din Basarabia, Domnia Sa ne-a încredinţat şi un text transmis la Europa liberă în ziua de 29 noiembrie 1989. Este vorba despre un extraordinar semnal de avertisment, impresionant prin luciditatea şi realismul care-l motivează, ce-şi păstrează deplina actualitate, drept care îl reluăm, acum, la exact un sfert de veac. Scriitorul Ion Druţă a fost, este şi va fi o conştiinţă de seamă a întregului neam românesc, nu doar a celor de dincolo de Prut. (D.C.)
Calvarul prin care trece poporul român de aproape o jumătate de secol a cunoscut la sfârşitul acestei toamne o treaptă nouă umilire prin neputinţă. Crescut la ţară, am arat şi eu, precum au arat şi părinţii, şi fraţii mei. Mi s-a întâmplat şi mie, precum li s-a întâmplat şi multor altora, să mă pomenesc primăvara cu vita căzută în brazdă. Ţin minte până acum suflarea lor înfrigurată, ca o rugă către cer, ochiul acela mare, trist, umbrit de groaza stingerii, şi umilinţa, ruşinea gloabei care vrea să se scoale şi nu poate!
Ce se petrece în fond cu lumea noastră la acest sfârşit de mileniu? În primăvara acestui an, la una din întâlnirile electorale pe care le-am avut la Donduşeni, sectorul meu, un ţăran înclinat spre filozofare mi-a scris într-un bileţel: „De trezit ne-am trezit noi, dar vorba e că de sculat nu ne putem scula!”. La sfârşitul verii, la Marea Adunare Naţională din Chişinău, de acum se vorbea că „de trezit ne-am trezit, şi de sculat ne-am sculat, dar iată că încă nu ne-am apucat de treabă!”.
Cred că în iarnă sau cel târziu spre primăvară se va zice: „Bine, dar asta e treabă ceea ce facem noi? Numai atât?!”. Oricum, pe malul stâng al Prutului lumea se trezeşte, se scoală, se apucă de treabă, pe când la numai câţiva paşi neamul coborât din aceeaşi rădăcină doarme „somnul cel de moarte!”, cum a zis cândva poetul Andrei Mureşanu.
Dar ce este în definitiv „un somn de moarte”? Cum o fi arătând el? Pesemne, mulţi cred că „somnul cel de moarte” este un fel de picurat, o moleşeală dulce în propria casă, în propriul pat, cu medic la căpătâi, cu rude înlăcrimate în jurul patului, şi multe altele de acest gen. Fireşte, aşa o fi arătând somnul de moarte al unei persoane particulare, pe când somnul de moarte al unui neam e cu totul altceva. Mulţimea, în totalitatea ei, parcă ar fi vie şi uită că vie nu este. Vede cu ochii săi ce se face la vecin, îşi dă prea bine seama că aceasta este calea pe care ar trebui s-o ia, s-o străbată, dar… nu se încumetă. Nu îndrăzneşte. I-e frică. Nu poate.
La urma urmei, de ce s-ar teme, se întreabă azi o lume întreagă? Pentru că, altminteri, de ce o ţară frumoasă, un popor mândru şi truditor se duc, se şterg ei înşişi de pe harta civilizaţiei, din istoria neamurilor? Stingerea conştiinţei naţionale, iată marea problemă a plaiului mioritic. Cine, cum şi în ce fel a stins lumina Neamului? Sau să punem problema puţin mai altfel: cine a fost rânduit de soartă să păzească lumina şi nu şi-a făcut datoria până la capăt?
În primul rând, aş crede eu, Biserica. Din vremi străbune şi până la Regat, ba deseori şi pe timpul regilor, în fruntea poporului au fost şi Vodă, şi Vlădica. Domnitorul şi Mitropolitul, primul său sfetnic. Ştim foarte bine confruntarea pe care a avut-o Ştefan cel Mare cu Daniel Sihastrul. Fireşte, am avut domnitori mari şi viteji, am avut păstori demni de neamul nostru, şi de ceilalţi am avut destui, dar de unul singur în faţa unei tiranii poporul român n-a fost lăsat niciodată.
