Cochilia – Ediția a doua, revizuită după 30 de ani  (39) 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

6. VI-L MAI ADUCEȚI AMINTE DE BURLEANU? AUTORUL A UITAT COMPLET DE EL. DAR BURLEANU ÎȘI AMINTEȘTE DE DOCTORUL DIAMANT.

La un moment-dat, după funeraliile unui șef de catedră și șef al clinicii, s-a răspândit zvonul că tovarășul Burleanu, profesor universitar, membru corespondent al Academiei, ministru adjunct al sănătății, însă, în primul rând, membru supleant al C.C. al P.C.R., ar fi căzut atât de zdravăn de pe cracă încât to’a’ășa personal l-ar fi exilat în provincie, în gerurile getice, retrogradat conferențiar, șef de catedră la o facultate de la capătul lumii. Nici măcar decan! Niky își amintește cum s-a enervat Rori îngrozitor când a aflat cumplita știre: intrusul, în logica ei, ar fi venit direct din recipientele blestemate ale diavolului, altfel neputându-se explica faptul că un om luptă – poate toată viața fără rezultat – spre a dobândi un lucru, pentru ca altul să-l primească drept… pedeapsă! Păi, cum? Burleanu ăsta, campion al ședințelor și al „indicațiilor prețioase”, poate să se compare cu miile de ore de consultații și de studiu ale lui Niky? Și, totuși, el va trebui să ispășească o pedeapsă care pentru un adevărat profesionist ar fi reprezentat o recompensă firească.

Pe urmă, tovarășul Burleanu, după ce a fost câteva zile neoficial prin urbe, a reușit să înduplece zeii și să se întoarcă fericit la București sau poate altundeva, într-un municipiu cu o climă mai puțin aspră și cu personaje mai rafinate, cu amfiteatru mai mare și terme mai rafinate. Cine știe ce s-o fi întâmplat cu exministrul, oricum, la clinica din extrema imperiului n-a mai descălecat. Ceea ce a făcut-o pe Rori să comenteze că doar un prost ca Niky poate rămâne între troiene și barbari, fără a i se răsplăti sacrificiul. „Dacă ar fi rămas, ai fi murmurat, dacă a plecat gângurești, ce vină are bietul Burleanu?“ o întrebă Niky, plictisit de subiect. „Ce vină are? Aceea că există!“

Apoi Burleanu nici măcar n-a mai existat pentru ei. Au venit alți tovarăși și Rori și-a vărsat năduful în direcția lor. Însă exilul la hotarele imperiului se pare că i-a priit tovarășului Burleanu fiindcă după revoluție Diamant îl recunoscu la televizor și-l văzu tot mai des pe micul ecran. Iar, la un moment-dat, Burleanu reapăru în vechiul lui post de adjunct de ministru al sănătății sau de secretar de stat sau de director general sau… Scrisul apărea atât de rapid la televizor încât nu apucai să citești până la capăt funcția personajului.

Niky nu-și amintea să fi vorbit vreodată cu vechiul și noul demnitar – despre care toată lumea afla acum că a fost unul dintre principalii dizidenți. Da, aștepta Diamant ecoul vorbelor lui Rori, un dizident care risca să devină în cel mai rău caz, ceea ce Niky n-a apucat să ajungă niciodată! Vai ce risc! Niky nu-și amintea să fi vorbit cu Burleanu, dar Burleanu își amintea de doctorul Diamant și-l invită la București spre a-i oferi un post deosebit de înalt, un post cu rang de demnitar. Niky refuză. Adică nu spuse „nu“, însă nici nu acceptă. O scăldă.

Burleanu îl prezentă pe domnul doctor ministrului, iar Niky continua să ezite. Pe urmă sosi cineva în cabinet și cei doi îl lăsară pe ministru fără a da un răspuns.

Diamant reveni la Piatra Arsă. Doru nu apăruse, în schimb, s-au ivit cuscrii. Lavinia nici măcar nu-i anunțase, de frică să nu-i sperie. Bătrânii își ieșiră cu totul din minți. Asta era o atitudine firească de părinți și Niky îi înțelegea. Îi înțelegea, dar cei doi îl enervau. Până la urmă, părea că vinovatul principal al întregii povești era doctorul Diamant. El alerga după posturi, în vreme ce tatăl nepotului său a dispărut.

– După ce posturi alerg eu?

– Tot orașul știe că vă face viceministru!

