Cochilia GHEORGHE SCHWARTZ (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

3. PRIMELE SĂPĂTURI

Așa că, a doua zi, pe la trei și jumătate, mașina opri în fața unei porți aflate într-un gard vechi de cărămidă.

– Cred că totuși te-ai înșelat, se grăbi să observe Rori. De aici nu se vede nici un fel de casă, ceea ce înseamnă ori că palatul tău n-are etaj ori că suntem într-alt loc.

– Ori că superbii tăi ochi nu pot vedea prin zid.

– Nu prin zid, ci pe deasupra lui. Și fiindcă tot veni vorba despre zid, am dat, în sfârșit, de imaginea pe care am sperat-o întotdeauna despre Sing-Sing.

– Dacă vrei să cauți defecte, să știi că ai să găsești, spuse doctorul în timp ce apăsa pe sonerie. Dar zidul acesta, așa cum e, cred că păstrează în el mai multe cărămizi decât un bloc întreg.

– Chiar? Cum de nu te-ai gândit să ne mutăm la două camere confort doi, cu baia pe hol? Niky, ție și așa nu-ți pasă dacă…

Poarta scârțîi intr-adevăr macabru. Era o poartă masivă din metal, cu un cap de leu care rânjea din ea și cu un cadru cu mai multe arabescuri. Dacă prindeai limba leului și o izbeai de poartă, aceasta scotea un sunet prelung, de parcă un glas străvechi de clopot s-ar fi apucat să bocească.

– Cred, zise Niky, cred că această limbă a leului, curățată cum trebuie, ar putea să scoale un cartier întreg.

– Poftiți, spuse fata care venise să deschidă.

– Sunt doctorul Diamant, Se prezentă Niky, iar dânsa…

– Poftiți, poftiți, repetă fata și se dădu la o parte, făcându-le loc să intre.

Grădina părea chiar mai mare decât ai fi putut-o bănui din stradă. Pomi bătrâni străjuiau alături de tufișe neîngrijite un havuz care părea a fi trăit și vremuri mai bune, iar în fund se puteau observa urmele unui chioșc pe jumătate prăbușit. În afară de un drum bănuit între poartă și intrarea în clădire, drum sub care, din loc în loc, se puteau ghici dalele ce-1 pavaseră cândva, nici o alee nu mai străbătea această curte – care probabil că vara era domeniul preferat al bălăriilor, în timp ce la ora aceea era întreruptă doar de arborii desfrunziți.

– Păcat că nu plouă, spuse Rori. Bănuiesc că aici s-ar fi simțit mult mai acasă fantoma tatălui lui Hamlet decât la Helsingør. Și nici măcar nu e singurul anacronism al lui Shakespeare.

– Liniștește-o, te rog, pe doamna asta că nu aveți pe aici stafii, rugă Niky fata.

– Poftiți, poftiți! zîmbea aceasta în continuare.

– N-ai încuiat după noi, observă doamna.

Fata dădu din umeri și o luă înainte spre clădire.

– Când deschizi poarta, îți trece pofta să mai intri, șopti Rori.

Casa era cenușie spre negru. Pereții străluceau uzi, de parcă ar fi plouat cu câteva secunde înainte. Ici-colo, trunchiuri desfrunzite de iederă dădeau impresia unor zbârcituri adânci în zidurile părând astfel și mai bătrâne. Ferestrele, unele străjuite de grilaje din metal cu arabescuri savante, păreau niște guri de peșteri adânci. Fie că lumina cădea din unghiuri nefavorabile, fie că ei erau plasați nepotrivit, nu reușiră să vadă nimic în spatele acestor găuri de craniu dezgropat. Nici o perdea, nici o draperie n-au reușit să deslușească.

Și, brusc, ușa apăru cumva din spatele unui nuc ce parcă era înfipt în mijlocul cărării pe unde veniseră. Nici n-apucase Rori să vadă dacă edificiul are sau nu etaj, clădirea li se ivise în față, pe neașteptate.

– Sunt niște trepte aici, preciză fetița, aprinzând un bec ce filă puțin înainte de a se stinge cu totul lăsându-i în întuneric. Imediat, îi liniști glasul copilei, imediat, și-i auziră pașii depărtându-se în beznă și, după câteva secunde, în care stătuseră pe loc fără a mișca, văzură o luminare pâlpâind și apropiindu-se de ei.