Mi s-ar putea reproşa că una e păstoria sufletelor şi alta e plăsmuirea politicii moderne. Ar fi de citat şi Papa Ioan al II-lea, care a interzis prelaţilor să se amestece în treburile politice. Mă rog, cam aşa e! Există însă un punct unde păstorul este chemat primul în faţa lumii pentru a răspunde de soarta poporului pe care îl păstoreşte şi acest punct fatal se numeşte deznădejdea. Şi dacă disperarea, somnul cel de moarte cuprind un neam întreg, arunci păstorul principal trebuie să se retragă undeva, la vreuna din mănăstiri, lăsând toiagul altuia, poate mai curajos, poate mai norocos.
Ce face astăzi Preafericitul Patriarh al Ţării? Aşteaptă de câţiva ani să fie primit de forurile superioare ca să i se permită să pună un mitropolit în fruntea Moldovei. Şi voi, preoţi moldoveni, ce faceţi voi? Oare nu puteţi să vă adunaţi undeva într-o seară, să vă alegeţi un mitropolit şi să puneţi statul în faţa unui fapt împlinit? Aşteptaţi miruire şi binecuvântare de la partid, pentru ca pe urmă să puteţi mirui, să puteţi binecuvânta şi voi? De unde atunci vine izvorul slujirii voastre? De la Mântuitorul, sau din sala de şedinţe a forurilor superioare? Şi dacă vine de acolo de unde ştiţi voi bine că vine, de ce ziceţi una şi faceţi alta? Multă vreme s-a crezut la noi că a zice una şi a face alta înseamnă a fi şmecher. Hâtru foc! Deştept!
Istoria modernă ne demonstrează cât de amarnic s-au înşelat străbunii noştri care au crezut aşa.Astăzi supravieţuiesc cei care spun ce gândesc şi fac ceea ce spun!
Ca un simplu creştin îmi iau pe suflet păcatul greu şi zic că clerul Ţării nu şi-a îndeplinit misiunea păstoritului, lăsând Neamul pradă disperării. El, clerul, va răspunde primul în faţa istoriei şi în faţa Domnului pentru stingerea conştiinţei naţionale.
Din păcate, feţele bisericeşti nu au fost singure. O altă piatră de moară răsturnată peste sufletul Neamului Românesc a venit din partea celor care în primul rând au contribuit cândva la deşteptarea, la formarea identităţii noastre naţionale, din partea oamenilor de cultură. Poeţi şi prozatori de talie europeană în primii ani ai noilor orânduiri s-au grăbit să ocupe vile luxoase, fără să se fi gândit care va fi vama pe care va trebui mai apoi să o plătească poporul, pentru că – hai să fim serioşi! – pe degeaba nimeni nu dă nimic, mai ales marii promotori ai materialismului proletar sunt zgârciţi cum nu se mai poate!
Savanţi cu renume mondial ani în şir şi-au sucit minţile cu prostii de genul: ce se va petrece cu românul în cel de-al II-lea mileniu? Intelectuali de la sate, acei dascăli de pe vremuri, acea forţă care a asigurat cândva energia spirituală a poporului, văzând ce făină se macină la moară, au pornit şi ei într-o goană nebună, plătind tributul cuvenit febrei materialiste. Cumpără, vând, construiesc, fac, desfac, părându-li-se sărmanilor că iată un pas, încă un pas şi… gata! Sunt asiguraţi!! în vecii vecilor, ei şi copiii, şi neam de neamul lor.
