Cochilia – Ediția a doua, revizuită după 30 de ani (47) 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

11. NIKY DIAMANT ÎN APEX (VĂZUT DINĂUNTRU): DOAR O IPOTEZĂ

Iată și un alt titlu lipsit de noimă: nimeni n-a putut încă pătrunde în cochilia altuia până la apex. E ca și cum ai încerca să descrii nevăzutul. Puterea auctorială nu face decât să povestească întâmplările izvorâte din experiența propriei neputințe. Încercând să pătrunzi în interiorul ghiocului, riști să-ți pierzi tu însuți sentimentul de libertate de afară. Și, admițând că n-ai tulbura atmosfera din interior și ai cunoaște libertatea intimă, n-ai mai putea comunica decât pe acele coordonate noi, inimaginabile din exterior. Astfel, mesajul tău n-ar mai putea fi înțeles afară.

Să ne imaginăm… Autorul chiar crede că a pătruns în apex, urmărindu-1 pe doctorul Diamant. Autorul are senzația aceasta, crede în ea, are tot mai dese momente când se simte el însuși ca un anahoret.

Dar Doctorul nu era un anahoret nici în apex: el nu ducea o viață eremitică, el nu renunțase la nimic pentru a se frustra, pentru a se pedepsi cu atât mai puțin.

În apex nu te prăbușești pe neașteptate. În miezul cochiliei se ajunge – dacă se ajunge – încet, trecând prin nenumăratele sinusoide ocolitoare. Doar de la un moment-dat, drumul este fără de întoarcere.

A fost o vreme când Niky, obosit de alergătura din timpul zilei, se liniștea înainte de a adormi cu visul copilăriei sale – jocul de-a Robinson Crusoe. Un Robinson Crusoe a devenit Diamant la bătrânețe. Insula sa plutea în derivă: tot mai departe de aglomerările urbane ale continentelor, tot mai departe de marile căi maritime, tot mai singură. Robinson Diamant își lua rolul în serios, cultiva grădina cu cele necesare gurii, creștea păsări și culegea roadele pomilor. În grajd se afla o capră, consemnată în anumite teritorii ale insulei, întrucât fiecare petic de pământ era cultivat cu plantele necesare diferitelor utilități.

Mașinăria de curent electric dădea suficientă energie spre a putea da lumină seara în clădire, strugurii erau destui pentru vinul băut cu cumpătare, dar fără zgârcenie, fântâna se dovedea inepuizabilă și, având apă, ai de toate, spunea Robinson Diamant.

Hrana într-adevăr nu era o problemă, mai ales că Niky a învățat ceea ce marea majoritate a oamenilor nu știu: un prânz de-al lui dura timp îndelungat și semăna cu un ritual – Robinson Diamant nu devenise vegetarian, își gătea cu grijă, mânca de mai multe ori pe zi, având și o masă principală la o oră respectată cu sfințenie. Secretul consta în faptul că atunci când mânca, Niky nu gândea decât la actul în sine, își urmărea în gând înghițitura prin traiectele ce o duceau până în stomac, se concentra asupra masticației, extrăgând tot ceea ce se poate extrage din fiecare dumicat. Astfel privită, acțiunea de a mânca devenea una dintre cele mai solicitante, ea concentrând întreaga atenție. Urmarea era că hrana se asimila într-un procent incomparabil mai ridicat ca la alți oameni, iar corpul avea nevoie de o cantitate mult mai mică de alimente. În timp ce mânca, Diamant intra într-un fel de transă.

Însă plantele din grădină erau necesare și pentru alte utilități. Animalele și păsările nu erau obișnuite să se hrănească printr-o concentrare doar pe actul nutriției. Ele înfulecau nepăsătoare și, astfel, aveau nevoie de mai multă hrană. Plantele trebuiau cultivate, de aceea, cu grijă, trebuiau drămuite, trebuiau preparate. Totul se folosea. Erau frunze din care se fabricau medicamentele necesare în casă și nu era vorba de orice medicamente. Să nu uităm că Domnișoara avea nevoie de tranchilizante, de pildă. Din alte frunze se puteau scoate esențe. Robinson Diamant se bărbierea și în continuare zilnic și împrăștia în jur întotdeauna inconfundabil același miros. Era o loțiune pe care și-o fabrica singur, după ce a repus în funcțiune o mare parte dintre recipientele și agregatele străvechi din pivnița laborator a familiei Colțea.

