În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
Așa că au fost alese cu grijă câteva persoane care să-i vorbească. Însă unde să-l caute? Până și noaptea era tot mai dificil să-l întâlnești. S-au făcut nenumărate tentative de a-1 scoate ziua din casă, dar hărmălaia haitei de câini acoperea orice apel. N-au reușit să-l mai întâlnească nici noaptea. Nu l-a mai văzut multă vreme absolut nimeni. Au pus santinele la cele două intrări ale Casei Colțea, dar acestea n-au mai semnalat nici o ieșire de-a gazdei. Nu era ușor să faci acolo de santinelă. Câinii te simțeau imediat, se buluceau în spatele porților și lătrau fără încetare. Măcar și pentru asta era de așteptat să le apară stăpânul, spre a-i liniști. Iată pe ce au scontat și oamenii. Dar, în afara lătrăturilor, casa rămânea moartă. După o săptămână, primarul, presat de săteni, anunță iarăși procuratura. Și, iarăși, ca un făcut, încă în aceeași noapte, Doctorul se întâlni cu noul medic pe șoseaua spre Lunca Mare. Tânărul coleg, chemat la o urgență, opri mașina și, fiind la curent cu agitația oamenilor, se interesă de sănătatea confratelui mai vârstnic. Doctorul se arătă la fel de amabil ca întotdeauna, întrebă de starea pacienților, pomeni despre binefacerile unei perdele de copaci proaspăt plantați în apropierea șoselei unde se aflau. Confratele, la rândul său, grăbit din pricina urgenței care-1 aștepta, îi comunică în două cuvinte îngrijorarea sătenilor. Nu trebuie să-și facă nimeni nici un fel de probleme, el, Diamant, este bine. Da, mulțumesc! Și Domnișoara se găsește într-o situație acceptabilă. Domnul coleg poate cântări ce înseamnă asta, așa că, în cazul ei, putem vorbi chiar despre un succes. Sigur, ea trăiește întinsă pe un pat de aer oricând posibil să se rupă, dar atunci se va afla un medic pensionar lângă ea. Colegul îl rugă să accepte o discuție cu vecinii, însă Doctorul refuză: vremea adunărilor publice, a „ședințelor”, a trecut pentru totdeauna în ceea ce-l privește. Colegul insistă, Diamant povesti un banc atât de vechi încât tânărul nu-1 cunoștea și, din păcate, confratele trebui să se grăbească la datorie. Ambală nemulțumit motorul și dispăru în noapte.
Primarul fu obligat pentru a doua oară să-și retragă sesizarea făcută la procuratură. O a treia oară refuză să se mai facă de râs. Și oamenii se plictisiră de subiect și trecură la alte probleme mai acute. Când își mai aminti din nou cineva de Doctor și-l sesiză pe primar că Diamant n-a mai fost văzut de mai multe luni de zile, răspunsul funcționarului public fu acela că ar trebui descoperită acea fiică sau acel fiu al bătrânului și să i se pună în vedere să-și vadă de părinte. Laura nu mai venea de ani de zile la Piatra Arsă, iar telefonul din Casa Colțea nu mai suna de când Doctorul renunțase la practica sa. Din clipa aceea, fie că medicul decuplase aparatul, fie că acesta era stricat, nimeni n-a mai reușit să vorbească prin postul instalat acolo. Dar abonamentul? Cine plătea abonamentul? Nu-1 mai plătea de ani de zile (!) nimeni. Numele lui Diamant nici nu mai apărea în noul anuar telefonic. Era socotit un aparat desființat. La fel s-a întâmplat, tot cam de atunci, și cu curentul electric. Funcționarul venea să citească regulat contorul, însă acesta nu indica nici un consum. Era stricat contorul? Nu, Doctorul nu mai folosea energia electrică furnizată de stat. Avea el sursa lui de curent. Plictisit să se tot deranjeze de pomană, funcționarul ceru debranșarea Casei Colțea de la rețea. Ceea ce se și întâmplă. Sesizat pe atunci încă, primarul – un bătrân cumsecade, care murise de vreo trei ani – dădu dispoziție să se refacă imediat legătura. Diamant însuși insistase să fie lăsat în pace. El avea într-adevăr – pretindea – o sursă de energie proprie, una dintre mașinăriile sale bătrânești, de ce să n-o folosească…? Dar în nici o carte de telefon nu apărea cineva cu numele Diamant, probabil că Doctorul avea undeva în lume o fată și aceasta, măritată, purta acum alt nume. Când au depistat-o totuși pe Laura, se dovedi că, într-adevăr, fiica medicului era plecată cu toată familia în străinătate. Între timp, începuse campionatul mondial de fotbal, lumea se gândea la alte lucruri.
Încet, dar sigur, Doctorul se afunda în apex. Ecourile ființei sale reverberau tot mai slab la suprafață. Dacă ar fi să marcăm ultimele sale apariții în sat sau în împrejurimi, la început săptămânale, de două-trei ori pe lună, o dată la mai multe luni, lucrurile s-au derulat totuși pe nesimțite. De cumpărat nu mai cumpăra nimic, oaspeți nu s-au semnalat să-l fi deranjat, poștașul nu-1 mai căuta decât pentru a-i lăsa în cutie reclame. De sărbători, mai soseau niște felicitări. Destul de multe. Majoritatea de la bolnavi recunoscători. Cutia poștală era foarte adâncă, de afară nu-ți puteai da seama dacă a fost zilnic deșertată. Măcar faptul că nu se umplea, lăsând loc, de fiecare dată și altor reclame, dovedea că în interiorul clădirii mai trăia cineva. Era și acesta un puls perceptibil. Slab, dar perceptibil.
Fără să-ți dai seama, nu-1 mai întâlneai chiar deloc, însă poate că nici nu mai era lumea pregătită să-l recunoască. De pildă, într-o zi, cineva a pretins că l-a zărit la marele magazin universal din localitate, la raionul de chimicale. Poate o fi avut nevoie de ceva pentru „mașinăriile lui medievale”… Dar cum de nu l-a recunoscut și altcineva? Vânzătoarele erau tinere, ele nu erau obișnuite să cutreiere drumurile noaptea, ca să-l fi întâlnit cu ani în urmă prin pădure sau lângă lac. Dar ceilalți, băștinașii care-1 cuonscuseră atât de bine? Mai ales că Doctorul fusese descris drept aproape neschimbat, la fel de îngrijit îmbrăcat, mirosind tot a colonia sa inconfundabilă. Poate că datorită ei a și fost recunoscut măcar și de o singură persoană. (Și altădată s-a mai întâmplat să i se pară cuiva să-l întâlnească, unii susțineau că au mai schimbat și două vorbe cu el.)
Da, poate că Doctorul apare mai des, dar, dată fiind fluctuația de populație, în primul rând de generație, nu mai e recunoscut.
Acestea nu mai erau decât ecouri, scufundarea se produsese.
Ce mai era adevărat din tabloul idilic al misteriosului bătrân celebru care și-a dăruit până și pensia unui orfelinat? Și ce se mai potrivea din adevărul de afară adevărului celui aflat atât de adânc?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.