Cuscrii nu se obișnuiră să-l tutuiască. Doctorul fusese dintotdeauna marea floare a orgoliului lor, omul stimat de o lume întreagă. RUDA LOR! De data asta, însă, gloria medicală și civică a județului nu funcționa. Diamant, apt de a rezolva cele mai încâlcite probleme birocratice cu un simplu telefon, nu era în stare să pună în mișcare poliția și procuratura spre a-și găsi ginerele. Nu era în stare sau nici nu se străduia?

– Numai de n-ar fi mort! Mama lui Doru, obișnuită cu comportamentul sucit al fiului ei, simțea că de data asta s-a întâmplat ceva mult mai grav. Plângea toată ziua, apoi mergea la câte o ghicitoare, de obicei nu primea nici o veste liniștitoare și atunci, ca ieșită din minți, îi dădea telefoane lui Niky sau îl căuta personal, scoțându-1 dintr-o ședință de senat a universității sau dintr-o sală de examene. De fiecare dată, venea cu un ciob de informație bramburită, de fiecare dată plângea în hohote și de fiecare dată se arăta încredințată că doar gloria științei locale ar mai putea fabrica o minune într-o eprubetă, miracol capabil de a-i reda unicul fiu. Diamant o asculta, o îmbărbăta, mai dădea în fața ei un telefon.

Doru dispăruse. Procurorul care fusese la Lavinia răspundea tot mai vag la telefon. Intr-o zi, îl anunță, totuși, pe Niky să vină urgent la poliție. Îl duse să-i arate un cadavru destul de desfigurat, însă doctorul declară fără nici un dubiu că nu era vorba despre leșul lui Doru. Mortul era tatuat și purta mustață. Poate că s-a tatuat și dispărutul, sugeră un plutonier. Și poate că și-a ras barba și și-a lăsat doar mustața. E altcineva, decretă Niky și părăsi morga.

Altădată, procurorul îl chemă la fel de urgent și îi spuse că a dat de niște urme. Au plecat împreună cu două echipaje ale poliției și au pătruns într-o casă din periferie. Niky îi așteptă în mașină. Procurorul reveni foarte repede și-i spuse că n-a fost decât o alarmă falsă.

– Însă…

– Într-o casă din asta pot să fie zeci de ascunzători. Cum să le găsiți în două minute?

– Hai să mergem! îl zori procurorul pe șofer. Am făcut o simplă plimbare, da?

De atunci nu s-a mai aflat nimic. Niky însuși a ajuns să se simtă vinovat de dispariția ginerelui său. Mai nou, i se părea și lui că apar la televizor prea mulți dispăruți. Și nu era vorba numai despre copii și bătrâni senili. Dar acesta părea un subiect tabu. Ziarele, căutând scandalul cu orice preț, evitau, poate, subiectul cel mai gras. Diamant vorbi la telefon cu unul dintre cei mai citiți reporteri din țară. Subiectul în sine e prea vag, replică acela, cazurile concrete pot fi, însă, interesante. Peste câteva zile sosi în oraș un tânăr redactor care o căută pe Lavinia și pe părinții lui Doru. Peste alte vreo două săptămâni apăru un material în ziarul de mare tiraj. O vreme, telefonul sună de câteva ori. În urma unei astfel de convorbiri, părinții lui Doru făcură cunoștință cu o familie având și ea un dispărut cu câțiva ani în urmă. Cele două grupuri de aparținători, în loc să se consoleze, își povesteau reciproc toate grozăviile auzite din sursele cele mai dubioase. Cristinel a fost răpit, din răzbunare, de către securitate, repetau noile cunoștințe. Dar Doru de cine a fost sechestrat? Tot de securitate, bineînțeles. Păi, Doru a dispărut acum, după revoluție. Și ce-i?! Care revoluție? Nu s-a schimbat nimic!

Părinții lui Doru fuseseră susținători necondiționați ai Frontului Salvării Naționale. Pe chestia asta avuseseră nenumărate discuții incomode cu fiul lor. Acela se înscrisese la început la liberali, apoi ieșise din partid și participase la mai multe mitinguri ale Alianței Civice, în general, tot ceea ce făcuse fiul lor era în contradicție cu felul gospodăresc de a fi al părinților săi, care însă găseau, de fiecare dată, o motivație intimă, constituind excepția ce-1 absolvea pe tânărul bărbat de păcate. Acum, după ce era dispărut de mai multă vreme și după ce le intrase bătrânilor în cap că a fost răpit fiindcă făcea din nou disidență, feseneul era făcut vinovat de toate, inclusiv de menținerea vechilor structuri, deci și a securității. Oricine era într-un post de conducere era socotit automat fesenist și deci mânjit. Printre aceștia și Niky. Însă în legătură cu Doctorul, ei erau încredințați că era vorba despre un om de treabă, indus în eroare de către propria-i naivitate, până la urmă posibil de a mai fi salvat. Așa că o parte din timp și-o petreceau încercând să-l readucă pe calea cea dreaptă, cealaltă parte a vremii sperând și în continuare să-l poată determina să facă experiența aceea magică prin care să-l poată face pe Doru să revină acasă. De aceea, tonul plin de reproș fusese înlocuit cu o vorbire dulceagă, de parcă bieții bătrâni s-ar fi adresat unui bolnav. Și toate astea pigmentate cu fraze biblice, cuscrii nemaifiind feseniști, căutând o altă atracție gregară a timpului, habotnicia. Mai târziu, trecură la o sectă neoprotestantă și încercară să-l convingă și pe Diamant la acest pas, dar nu reușiră s-o convertească nici măcar pe Lavinia, fata potolită și nora atât de docilă altădată.

