Ceremoniile funerare legate de dispariţia reginei Ana au arătat o altfel de Românie. Decentă. Întâi decenţa autorităţilor, este pentru prima dată când o observ. O salut. Apoi decenţa celor îndureraţi. Oameni obişnuiţi. O săptămână tristă care a adunat lumea nu a risipit-o şi nici nu a dezbinat-o. Au fost şi voci (puţine) care au contestat tot ce s-a petrecut şi s-au mirat că lumea s-a recules, că a trăit o asemenea mare emoţie. Da, a fost ceva neaşteptat de intens. Atâţia oameni au arătat ataşament pentru o regină cvasi-necunoscută. Aceşti critici sigur nu au capacitatea de a înţelege lucrurile dincolo de contingent, de cenuşia realitate cotidiană, de ”politic” şi ”economic”.
Emoţia colectivă reală din aceste zile este un fapt. Aici este vorba despre sentimente profunde, de destin, de amărăciunile istoriei. Este vorba despre ceva care ne-a lipsit în tot nefericitul secol XX. E mai puţin vorba despre factual, despre cifre. Transcende, e undeva dincolo de orizont. Întrebarea este – de ce această atenţie acordată unei regine care nu a fost regină!? De ce lumea a fost atât de afectată de dispariţia cuiva pe care l-a cunoscut prea puţin!? Aici este cuprins întreg misterul acestor zile.
Un răspuns simplu ar fi – lumea are nevoie de asta. Moartea reginei Ana ne-a adus tuturor aminte de lucruri care păreau uitate. A umplut un gol. A fost un moment acut al memoriei colective. E vorba aici despre normalitate. Cum ar fi fost ţara asta în alte condiţii!? Este vorba despre respectabilitate, onorabilitte, despre prestigiu după nefericirile din ultimii 75 de ani.
A fost un mare regret tardiv. Graţie televiziunilor care au redat profesional tristul eveniment pe toată durata lor, lucrurile au trecut dincolo de graniţele obişnuite ale cititorilor de ziare şi cărţi. Am văzut mulţi spunând că li s-a împuiat capul cu minciuni şi acum regretă că nu ştiu mai nimic despre Casa regală, monarhie, rege. Pe această minciună, pe falsificarea istoriei, pe cenzură şi propagandă a stat România după 1945.
Aceste zile au arătat cumva ce ar fi putut fi România într-un alt context. Dacă în anii 40 nu ar fi fost ocupată de Armata roşie, dacă nu ar fi avut parte de decenii de regim comunist. Dacă drumul început odată cu descălecatul domnitorului Carol (1866) nu ar fi fost întrerupt la 30 decembrie 1947. Unde s-ar afla România azi!? Cam asta am înţeles în aceste zile triste şi m-a încercat o melancolie de nevindecat. Ca şi pe mulţi alţii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.