Din insula izolată lipsea Vineri și lipseau până și sălbaticii. Din insula izolată lipseau și constrângerile. Din insula izolată lipsea fosta securitate și sereiul, „cei ce l-au făcut pe Doru să dispară și cei ce nu aveau interesul să ancheteze cu adevărat cazul”. Vechii și noii șefi. Poarta Casei Colțea era descuiată, nimic nu-1 împiedica pe Doctor să pornească oricând în sat, pe câmp sau chiar spre oraș. Dorul lui Robinson Crusoe față de civilizație se stingea irevocabil în sufletul celuilalt Robinson Crusoe, Robinson Diamant. În privința aceasta nu exista nici o tentație din partea lui Robinson de la Piatra Arsă. Iar ca să intre cineva dinspre stradă în curte era aproape imposibil, fără să fie înarmat: câinii se sălbăticiseră cu totul și, cu Robert în frunte, deveneau fiare din secunda când cineva se apropia la o distanță prea mică (după părerea lor) de granițele domeniului ce le aparținea. Atunci erau cu toții agitați, lătrau, alergau de-a lungul zidurilor, se pregăteau să sfâșie. Cine să poftească să treacă de asemenea bestii?

Zilele în apex trec, îndeobște, fără a li se mai simți scurgerea. Lipsa ambițiilor de afară înlocuiește orarul zilnic obișnuit. Dar, datorită „insulei” preluate în administrare, Diamant își luase cu el și în apex o foarte exactă responsabilitate față de timpul avut la dispoziție. Privit așa, puteai trage concluzia – pripită – că Doctorul n-a făcut decât să se supere pe lume, că s-a retras în spatele zidurilor protejate de haita de dulăi, însă că-și continuă, în rest, viața dintotdeauna. Atât doar că a renunțat la orice schimb material și spiritual cu lumea înconjurătoare. Probabil că se mai ocupa și de cartea lui despre timus. (Ceea ce era chiar adevărat!). Da, numai că toate aceste „amănunte” nu au putut să păstreze un cetățean respectabil identic cu fostul cadru universitar. Diamant Robinson avea acum alte motivații. Care? Acestea rămân pentru autor o simplă speculație. Autorul n-a pătruns încă în apex, autorul mănâncă încă la repezeală, de cele mai multe ori nici nu știe ce bagă în gură, autorul mai are ambiții legate de cei cu care vine zilnic în contact, mai are orgolii, mai speră să poată aduna anumite obiecte, mai face parte dintr-un complex sistem de relații interumane. El mai glumește pe jumătate serios în legătură cu sereiul. Înzestrat cu toate acestea, asemenea unui soldat gârbovit sub marea cantitate de efecte obligat să le care cu el, autorul încă suficient antrenat fizic își îndeplinește mai bine sau mai puțin bine misiunea primită.

În schimb, Niky, eliberat de armă, raniță, lopată, mască, încărcătoare, binoclu și toate celelalte, nu are de răspuns la nici un ordin venit de la altcineva decât de la el însuși. E nu mai poate fi nici erou, nici laș în înțelesul obișnuit al cuvintelor. Nemaifăcând parte dintr-o societate oarecare, legile acesteia nu-1 mai ating. El nu se mai opune celorlalți – asemenea nouă toți – ajungând prin acest simplu fapt să se opună și lui însuși (fiindcă și el face parte dintre ceilalți). Și nemaiopunându-se lui însuși, este lipsit de atâtea reticiențe, de atâtea suspiciuni, de atâtea tensiuni ce caracterizează viața în doi, în trei sau în mijlocul unei comunități compacte. Cum ar putea face autorul mai mult decât simple speculații în legătură cu Niky Diamant aflat în apex?

Capitolul acesta nu are rost să-l mai continuăm. El n-ar fi decât un roman în roman, în sensul unei ficțiuni în ficțiune. În cazul nostru, romanul în roman ar fi o minciună, așa că, nu renunțăm decât la o minciună artistică.

