Cochilia, Ediția a doua, revizuită după 30 de ani (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

Și, brusc, apărură și buldozerele. Într-o noapte, au „curățat” strada „care și așa nu mai exista“. Oamenii au ripostat, au distrus niște atelaje, a venit chiar prim-secretarul. „Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciunde!”. Până la urmă, s-a hotărât că nu s-a întâmplat nici la Piatra Arsă. N-a fost nimeni arestat, n-a fost nimeni amendat, primul secretar a promis că. Apoi, pentru alte câteva săptămâni s-a așternut liniștea. După care s-a dezafectat și alimentara. Vara oamenii mai pleacă în concedii. Doi nu s-au întors. Două familii. Două perechi tinere. Fără copii. Or fi fugit peste graniță, ticăloșii! Cel puțin, într-o discuție, tovarășul Stroe și-a arătat convingerea că așa s-a întâmplat. Fără discuție!

Diamant era sigur că toate astea nu se datorează decât exploziei din capul porumbelului alb. Și Inka-kakadu – mutat între timp „definitiv” în cabinetul șefului clinicii – era de aceeași părere. Dacă fata n-ar fi înnebu…, dacă n-ar fi derapat, mai mult ca sigur că Niky n-ar fi observat nimic. Așa, însă, lucrurile deveneau tot mai hâde. „Caută-ți un drog, iubitule!“ îl sfătuia Inka-kakadu. Era atât de insistent încât, într-o frumoasă zi de vară, începu să nu-i mai fie teamă nici de martori. O dată, e drept că doar o singură dată, pasărea începu să-i dea sfaturi în prezența unor străini aflați în cabinet. Șeful clinicii roșii tot și aruncă un halat peste colivie. Cei de față zâmbiră încântați de cât de bună era dicția papagalului șefului. Păcat că nu l-a lăsat să mai continue spectacolul.

Nu se întâmpla nimic! Nici tu „drog“, nici tu congres la Sofia sau la Caransebeș, nici Țumpi Dragomirescu, care nu-i mai răspundea la salut decât cu răceală. Examenele studenților erau mai plicticoase ca oricând, și copiii parcă nu mai învățau nimic. La Piatra Arsă aproape că nu se mai întorcea deloc: casa și așa stătea nefolosită, s-au mutat – prin marea bunăvoință a Doctorului – niște demolați în ea. Ulterior, de câte ori se mai întorcea pe acolo, găsea familia respectivă tot mai numeroasă. Și, tot de fiecare dată, oamenii îi spuneau alte și alte lucruri și era evident că așteptau de la el să intervină, să provoace noi minuni, să le dea o speranță, cel puțin. Și, la urmă, venea Stroe, lingea pahare cu tărie și povestea bancuri porcoase. Până ce Diamant l-a prins cu una dintre studentele sale la ieșirea de la un cinematograf. Nu mai lipsea decât să se spună despre dom’ profesor că a devenit și codoș! Asta era totuși prea mult! Cum? Chiar nu știi? îl întrebă într-o zi Lavinia. Păi, toată lumea pretinde că-i furnizezi lui Stroe carne tînără. Care „toată lumea“? Poate o fi adevărat! făcu Lavinia. Stăteau în bucătărie și ea îi pregătea o cafea. Diamant își plesni pentru prima oară fiica. Lavinia avea douăzeci și cinci de ani, o dată la un sfert de secol merită încercat.

Nu, explozia din creierul porumbelului alb distrusese toate punctele fixe din preajma lui Niky. Toate. Pentru întâia oară în viață, pe medic începeau să-l plictisească pacienții, studenții, oamenii și lucrurile. Totul în aceeași măsură. „În sfârșit, ai devenit și tu om!“ exclamă satisfăcut papagalul, redevenit pudic și nemaivorbind decât atunci când se aflau în doi. Doctorul Diamant a devenit și el om, însă mașinăria se stricase grav. Iată, Păruș se dovedise mai rezistent. Diamant se transformase într-un fel de suflet fără trup, își spunea el câteodată. Iar altădată, analizându-se din nou, se imagina cu un trup fără suflet. Oricum, cele două componente nu se mai regăseau.

