“A fi sau a nu fi”. Spectacolul lui Thomas Ostermeier cu “Hamlet” începe, în mod surprinzător, cu această replică din actul al treilea al piesei. De altfel, traducerea şi adaptarea semnate de Marius von Mayenburg au mai multe îndepărtări de la şi intruziuni în textul shakespearian, păstrând însă nealterată esenţa lui. Un tur de forţă, pe care actorii şi scenograful şi-l asumă cu brio.
Ostermeier deconstruieşte, în stil postmodern, textul de la sfârşitul secolului al XVI-lea, “traducându-l” în limbajul contemporan. Romantismul victorian dispare, înlocuit de o priză directă, brutală asupra acţiunii. Regizorul jongleză genial cu binomul simularea nebuniei-nebunie, unul dintre multele discursuri contemporane asupra creaţiei marelui Will. Această indecizie permite un joc complex, în care îndoiala, maliţia, dorinţa de răzbunare şi confuzia personajului alternează, cu grade diferite de intensitate.
Curtea regelui Danemarcei se populează cu toate obsesiile contemporane, care se adaugă celor hamletiene, în dorinţa rescrierii spectacolului pentru începutul secolului al XXI-lea. Gertrude devine un star pop, cu pantaloni albi şi ochelari mari de soare, masa de nuntă aminteşte de manelele autohtone, prin muzica şi dansul lasciv al reginei, cu vădite trimiteri la Orient, petrecerea este întreruptă de focuri de mitralieră pentru a lăsa loc toastului regelui.
Iar Hamlet este uluitor. Paranoia personajului capătă chip graţie unui limbaj corporal în forţă, în care gesturile aproape epileptice ale actorului sunt permanent potenţate de proiecţia video, recepţionată de privitor ca un comentariu amplificator.
Dacă în textul original, Shakespeare introduce un „teatru în teatru”, prin reprezentaţia trupei ambulante, la Ostermeier, întreaga montare se bazează pe această modalitate de punere în scenă. Convenţia este explicită de la debutul spectacolului cu înmormântarea regelui (altă reaşezare a textului original), în care un actor „produce” ploaia cu un furtun de grădină. Ea este amplificată de transformarea înmormântării în farsă, prin nepriceperea groparului care reuşeşte să cadă sub sicriu, să iasă din groapă, să facă, într-un cuvânt, o adevărată bufonadă, care devine starea de spirit a întregului spectacol.
Convenţia continuă prin apariţia actorilor în mai multe roluri, cu excepţia celui al lui Hamlet. Procedeul ţine tot de teatru în teatru, dar serveşte şi comentariilor nerostite asupra soartei personajelor, asupra predeterminării lor într-un anume context de viaţă. Cea mai relevantă în acest sens este distribuirea aceleiaşi actriţe în rolurile Gertrude şi Ofelia, trecerea de la unul la celălat petrecându-se sub ochii spectatorului.
Premisa de la care pleacă regizorul Thomas Ostermeier în definirea lui Hamlet este cea a nebuniei netrucate. Ideea nu este nouă. În 1996, scriitorul american David Foster Wallace are, în romanul „Infinite Jest”, un personaj care spune: „Întotdeauna a părut puţin ridicol că Hamlet, cu toate că se îndoieşte profund de tot ce este în jurul lui, nu pune niciodată la îndoială faptul că fantoma este reală. Nu se întreabă dacă propria nebunie nu este cumva neprefăcută… Adică, dacă Hamlet doar se preface, se preface”.
“Hamlet”-ul lui Ostermeier oscilează între figura unui intelectual măcinat de idei filosofice într-un mediu materialist şi egoist şi cea a unui copil plicticos care refuză să se maturizeze. Lars Eidinger creează un personaj antierou, între clovn şi prinţ, care reuşeşte să biruie orice rezistenţă a publicului şi să câştige audienţa.
Scenografia, semnată de Jan Pappelbaum, ajută jocul pe mai multe niveluri, prin cortina mobilă, care împarte scena în două, în proporţii diferite în funcţie de fiecare scenă, şi care serveşte, în acelaşi timp, de ecran pentru proiecţiile video. Rolul ei este întărirea balansului dintre realitate şi irealitate, dintre adevăr şi fals.
Un alt nivel de lectură este propus prin relaţia directă cu publicul. Actorii părăsesc în două rânduri scena pentru a coborî în sală şi a interpela spectatorii. Regizorul permite astfel introducerea unor improvizaţii în textul şi în acţiunea piesei.
Felul în care Ostermeier reconstruieşte piesa lui Shakespeare este îndrăzneţ şi inovator. Schimbările de format, alterarea şi eliminarea unor secvenţe sunt menite să dărâme multe dintre aşteptările spectatorului tradiţionalist. Dar apropierea regizorului de operă rămâne coerentă, în pofida libertăţilor pe care şi le asumă şi a umorului nebun pe care îl introduce în spectacol. Un “Hamlet” în timpul căruia izbucnesc hohote de râs, ca la cea mai spumoasă comedie, dar care păstrează nealterată întreaga tragedie a prinţului Danemarcei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.