Niky trebui să-și recunoască, mâhnit, că relațiile sale cu unica-i fiică începuseră să se deterioreze după ce aceasta se căsătorise. Lavinia, copilul ideal, mereu premiantă la școală, mereu sănătoasă, frumoasă și ascultătoare, trebuise să aleagă între soț și tată în antipatia reciprocă dintre cei doi bărbați. Intuind ceva din relațiile lui Niky cu nepoata lui Colțea, fata trecu definitiv de partea lui Doru. Și o făcu la fel de hotărât pe cum făcuse totul în viață: fără nici un fel de complicații. Din clipa aceea, tot ceea ce era în legătură cu tatăl ei devenise suspect și privit ca atare și ea mai accepta relațiile cu el doar în măsura în care, conform legilor nescrise ale oricărui clan, lupul conducător trebuia să aibă grijă de membrii familiei. Era un contract și ea pretindea doar ceea ce considera că ar decurge de pe urma acelui contract, acelei cutume. Și, admitea în continuare Niky, el însuși n-a făcut prea multe încercări de a schimba acea stare de lucruri. Drept urmare, ea îl suna la telefon când avea nevoie de ceva, iar el rezolva operativ cererea. Nu-i oferea mai mult, nu o căuta din proprie inițiativă decât foarte, foarte rar. Nici nu era nevoie, solicitările ei venind la intervale strânse, era tot timpul informat în legătură cu ea. Da, e adevărat, de căutat el n-a prea căutat-o niciodată în ultima vreme.

Era foarte ocupat, fugea toată ziua dintr-un loc într-altul, la clinică, la prefectură, la Institut, la diferitele așezăminte sanitare din județ… Când mai respira, accepta câte un simpozion, câte o conferință. Pentru acestea trebuia să se pregătească…

Între timp, asista uimit că alții nu se agită atât, nici nu-i vezi și deodată apar în postură de… milionari. Într-o zi, fiind în teritoriu, îl întâlnise pe un fost și actual ștab. Pe vremuri fusese șef la FRUCTEXPORT, acum avea FRUCTEXPORTUL lui. E drept că era și cumnatul tovarășului Stroe. Acum cei doi erau și asociați în numeroase alte afaceri. Fiindcă i-a fost pacient, Niky și-a putut permite să-l întrebe cum de a reușit într-un timp scurt să ajungă pe o asemenea poziție. „Simplu! a recunoscut marele boss, în data de 22 decembrie ne-am trezit cu toții în întuneric, într-o încăpere în beznă. Spre deosebire de ceilalți, noi am știut unde se află comutatorul!”

Doctorul Diamant a continuat să fugă toată ziua dintr-un loc într-altul, la clinică, la prefectură, la Institut, la diferitele așezăminte sanitare din județ…

Și în ultimul timp mai veniseră și propunerile pe filiera Burleanu… Niky nu-și amintea să fi comentat cele discutate în cabinetul demnitarului, dar întregul județ părea să fie la curent. Asta i se întâmpla și în propriul său birou: discuta ceva cu un colaborator și până să părăsească acela încăperea, primea de acum câteva telefoane care, printre altele, se refereau la proaspătul subiect. „Fie că există un detector de gânduri, fie că se mai află microfoane în cabinetul meu, fie că am calități supraumane, putând împrăștia un gând până la zece kilometri fără a folosi nici un mijloc de comunicare extraordinară sau convențională, obișnuia Diamant să se destăinuiască înciudat apropiaților. Detectorul de gânduri n-ar fi suficient spre a face publice toate cele aflate, microfoanele ar trebui să mă însoțească peste tot, chiar și în mașină sau pe stradă… Rămân doar forțele mele paranormale. Ar trebui să fac demonstrații la circ. Sau în circul acesta, care a devenit spitalul județean!“