16. ARESTAREA PAPAGALULUI

Chiar dacă mecanismul nu mai funcționa de la sine, obiceiurile vechi îi mai dădeau energia de a continua, însă vara îl luă pe doctorul Diamant cu totul pe nepregătite. Facultatea era în vacanță, la clinică se întâmplase minunea și, după nenumărate insistențe zadarnice, clădirea, dezafectată la începutul secolului ca insalubră și redevenită clinică prin ’43, în vremea războiului, fu, în sfârșit, inclusă într-o reparație capitală. E drept că se lucra doar într-o jumătate de instituție, adică într-un corp, în vreme ce celelalte două, mai mici, erau programate pentru anul următor. Dacă tot au trecut atâția ani… Dar cabinetul lui Niky se afla tocmai în acea construcție șantier și el… refuza să-și părăsească bârlogul. Până la urmă, s-a ajuns la un compromis, încăperea, de fapt, un apartament întreg, fusese cruțată de atacul nemilos al echipelor de lucrători, însă îi fusese întreruptă apa. S-a convenit, totodată, ca abia la urmă să se atace și cabinetul șefului, nefiind imaginabilă, în situația dată, o soluție spre a-i mai elibera acestuia o altă încăpere, când și așa bolnavii zăceau pe coridoare, pe orice loc plat găsibil: în casa scărilor, în săli de așteptare, în holuri. Se spunea că spitalul acela fusese ridicat prin secolul al optsprezecelea, însă nici măcar pasiunea pentru istorie a doctorului Diamant nu reușise să obțină date certe. Oricum, nici pe vremea ciumei, nici pe vremea celui mai crunt război, așezământul nu arătase în așa un hal. Și, bineînțeles, întrucât niciodată nenorocirile nu vin singure, de la niște salam stricat au urmat și alte necazuri. Ziarul local îl critică aspru pe un administrator, acesta fu dat afară, însă nici viața bolnavilor și nici cea a personalului nu deveni, drept urmare, mai fericită.

În tot acest balamuc, Diamant se simțea cel mai inutil. Dar cine nu era inutil? Până și însuși tovarășul Stroe. La început, fiindcă se știa că obișnuiește să treacă deseori serile pe la clinică, mai multe echipaje de muncitori își pierdeau zilele la noul „front de lucru“. Pe urmă, oamenii se arătară mai rar și deveniră și ei cu totul inutili. N-aveau materiale. Sau n-aveau utilaje. Sau n-aveau chef să lucreze acolo unde salariul le mergea, asta în același timp când în alte locuri vremea bună le oferea ciubucuri din belșug. Deci, până la capăt, devenise și tovarășul Stroe inutil.

Când nimic nu te mai prinde, sigur că totul devine inutil, își zise Niky într-un moment (inutil și el) de luciditate. Da, dar unii sunt mai inutili decât alții, nu există nici în privința aceasta o nivelare, există și aici grade. De pildă, Stanciu. Stanciu înflorea. Brusc, de câteva zile i se schimbase și lui atitudinea față de șef. Apoi anunță că își dă demisia. Unde s-a mai pomenit așa ceva? După care reveni cu o cerere de transfer în interesul serviciului. Acum era el cel ce-1 bătea protector pe umăr pe Diamant: Stanciu fusese numit director adjunct al Direcției Sanitare a județului. Probabil că va deveni, în curând, director plin. Tot ce-i posibil. Oricum, doctorul Diamant tot n-are nevoie, deocamdată, de toate accesoriile acelea din debara. Și, cu atâția străini prin spital, se vor fura mai mult ca sigur. Așa cum le-a adus, Stanciu le-a și luat. Iar la plecare, nu uită să spună că Direcția Sanitară a Județului nu este deloc mulțumită de lipsa de interes a cadrelor din clinica de endocrinologie. Clinică? Niciodată nici măcar un lazaret de campanie n-a arătat așa! Ceea ce era perfect adevărat. Iată, deci, își spunea Niky, printre atâția inutili, Stanciu a devenit un inutil de grad mai înalt. Pe urmă, s-a zvonit că directorul adjunct al Direcției Sanitare o să fie cooptat în minister. Stanciu era un inutil ascendent. Câteodată, la vizitele de lucru ale Tovarășului Secretar Stroe se înfățișa, mai nou, și doctorul Stanciu. Atmosfera în trei era superbă. Noroc că locul nu mai cadra și, chiar dacă trebuia să mai facă un mic ocol, tovarășul Stroe începea să pice serile la Direcția Sanitară. E drept, tovarășul Director adjunct nu putea fi găsit de fiecare dată la post la fel ca doctorul Diamant. Iar în august, dispărură amândoi tovarășii – și tov. Secretar și tov. Director adjunt – în concediu cu familiile. Plecară împreună și reveniră împreună, proaspeți, gata de muncă, pregătiți pentru sărbătorile de 23 August, pentru pregătirea Congresului al XlV-lea al Partidului, pentru toată munca de răspundere ce-i aștepta.

