Hai să fim serioși. Cititorul român e un fel de spion. Un spion abil, mucalit, hulpav. Cititorul român te preamărește dar în fapt te înfulecă. Se hrănește iluzoriu cu anecdotele tale.
Tocmai aici eroarea scriitorului român. Asemenea, aporiile despre lucrul nou, despre putinţa de a-l pune în operă sau în utopie sau a nu-l pune, se revendică a fi a nesfârşirii de sine, a unui arogant de sine, a unui mulţumit de sine, centrat şi fără de sfârşit. Nesfârşirea sinelui sucombă în astfel de aporii consumându-le dar şi construindu-se pe sine din ele. Reclamând legătura intimă cu autoritatea, sinele cenaclier sau academic îşi clădeşte desuetudinea sperând în luarea în seamă de către servitorii pragmatismului sau ai filozofiei cotidiene care mustăceşte în adevăruri unilaterale şi iluzorii.
Tangoul elitelor furibunde căutându-se de entropie şi bucurându-se de filigranul obosit al unor utopice misiuni istorice, roteşte argumentele despre putinţa sau neputinţa întemeierii lucrului nou nevăzând întemeierea dar preamărind lucrul cel nou fie el artefact sau construcţie de fals sens în carnea credinţei sau a construcţiei imaginare de conduită. Conduita se sustrage argumentului fiinţei înjghebând sisteme şi structuri desuete, gata, gata să înflorească în imaginarul aiurit al candidaţilor la filozoficale sau literaturicale şi care ripostează argumentului fiinţei punând-o între paranteze pentru a-i afla deficitul de sens.
Așa, și, mă întreabă domnul Barbișon, ieșit la plimbare chiar pe sub nasul agenților secreți trimiși de președintele României să ne spioneze ceas de ceas. Domnul Barbișon nu crede în virusuri, nu crede în povestea cu masca, nu crede în golăniile chinezilor, mi-o spune pe șleau, America s-a năruit în ridicol, Europa e pe punctul de a se prăbuși în ocean, așa zice domnul Barbișon, dictatura asta o să ne înmoaie oasele.
Cititorul? Ah, cititorul e și el într-o mare eroare, zice domnul Barbișon aprinzându-și tacticos o țigareta, tocmai acum când ne îndreptăm agale către Lipscani. Vezi dumneata, cititorul de astăzi e într-o mare eroare căci el nu se mai citește pe sine ci răsfoiește haotic o istorie trucată. Aha zic eu, făcând pe nebunul, ăsta e secretul.
Dar fiinţa este argumentul. În lipsa ei sau folosind-o drept finit în istorie, desuetudinea se construieşte pervers în corpul imaginarului care produce lucrul cel nou chipurile spre îndeplinirea unui plan de taină al universului plin de universuri. A cere argument este ca şi cum ai desfăşura fiinţa pe traiectele ei de miraculos nevăzând splendoarea miracolului dar invocînd iluzoriul autoritar. A cere argument asupra întemeierii lucrului nou e ca şi cum a-i nega fiinţa constrângând-o într-un corp lipsit de entropie.
Astfel că strădania de a argumenta evidenţa produce spectacole groteşti sau burleşti în care participă piruetând desueţii plini de gomoşenie, copii autorităţii în toată perversitatea ei. A clasifica variile fiinţării, înţelegând formele ei, după natura lucrurilor spuse şi întemeiate drept acte sau fapte sau înlesniri, e risipire de sens.
Fiinţele străbat întemeierea lucrului cel nou în toate direcţiile organizându-se sau, dimpotrivă, trăind dezlânat şi după modele întâmplătoare. A cuantifica sub regim identitar individul sau a reorganiza masele după iluzorii organizări prin impozit şi plăceri efemere e de-a dreptul ridicol dar dă bine împământenirii aporiei despre limită.
Toate fiintele de aici sunt construite sa „se hraneasca” cu orice exista si chiar una cu alta daca este necesar supravietuirii. Orice celula bie sufera. Se modifica.Este un spectacol mut al unui urlet continuu de durere. Desi totul pare frumos din afara si colorat prin spectrul OCHIULUI – cel mai misterios si inexplicabil organ creat de „natura” – pare mai curand o programare intr-o simulatie – natura este caracterizata prin numarul perfectiunii Fibonacci (0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21 etc), doar anomaliile nu cuprind aceste caracteristici, defectele genetice de obicei, natura si toata creatia sufera. De foame si durere. Viata este suferinta si dragostea este sacrificiu. Admiri un copac, este superb construit, creatia este divina, DAR EL TIPA. sufera. Am vazut un documentar pe vremea lui ceashca, cred ca aveam vreo 10-11 ani, la cinematograf rula „Ochi de urs” si inainte de film a rulat pentru cateva minute acest documemtar scurt care m-a marcat pe viata :)). era despre tipatul continuu si neauzit al plantelor. De atunci evit cat pot sa calc pe iarba sau sa am flori prin casa. Mor lent si in chinuri. Ce sa mai vorbim despre istorie si ce se intampla „in realitatea” zilnica…? Traim intr-o lume construita de un Pradator crud….suntem un experiment al unui programator inteligent? o lume simulata? un loc se creeaza in spatiu si timp DOAR cand ajungi acolo sau cand te gandesti la el…? terifiant, nu? Multumesc pentru articol.