12. COCHILIA SPARTĂ

Viața își urma cursul. Casa Colțea devenise „casa misterelor”. O generație de oameni crescuse în vecinătatea ei, fără a cunoaște amănunte cât de cât concrete despre acel imobil și, mai ales, despre locuitorii lui. Statele lumii se fărâmițaseră, Europa semăna la fel de puțin cu ea însăși văzută de pe vremea cât doctorul Diamant intrase în C.P.U.N. Multe țări și-au schimbat contururile hărților. Însă Romeo o iubea în continuare pe Julieta, muzica lui Wagner suna la fel de provocator, iar o rază de soare putea să te facă la fel de „nemotivat” de fericit ca și în anul 233 înainte de Christos sau în anul 233 după Christos.

S-au mai realizat și niște recensăminte între timp. În Casa Colțea nu se putea pătrunde din pricina haitei de câini, așa că rubricile au fost completate cu ajutorul informațiilor primite de la vecini.

O nouă epidemie a încurcat puțin lucrurile: toată lumea, fără excepție, trebuia să fie vaccinată. Locatarii Casei Colțea au fost omiși. Cum să ajungi la ei? Un medic, venit cu o echipă de control, a pus o întrebare stupefiantă:

– Dar de unde știți că persoanele acelea mai trăiesc?

Adică ei… adică… Ei, nu, asta depășea orice închipuire! Cum să nu mai trăiască?! Cineva a pretins la repezeală că l-a întâlnit chiar săptămâna trecută pe Doctor, plimbându-se noaptea pe șosea. E adevărat, a admis individul, omul a mai îmbătrânit, dar a rămas la fel de distins și de seducător. Au vorbit de una, de alta. Doctorul s-a interesat chiar și despre niște localnici nou mutați în Piatra Arsă, ceea ce dovedește că Doctorul e la curent cu tot ceea ce se întîmplă în jur. Da, și Domnișoara e bine. Așa că, împotriva tuturor instrucțiunilor, cei din Casa Colțea n-au fost vaccinați, deși au fost trecuți pe un tabel. În fond, era vorba despre excepția excepției. Ce să faci cu ei? Să le împuști câinii?

Dar nu la fel de îngăduitori s-au dovedit funcționarii fiscului. Păi, Diamant ăla n-a mai plătit impozitul de ani și ani. Cum e posibil? Și nici o altă taxă n-a mai plătit. Într-o discuție cu primarul din Lunca Mare, funcționarul de la fisc s-a arătat cu totul și cu totul inflexibil la argumentul cum că Domnișoara este stăpâna de drept a proprietății. De acord: atunci să plătească domnișoara Colțea! Da, dar ea e bolnavă. Să-și clarifice situația! E decăzută din drepturi? Atunci să plătească tutorele! Dar și acesta are o serie de taxe neachitate de ani buni! Cum? Nici Doctorul nu și-a achitat obligațiile? De ce? Pensie nu are. Cum nu are pensie?! Păi, a donat-o cu mulți ani în urmă unui orfelinat. Banii se duc în mod regulat acolo.

În cutia poștală de la Casa Colțea au început să se îngrămădească fel de fel de citații. Nu le ridica nimeni. Mai înainte fusese vorba despre niște somații de plată, apoi de chemări în judecată. La un moment dat, s-a încercat soluția de a se pune poprire pe donația făcută orfelinatului până la achitarea datoriilor, însă măsura era total ilegală și conducerea orfelinatului reacționă prin justiție. Oricum, era imposibil de găsit o soluție de compromis și, până la urmă, Diamant se pomenise citat în vreo patru procese, ba ca pârât, ba ca martor.

Doctorul începuse să facă din nou vâlvă: câteva ziare dezgropară informații despre straniul personaj, altele nu se sfiiră să lanseze ipoteze. Localnicii, în lipsa protagoniștilor, dădeau interviuri publicațiilor locale, apoi și celor centrale. Un reportaj al televiziunii înfățișă un grup de cetățeni revoltați: cum adică, Doctorul, după ce că a făcut atâta bine semenilor săi, după ce că și-a dat și ultimul bănuț în scopuri umanitare, după ce că a renunțat la orice avantaje de pe urma societății, trebuie acum neapărat șicanat? Târât prin procese ca un asasin? Chiar așa, se întrebă și primarul din Lunca Mare, de ce sunt obligați doctorul Diamant și domnișoara Colțea să plătească impozite statului când ei nu se folosesc în nici un fel de vreo binefacere din partea oficialităților. Doar fiindcă respiră aerul din și din jurul clădirii?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.