Cochilia, Ediția a doua, revizuită după 30 de ani

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

3. CASA COLȚEA

Odată, pe la vârsta de șase ani, Niky fusese dus de către tatăl său la București. Venit dintr-un târg de provincie, copilul a rămas profund marcat de bulevardele largi și de tumultul străzilor. Rudele unde au tras locuiau în plin centru, pe o străduță ce dădea în Lipscani. Copilul își fixă în memorie locul și, în momente de nostalgie, construia tot felul de vise pornind de la casa cenușie, cu poartă albastră și cu un balcon cu un grilaj cu un desen complicat. Atât de puternic s-a înrădăcinat această imagine în amintirea sa, încât, mulți ani mai târziu, locuind, ca student, la București, revenea de multe ori la rudele cu pricina. Și, de fiecare dată, era din nou și din nou dezamăgit: în realitate, casa arăta cu totul altfel decât o ținea minte din copilărie. Parcă era vorba de o clădire diferită și întreba stereotip, de fiecare dată, dacă nu s-au operat modificări asupra construcției. Parcă avea un tic verbal. Casa aceea se păstrase doar în gândurile sale din copilărie.

Nici Casa Colțea nu continua să rămână cum i s-a părut ea atunci când o pășise prima dată. Surpriza apariției bruște a clădirii, de cum coteai pe cărarea ce venea de la poartă și ocoleai copacul bătrân, crescut în mijlocul drumului – sau, mai degrabă, drumul crescut în dreptul copacului? – surpriza aceea dispăruse. Dar dispăruseră și multe alte surprize: pășind prin încăperi, știa de acum, înainte de a deschide ușa, unde se va afla peste câțiva pași, coridorul – unde lampa continua să fileze – se lăsa străbătut fără dificultăți, odăile se găseau mereu la locul lor. Misterul nu ți se mai oferea el singur, ci puteai să ți-1 planifici, în sensul că, dacă aveai timp, nu te împiedica nimic să te retragi într-o anumită cameră, în pod sau în pivniță, să scotocești sistematic printre lucruri, pornind de la un perete spre celălalt. Atunci constatai, uneori cu uimire, alteori cu o senzație de lehamite, că în casa aceea se găseau nenumărate obiecte de valoare, dar și mai multe obiecte ce-și pierduseră de mult nu numai orice utilitate și deveniseră pur și simplu un focar pentru șoareci și șobolani. Însă, cu cât deveneau lucrurile mai raționale, cu atât era mai greu de explicat sentimentul ce-1 însoțea pe Niky ori de câte ori își amintea de primele sale vizite în Casa Colțea și mai ales faptul că imaginile păstrate de atunci nu se suprapuneau în nici un fel cu realitățile ce i se înfățișau în prezent. La fel ca și locuința rudelor din apropierea Lipscanilor, și Casa Colțea se încăpățâna să existe în două ipostaze cu totul diferite, una a primelor întâlniri și alta a prezentului acțiunii. Relațiile dintre cele două Case Colțea reprezentau realității vii, alimentate de sentimentele Doctorului: amândouă clădirile continuau să existe.

Greu era, de exemplu, de găsit labirintul pe unde îl purtase fata în seara când i se făcuse rău lui Rori și când îi dăduse papagalul. Construcția era spațioasă, foarte spațioasă, însă nici chiar atât de mare încât să permită asemenea plimbări. Greu era de depistat și primul drum făcut aici, când pătrunsese pentru întâia oară în clădire și când tot fata fusese cea care îi deschisese și care-1 purtase pe nenumăratele scări în sus și în jos, până la a-1 introduce în încăperea mare, străjuită de galeriile de la etaj, încăpere unde-i aștepta stăpânul locului. Un itinerar atât de lung și atât de complicat nu putea fi imaginat prin edificiul pe care Niky îl cunoștea acum așa de bine și pe unde se mișca, mai nou, zilnic. Cu totul altfel arăta și grădina față de cum i-a apărut ea de prima dată, atunci când, într-o seară, Colțea l-a dus să-i arate pomii altoiți de el însuși și dând azi cele mai frumoase fructe din cartier (și nu numai). Atunci totul fusese dezolant și fantomatic, așa cum păruse inițial și casa, fusese sfârșit de toamnă și picioarele li se afundau până la glezne în grămezile de frunze moarte foșnind mereu și dând pașilor prea puțină siguranță, nelăsându-te să vezi pe unde și pe ce calci. Nimic din toate astea acum, când grădina câștigase în ochii Doctorului o cu totul altă ordine și când, în primul și în primul rând, i se părea mult mai mică decât i se înfățișase la început.. De fapt, când intrai prin poarta masivă a zidului, urmai o cărare ce te ducea printre diferiți arbori, având la dreapta un havuz aflat în paragină, iar la stânga ruinele unei filagorii. Apoi cărarea cotea brusc și, după ce se împiedica în tulpina imensă a unui nuc, se bifurca în fața intrării principale, continuându-se celălalt braț pe lângă casă, după care, ocolind-o, se bifurca din nou: un drum ducând până la grajduri și cotețe, celălalt spre o altă filagorie, aceasta aflată încă în picioare. Și, în fine, cărarea se oprea la o ușă mică din fier, ruginită și zăvorită, nemaifolosită de ani și ani, ușiță ce dădea spre curtea unui vecin. O a treia ieșire o mai reprezenta poarta mare de lingă grajduri, poartă pe unde, pe vremuri, intrau vitele când se întorceau de la păscut sau căruța care aducea fân sau roade de pe câmp. Această ieșire se deschidea spre un drumeag îngust, ce se insinua printre curți spre strada principală.