– Întotdeauna se strică becul ăsta…

O luară mai departe prin coridorul întunecos și fata le dădea, din când în când, avertismente – să se aplece puțin sau să aibă grijă să nu se lovească lateral de vreo mobilă. Ajunși într-o încăpere mare, luminoasă, cu vitralii la un rând de ferestre, copilul le propuse să meargă mai departe pe o anumită scară de lemn. De afară, din grădină se auziră niște lătrături.

– Bineînțeles că nu puteau lipsi nici câteva fiare într-un loc atât de primitor, constată Rori aproape satisfăcută de corectitudinea intuiților ei, dar ținîndu-1 pe Niky strâns de braț.

Urcară scara de lemn – deci iată că există totuși un etaj! – și dădură de un coridor circular în jurul unei săli largi aflate la nivelul inferior. Din coridorul deschis dădeau mai multe uși și, pe măsură ce treceau prin fața lor, fetița le deschidea. Majoritatea ofereau privirii încăperi luminoase, cu geamuri mari. Rori nu putea fi însă prea atentă, încercând mereu să observe și interioarele, mobilele. Mergeau prea repede.

– Unde ne grăbim așa?

În sala mare de la parter, pe un fotoliu, ședea cineva.

– Bună ziua! strigă Rori în jos, însă fata o lămuri că bunicul nu mai aude de mult, dar că vor putea vorbi ușor cu el, bunicul descurcându-se de minune cu cititul de pe buze.

Înconjurară coridorul și trecură prin fața altor uși, mai aruncară câte o privire și în alte camere, anexe, grupuri sanitare (cam degradate) și reveniră, parcă, în locul unde au pătruns în această aripă. Doar că, de când îl descoperiră pe bătrân șezând în fotoliul său plasat în mijlocul marelui salon de la parter, au fost mai mult atenți la acesta, de parcă s-ar fi simțit intruși într-un loc unde ar fi putut fi descoperiți din clipă în clipă.

– Să mergem să vorbim cu bunicul, propuse Rori.

– Nu doriți să mai vedeți clădirea? întrebă fetița. Dacă am lua-o acum pe ușa aceasta…

– Nu, mulțumesc, mulțumesc! Să vorbim puțin și cu bunicul.

Fetița le făcu semn că a înțeles și îi pofti pe o altă ușă decât cea prin care au urcat la etaj. Pătrunseră iar într-un coridor întunecat, dar mult mai scurt decât primul și apoi trecură din cameră în cameră, depărtându-se parcă tot mai mult de sala mare de la parter, unde îl văzuseră pe bunic.

– De ce am luat-o pe aici? întrebă Niky. Nu era mai simplu să coborâm direct?

– Pe acolo nu se putea, replică fetița, fără a mai da și alte amănunte.

– Numai o clipă, ceru Rori, care rămase puțin în urmă, admirând o ramă groasă aurită. Păcat că oglinda asta este spartă.

– Avem foarte multe lucruri. N-o să putem duce totul cu noi, zise fetița. Dacă vreți, puteți să vă alegeți câte ceva…

– O să ne înțelegem noi, spuse Niky.

Numeroase obiecte nu puteau fi văzute din cauza modului în care erau amplasate, iar cele mai multe mobile erau acoperite cu huse și cearceafuri.

Brusc, se pomeniră în sala mare, străjuită de la etaj, ca de niște loji, de galeria de unde l-au văzut, de sus, pe bunic.

– Doarme, spuse fetița, ajungând în fața lui. De obicei după masa, la ora asta, ațipește. Să-l trezesc.

– Nu, nu-1 trezi! Niky se uită la ceas. Dumnezeule! E cinci fără zece! La cinci am cursuri!

– Dacă tot am venit, scânci Rori. Și eu am chiulit de la slujbă…

– Da, dar la tine nu se observă, pe când la mine da! Fetițo, există o posibilitate să ne scoți cât mai repede în stradă?

Copila a deschis o ușă și s-au pomenit direct în curte. Câțiva pași și au ajuns la poartă. Curtea li s-a părut de data asta mult mai mică.

– Cum te cheamă pe tine? întrebă Rori tânăra gazdă.

– Lasă! O să faceți cunoștință data viitoare! Acum mă grăbesc teribil. De altfel, și pe tine am să te debarc într-o stație de autobuz. Nu mai am timp să te duc acasă, spuse Niky, în timp ce conducea cu mare viteză, încălcând toate legile circulației, dar atât de sigur pe volan.

– Am să iau un taxi.

– Taxi?! Poate în America!

– Poate în America…

Dar cu cine să vorbești? Niky rămîne Niky…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.