Astfel s-a produs ceea ce a vrut cândva să zică celebra maximă: separă şi domină! Mă rog, a mai fost şi prin alte părţi, li s-a întâmplat şi altora. Privită din acest punct de vedere, istoria lumii nu este altceva decât un lanţ nesfârşit de separare şi dominare. Care cu mai mult, care cu mai puţin succes. Cum însă s-a putut întâmpla ca în România aceste separări să ducă până la somnul cel de moarte?! Ce a făcut omul simplu din popor, părăsit şi de minţile luminate, şi de păstorii duhovniceşti? Aici ajungem, iată, la cel mai dureros capitol al plaiului mioritic, un capitol care se numeşte compromisul ca formă de supravieţuire.
În decursul istoriei, cele trei principate au trecut prin atâtea, încât compromisul a devenit pentru ele o necesitate, un fel de a fi. Dacă vreţi, o trăsătură a caracterului naţional. Şi atunci când noua orânduire i-a făcut poporului român cu ochiul, oferindu-i un mic compromis, românul – ha! – a râs pe sub mustaţă: bine, tovarăşe, că ce alta am tot făcut neam de neamul nostru! Zici să mergem la deal? Poftim! Zici să o luăm la vale? Cu cea mai mare plăcere! Zici să ne facem a urca la deal, coborând în fond la vale? Sau să coborâm la vale, vorbind numai de vârful dealului? O facem şi pe asta! Nu s-au gândit, sărmanii, că pe vremuri compromisurile au fost limitate de timp şi de împrejurări. Atunci însă când compromisurile durează decenii la rând, acoperind, înăbuşind cu totul felul de viaţă zis normal, atunci începe degradarea, degenerarea. Atunci se stinge făclia conştiinţei naţionale şi începe somnul cel de moarte!
Şi acum celebra întrebare a marelui popor rus: ce-i de făcut? În una din emisiunile EUROPEI LIBERE a fost citită o scrisoare sfâşietoare venită din ţară. Cetăţeanul, numele căruia, din păcate, nu l-am reţinut, îi sfătuia pe cei de la radio din Munchen să nu-şi piardă timpul degeaba, căci, zicea dumnealui, nu se mai poate face nimic. Mai bine ar fi să puneţi o floare la mormântul Ţării, care a fost şi nu mai este.
Cutremurat de acel răvaş, nu-l pot primi totuşi ca ceva absolut, deşi spinul de adevăr plasat pe calea undelor îl port în inimă şi eu! Cred că nu e pierdut chiar totul, dar pentru o renaştere e nevoie ca fiecare român să lase într-o bună seară dincolo de pragul casei marile sale păcătuiri, să închidă bine uşa şi să rostească Tatăl Nostru cel Ceresc! De unul singur. Fără preot şi fără partid! Fără compromisuri. Ferit-a sfântul să rostească cunoscutul şirag de cuvinte, gândindu-se la cu totul altceva, căci în aşa fel chiar că nu ne vom mai trezi niciodată.
Ei hai, bine, mă pot întreba scepticii. Mai rostim o dată un Tatăl Nostru, dacă zici dumneata, dar unde sunt garanţiile că după asta se va schimba ceva spre bine şi la noi?! Fost-am necuvânt şi neglas am fost, zice psalmul, dar iată că într-o zi m-am trezit şi gura îmi era numai pară, şi cuvântul îmi era numai foc.
După ce Domnul a făcut atâtea minuni pentru neamul nostru – căci, la drept vorbind, numai datorită Lui am supravieţuit -, deci, după atâtea minuni, de ce nu s-ar îndura Cel de Sus să mai facă una! Să ne trezim într-o dimineaţă luminaţi şi necuvântul să se transforme în cuvânt, şi neglasul să devină iarăşi glas, să ne bucurăm iară de fiecare zi a existenţei noastre, pentru că fără această bucurie viaţa dintr-un dar ceresc se transformă într-o grea şi insuportabilă povară.
Dar, sfântă iarbă a Neamului, cutremurată de cele ce ţi s-au întâmplat, nu mai păcătui!
Domnul să ne ajute!
Roma, 30 noiembrie 1989
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.