Clădirea propriu-zisă avea două caturi, cel de la parter fiind mai spațios și format din mai multe încăperi decât cel de la etaj. Ușa principală, la care se ajungea atât de neașteptat, dădea într-un antreu mic, disproporționat de mic pentru o casă atât de mare. Din acest antreu se deschideau trei uși, dar cea din dreapta nu era decât spre o debara. Cea din față dădea într-un hol mare, străjuit de stâlpi masivi și de coloane de marmură terminate în epitelii. Holul acesta înalt cuprindea ambele caturi și era supravegheat de la etaj, pe trei laturi, de o galerie. Din hol se putea pătrunde în bucătărie (singura încăpere de la parter cu fereastră spre intrare, bucătăria mai având, însă, și o altă ușă ce coresponda direct cu curtea), precum și spre numeroase alte odăi, un grup sanitar și din nou o debara. Holul era luminat direct doar de tavanul de sticlă, exceptînd o fereastră ce da spre luminator. Sticla din tavan era colorată și lumina se lăsa filtrată prin vitralii. În afara celor șase încăperi răspunzând direct spre hol, mai existau încă două în extremitatea vestică a construcției, la fel cum mai exista o sală mică, sală ce conținea o scară în spirală, cu ajutorul căreia se putea ajunge la etaj, dar și coborî în pivniță. La etaj se putea urca însă mai simplu astfel: cea de a treia ușă, ușa din stânga micului antreu de la intrare, se deschidea spre un coridor întunecos ce ocolea parterul, având în treacăt corespondențe spre două încăperi și spre treptele galeriei ce străjuia de sus holul. Alte scări coborau simetric în aripa opusă, paralel cu scara în spirală. Etajul nu avea decât trei încăperi în frontul casei. Din cele două din margini se putea intra din galerie, cea din mijloc, tip vagon, avea un mic balcon spre nucul bătrân ce a obturat aleea și o fereastră în peretele opus spre holul mare interior. În partea cealaltă se mai aflau două încăperi dând în galerie și un grup sanitar în dreptul luminatorului. La etaj nu se mai găsea decât spațiul în care ajungea scara în spirală, spațiu despărțit de galerie printr-un vestibul.

Aleea care nu se oprea în dreptul intrării principale, ocolind clădirea în drum spre grajd și cocini, trecea și prin fața bucătăriei de vară. Fundul curții era rezervat unor straturi de legume și era delimitat printr-un gard viu.

Pe cât de greu de urmărit după povestire planul, pe atât de greu de reconstituit și după amintirile prime, când încă niciuna dintre încăperi nu voise să se așeze în perimetrul ei real. „Schema este cea mai alunecoasă descoperire a omului, spusese într-o seară Colțea. Un plan, o hartă, o formulă te fac să vezi limpede ceea ce simțurile au perceput complicat, asociind situației date experiența lor trecută. Dar schema distruge totul, ea este pragmatică, exactă, lipsită de orice mister. Cu ajutorul schemelor cunoaștem infinit mai multe lucruri din punct de vedere cantitativ și infinit mai puține lucruri din punct de vedere calitativ uman”,

Asemenea multor aserțiuni ale bătrânului, și aceasta erau greu de acceptat. Niky îi răspunse atunci că, de cele mai multe ori, chiar și când nu avem o schemă în față, ne axăm raționamentele pe alte sisteme, permițându-ne doar ele să ajungem la ceea ce gândim în clipa respectivă. Lucru acceptat de Colțea, cu rezerva că orientarea personală într-un spațiu nou rămâne misterioasă și „umană”, chiar dacă, într-adevăr, nu ne despărțim nici în acele clipe de sistematizările cărate neîntrerupt după și în noi. Niky nu mai ținea minte cum a decurs exact discuția, însă știa că fusese nevoit să-și întocmească un plan al clădirii spre a fi în clar cu ea și, din clipa aceea, toate labirinturile și rătăcirile de dinainte au devenit imposibile pentru viitor, deși încă foarte prezente în amintire. Din secunda când s-a aflat cu acest plan în față, trebuise Doctorul să accepte, „Casa stafiilor” de dinainte deveni un teritoriu unde accesul i s-a interzis pe vecie. Ajunsese să regrete că a spulberat cu acest plan misterioasele posibilități infinite păstrate încă în memorie. Clădirea se transformase pentru el ireversibil într-o realitate exactă Casa Colțea de acum era logică și lipsită de inițiala ei poezie.

Dar mai este ceva. Am realizat această minuțioasă descriere a locului și cu un alt scop: ca o pregătire tipică pentru acțiunea unei narațiuni cu alură de roman polițist. După trei înmormântări în filele unei cărți, mi-am zis, trebuie să urmeze și o crimă și nu mi se pare cinstit să lași cititorul să-și stoarcă mintea pentru a afla cu o pagină mai devreme făptașul, neavând el, cititorul, la îndemână toate datele pe care le posedă autorul. Pariul lui Colțea cu acel cvasi urmaș al prințului Bibescu oferea și el o premisă tentantă: ar fi putut urma o crimă necuprinsă în codul de legi, deci nepedepsibilă de justiție. Ar fi fost într-adevăr o carte bine construită!

Și, când lucrurile păreau a fi fost atât de perfect pregătite, evenimentele au luat-o iarăși pe un alt făgaș… Acțiunea acestei cărți, la fel ca și soarta, nu se lasă strivită de gândirea muritorilor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.