Diamant trăia în vis. După atmosfera ireală de la clinică, o ruină cu paturi printre schele semipărăsite, întreruperi cvasipermanente de energie electrică și înlocuirea medicamentelor de uz curent cu lozinci și sfaturi, trecea pe la Piatra Arsă, unde locuiau acum în Casa Colțea vreo zece persoane străine, poate mai multe, Niky n-avea răbdare să le numere. Lavinia era la București cu un grup de elevi care trebuia să se pregătească vreme de trei săptămâni pentru tablourile vivante de la marea defilare. Doru dispăruse iarăși cu totul de acasă. Părinții lui erau isterizați de îngrijorare, la miliție li se spunea că, mai mult ca sigur, ticălosul a șters-o peste graniță. În vecini, un tânăr fusese împușcat la o asemenea tentativă de trecere ilegală a frontierei și familia nu fusese anunțată decât după multă vreme, și atunci doar datorită unui binevoitor întâmplător.

Nimic nu mai era posibil și totul era posibil. Lumea asculta posturile străine de radio și, pe unde se prindeau, emisiunile de televiziune a țărilor vecine. Europa de răsărit fierbea. La București se pregătea cu mult fast realegerea tovarășului Nicolae Ceaușescu în înalta funcție de Secretar General al partidului unic. Cine putea forța granițele: oricum și cu orice pretext. Diamant învățase că visele colorate reprezintă semne de boală. El nu era bolnav, el trăia într-un vis alb-negru. Și televizorul din camera de gardă era alb-negru. Cineva montase acolo o antenă aptă de a recepționa și vecinii. Într-o instituție publică, acesta era un lucru total neindicat. Diamant habar n-avea, dar fusese tras la răspundere, în calitate de șef de instituție, pentru această neglijență intolerabilă. Nu se știe de unde s-a aflat. Niky nu privea televizorul, acasă nici nu mai avea aparat. Vechiul lui LUX l-a lăsat Laviniei. E drept, meciurile de fotbal îl mai interesau. Când nu uita de ele. Diamant îl bănui pe Stanciu că ar fi făcut tapaj de antena delicventă de la clinică, însă, într-o zi, tocmai Stanciu aranjase ca antena să fie montată la loc. O provocare? Nu. Se transmiteau cupele europene. La Direcție era un televizor color, dar acolo Stanciu putea fi deranjat. Și acasă putea fi deranjat.

După aceea, veni Lavinia de la București și-l luă pe taică-său în mașină: cutreierară toate satele unde ar fi putut fi Doru. Versiunea miliției era o tâmpenie – oricât de antipatic îi era ginerele, nici măcar Niky nu bănuia despre el că ar fi fost capabil să dispară de bunăvoie, fără a-și anunța familia. Diamant mai spera ca Doru să revină iarăși, după câteva zile, ca și data trecută… Lavinia tot insista – nu uita că e tatăl nepoțelului tău, pe care-1 iubește atât de mult! – până ce doctorul îl căută pe tovarășul Stroe și-l rugă și pe acesta să se intereseze. Niky n-avea să afle niciodată dacă intervenția secretarului județean sau o altă pură coincidență îl aduse pe Doru acasă. Fusese într-adevăr prins la graniță, avusese noroc, unul din grup fusese împușcat. Pe el, cel puțin așa pretindea, nici nu l-au bătut. Fusese condamnat cu suspendare. Oricum, tovarășul Stroe îl chemă pe tovarășul Diamant la sediu și-l anunță că, după toate câte s-au întâmplat, nu mai era posibil să i se semneze decizia de șef de secție. Congresul bătea la ușă și așa ceva nu putea fi tolerat, deși, el, tovarășul secretar Stroe, dacă e să fie sincer, nu are nimic cu tovarășul doctor Diamant. Peste câteva zile, fusese numită tovarășa doctor Dragomirescu. Pe urmă, peste alte câteva zile, fuseseră promovați oameni tineri și capabili și la Institut. Un asistent, devenit și el conferențiar cu delegație, un ins care defilase undeva în ultimul rând la înmormântarea profesorului Caragheorghe, se pomenise uns decan. Și prodecanii erau noi, și șeful catedrei. Biata Rori, bine că n-a apucat această falsificare a alaiului mortuar…

Pe Diamant, toate astea nu-1 deranjau decât într-o singură privință. Trebuia să elibereze și cabinetul de la clinică, locul unde-și găsise de acum tabieturile, iar problema mare era că nu știa unde să-l ducă pe Inka-kakadu. Desigur, la Piatra Arsă mai avea o cameră numai a lui, însă întreaga clădire devenise un refugiu pentru numeroase familii. Uneori, nici nu-i cunoștea după nume pe unii dintre cei cu care coabita mai nou. Îi era frică să nu înceapă papagalul să vorbească vrute și nevrute în prezența unor străini, deși știa că oamenii aceia și-ar fi dat și viața pentru el.

Și iarăși se înșelase. Intr-o zi, i s-a povestit de către băștinașii îngroziți, la Piatra Arsă au venit niște oameni în civil și au dus pasărea cu ei. Inka-kakadu fusese arestat¹!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.