Vorbe! Lucrurile erau mai complicate. La un moment-dat, aproape că nu-i mai venea nici lui să glumească. Burleanu îl sună din nou și nu numai că era la curent cu dispariția lui Doru, însă făcu aluzie și la relațiile lui Niky cu Lavinia. Burleanu știa tot și era gata să aranjeze tot! Până și de domnișoara Colțea avea cine să se îngrijească de va veni doctorul Diamant la București. Burleanu va aranja și cu locuința, Burleanu se va interesa și de Doru. Burleanu s-a gândit de acum și la succesorul lui Diamant la Direcția județeană. Burleanu îl voia neapărat pe Niky la minister. Măcar pentru o vreme. Nimeni nu e legat veșnic de scaun! Un sacrificiu poate face și Diamant, ce naiba! Toți facem acum eforturi, toți cei cinstiți. Pe urmă…, pe urmă va putea să se tot ocupe de timus, atunci când se va retrage la CATEDRA SA de la Institut.

Și cinci minute mai târziu, orașul întreg a aflat cât de neînlocuit era doctorul Diamant în actuala structură a ministerului. De data asta, Niky însuși nu mai știa ce atitudine să ia. Pe de o parte, faptul că un cineva s-a gândit deja și la succesorul lui îi dădea de înțeles că nu era vorba de o avansare, ci, mai mult de o înlăturare. Pe de altă parte, însă, aluzia lui Burleanu că se va ocupa de cazul Doru i se părea socrului un preț care trebuia neapărat luat în considerație.

Totul se afla cu capul în jos! Cu puțini ani în urmă, doar cu o veșnicie înainte, Rori ar fi dat oricât să poată să se mute în capitală, să scape de bârfa măruntă a orașului de provincie – Doamne, cine și pentru ce s-o fi bârfit pe Rori? –, să ajungă în mediile boeme ale scriitorilor. Diamant însuși fusese tentat multă vreme să încerce o mutare la București, deși eforturile făcute l-au deranjat de fiecare dată până la scârbă. Iată, acum i s-a oferit visul pe tavă, ba i s-au promis până și avantaje teribile și el nu simțea nici o dorință de a se muta. „Suntem sclavii obiectelor, își spunea, cum o să car cu mine toată Piatra Arsă, sutele, de boarfe inutile, miile de cărți, colțul de lângă fereastră unde obișnuiesc să adorm în fotoliu? Dar dacă ar fi tânăr, studentul cerșetor, de pildă, dacă i-ar încăpea totul într-o boceluță, atunci ar fi dispus să facă pasul? Sau… mai ales, mai ales dacă ar mai trăi Rori? Dacă ar mai trăi Rori?“

„Dar nepoata lui Colțea?“ Nu, gândul ăsta nu-1 suporta! Biata femeie devenise propria ei caricatură! Niky evita s-o viziteze în camera ei. Era mai tot timpul drogată, se îngrășase, era total abulică. Doar din când în când, foarte rar, țipa o dată sau de două ori, sfâșiind noaptea sau stârnind uimirea unui trecător rar al zilei. Sau, poate, nici nu s-a urâțit. Poate că, pur și simplu, acum o vedea ca în realitate. Dar… dar nici asta nu era posibil. Câteodată, o privea dormind. Sărmana femeie se chinuia și în somn. Nimic din speranța din vise lui Rori, pe care o admirase pe vremuri de atâtea ori minute în șir în fiecare noapte, când se întâmpla să ajungă acasă după ce ea adormise. Privind-o pe nepoata lui Colțea, simțea trecându-i prin față întreaga scurgere imbecilă a lumii. Ceea ce vedea îi făcea rău fizic! Pleca, se asigura că fata avea îngrijirea trebuincioasă și încerca să-și vadă de ale lui. Nu făcea același lucru și cu Lavinia? Nu-i ducea și ei, ori de câte ori se ivea prilejul, tot felul de lucruri greu găsibile într-un oraș mai sărac decât după război? Pentru că degeaba galantarele pline erau, dacă nu mai erau bani. De câte ori se putea și de câte ori își aducea aminte mergea încărcat în vila din centrul orașului. Și se grăbea să plece și de acolo, după ce „și-a făcut datoria”!

Ce se întâmplă? se întreba Niky. Mai există vreun om de care să mă simt atașat peste blestemata de „datorie”? Și, invers, mai este vreun om care să simtă nevoia ca eu să mă străduiesc să mai exist? Un om cu adevărat interesat de mine…?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.