City managerul, un paravan pentru afacerile dubioase

În 2008, Ploieştiul era primul oraş din România care înfiinţa postul de city manager. În următorii ani, exemplul a fost urmat de mai multe oraşe din ţară: Timişoara, Focşani, Galaţi, chiar şi micuţul orăşel Huşi din judeţul Vaslui. Între timp, controversata conducere a Primăriei Ploieşti a schimbat mai mulţi city manageri – unul dintre aceştia fiind condamnat la închisoare pentru trafic de influenţă. Nu vom reveni astăzi asupra situaţiei de la Ploieşti – cotidianul.ro a publicat de-a lungul timpului afacerile administraţiei locale de acolo. Dar care este rolul, rostul şi mai ales substratul numirii unui city manager la o primărie?

Teoretic, un city manager este un fel de ajutor de primar. Face ceea ce primarul ar trebui să facă, dar nu are timp sau pricepere. Urmăreşte desfăşurarea lucrărilor executate pentru municipalitate, participă la evenimente la care este invitat primarul, şi altele asemenea. Este primarul nr. 2 al urbei, chiar dacă mai sunt şi doi viceprimari în schemă, dar se presupune a fi un bun manager, nu un om politic ales într-o funcţie. Asta teoretic. Practic însă, lucrurile stau mai româneşte. Un city manager este numit pe la noi fie ca o recompensă, pentru a beneficia de un salariu bun, fie pentru a degreva un primar care se consideră cam aglomerat, fie pentru a fi băgat în faţă la şmecheriile pe bani publici pe care le mai fac primarii. Şi această din urmă posibilitate este cea mai interesantă într-o ţară în care oamenii plasaţi în funcţii-cheie fac tot ce le stă în putinţă să nu semneze documente care ulterior i-ar putea incrimina.

Instituţia de city manager îşi are originea în Statele Unite ale Americii şi este utilizată în sistemul administrativ anglo-saxon. Printre ţările europene în care primarul delegă atribuţii unui city managerul se numără Marea Britanie, Germania, Suedia, Danemarca, Olanda şi Belgia.

În Legea 215/2001 – Legea Administraţiei Publice Locale se reglementează locul, rolul şi atribuţiile administratorului public (aşa este denumit de legiuitorul român city managerul), atât la nivel local, cât şi la cel judeţean. Articolul 112 din această lege reglementează statutul administratorului public la nivel local: “La nivelul comunelor şi oraşelor, primarul poate propune consiliului local înfiinţarea funcţiei de administrator public. Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar, pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de consiliul local. Numirea în funcţie se face pe bază de concurs. Primarul poate delega către administratorul public, în condiţiile legii, calitatea de ordonator principal de credite“.

Trebuie să observăm câteva cuvinte cheie: “poate propune“, “aprobare de către consiliul local“, “atribuţii de coordonare“. Pe scurt, legea nu impune crearea unei astfel de funcţii, decizia rămânând la latitudinea primarului, dar cu aprobarea consiliului local.

În România, atribuţiile şi responsabilităţile unui city manager sunt:

– coordonarea serviciilor publice de interes local prin intermediul aparatului de specialitate şi/sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local;

– coordonarea aparatului de specialitate;

– elaborarea şi aplicarea de strategii specifice, în măsură să asigure desfăşurarea în condiţii performante a activităţii curente şi de perspectivă a instituţiei;

– adoptarea de măsuri în vederea îndeplinirii prevederilor bugetului anual de venituri şi cheltuieli al instituţiei, pentru dezvoltarea şi diversificarea surselor de venituri extrabugetare, în condiţiile reglementărilor legale în vigoare şi a mandatului încredinţat de primar;

– administrarea, cu diligenţa unui bun proprietar a patrimoniului instituţiei publice şi asigurarea gestionării, în condiţiile legii, a integrităţii patrimoniului instituţiei;

– reprezentarea instituţiei în raporturile cu terţi, conform mandatului dat de primar;

– informarea primarului cu privire la situaţia economico-financiară a serviciilor publice şi măsurile pentru optimizarea activităţii acestora.

Tehnica neasumării printr-o semnătură a unor proiecte ce ulterior ar putea aduce necazuri semnatarilor nu este chiar nouă în România. A fost brevetată în anii ’90, apoi perfecţionată de miniştri ca Miron Mitrea şi ulterior Elena Udrea. Despre aceştia se spune că nu au semnat nimic în timpul mandatelor ministeriale care i-ar putea incrimina. Un angajat într-un important minister povesteşte, sub rezerva anonimatului, cum se fac lucrurile. “Când se vrea a introduce un document despre care ministrul ştie că ar putea face probleme, acesta pleacă din ţară şi deleagă atribuţiile către un secretar de stat. Documentele sunt astfel întocmite încât secretarul de stat, vrea nu vrea, în termen scurt trebuie să semneze pentru a înainta documentele forului următor. Astfel, ministrul nu a semnat nimic, dar documentul iese cu semnătură din ministerul său“, spune sursa citată.

Metoda este acum disponibilă şi pentru primării, din moment ce instituţia city managerului este tot mai des întâlnită. Este o tehnică de a scoate cartoful fierbinte fără ca autorul să se frigă la degete.

Iată şi un exemplu ipotetic. Un city manager sifonează bani publici către firme agreate de primar, la indicaţia primarului. Însă pe documente nu apare nici o semnătură a primarului, întrucât nu edilul s-a ocupat de caz, ci acel city manager. Ulterior, dacă ingineria este descoperită, primarul are scuza de a nu fi fos implica în caz, iar city managerul eventual este demis. În situaţii excepţionale, ar putea ajunge în faţa instanţei de judecată – dar chiar şi aici city managerul are argumentul de a fi acţionat în conformitate cu planul să de management. Mai rămâne ca instanţa să judece cât de bune erau planurile de management ale respectivului city manager.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.