De la cinema la Operă

La “Teatro Real” din Madrid, regizorul austriac Michael Haneke, distins anul acesta cu “Oscar” pentru cel mai bun film străin, “Amour”, a pus în scenă, pentru a doua oară în cariera sa, o operă. După “Don Giovanni” de la Palatul Garnier din Paris, în 2006, el a acceptat, de această dată, să monteze “Cosi fan tutte”, operă pe care o propusese deja Operei din Paris, care avea însă atunci contract cu regizorul Patrice Chéreau.

“Cosi fan tutte” era deci anunţată cumva încă de acum câţiva ani. Premiera, care a avut loc cu o seară înainte de decernarea Premiilor “Oscar”, a fost un adevărat eveniment monden, cronicarii comparând-o cu o seară la Cannes, pentru zecile de jurnalişti şi prezenţa înaltei societăţi madrilene.

Potrivit criticului Christian Merlin, montarea lui Haneke, în stilul lui atât de particular pe care cinefilii îl cunosc din “Pianistul”, “Caché” sau “Panglica albă”, a fost un adevărat triumf, dovedindu-se una dintre cele mai inteligente şi percutante de care capodopera mozartiană a beneficiat vreodată.

În această “operă fetiş” a sa, regizorul a acccentuat aspectul tragic al compoziţiei lui Mozart, considerată, mult timp, o simplă poveste, îndepărtând din libret părţile convenţionale care împiedicau receptarea uneia dintre cele mai dezamăgite reflecţii asupra dragostei şi fidelităţii.

Cei şase protagonişti în decorul combinând palatul de secol XVIII cu cel din epoca noastră

Spre deosebire de viziunile regizorale care făceau din “Cosi fan tutte” o farsă frivolă, Haneke povesteşte o sfâşiere interioară. Despina nu mai este subretă, ci soţia şi manipulatoarea complice a lui Don Alfonso, astfel că opera are acum nu două, ci trei cupluri. Prezenţa ei se dovedeşte malefică, iar dragostea nu mai este tratată ca o farsă, ci ca trăire terifiantă. Interpretarea sopranei Kerstin Avemo a fost remarcată pentru complexitatea dramatică inedită şi tulburătoare, prin “amestecul de clovn trist şi Pierrot lunatic”.

Haneke a respectat cadrul vizual tradiţional, adăugându-i însă referinţe la epoca actuală.

Decorul unic, semnat de Christoph Kanter, are în ultimul plan o terasă cu colonadă şi un cer albastru, apoi nocturn, înnorat sau înstelat. În primul plan, care este interiorul palatului, decorul este mai curând contemporan, cu banchete din mătase ecru, rafturi joase de cărţi, un bar încastrat şi un cămin în care arde focul. Palatul cu arcade şi scară monumentală primeşte un interior contemporan de elită burgheză. Mari draperii albe sau pereţi de sticlă separă atunci când este nevoie cele două spaţii.

Aceeaşi dualitate se regăseşte în costumele semnate de Moidele Bickel. Corespondenţe între epoci se realizează prin alăturarea veşmintelor de secol XVIII ale lui Don Alfonso şi taiorul cu pantalon negru al Dorabellei sau rochia roşie purtată de Fiordiligi. Este o combinaţie de teatru realist şi de căutare estetică, ce evidenţiază relaţiile dintre personaje.

Jocurile amoroase sub privirile celor din jur

Michael Haneke a participat tot timpul la selectarea distribuţiei, stabilită după mai mult de 100 de audiţii, pentru a se asigura de credibilitatea scenică a acesteia, de capacitatea protagoniştilor de a reinterpreta spinoasa povese de dragoste şi trădări, de rătăciri ale partenerilor născuţi din imaginaţia geniului de la Salzburg şi a libretistului italian Lorenzo Da Ponte, dar cu ecouri foarte actuale. Cuplurile tinere au fizicul cerut de rol şi voci remarcabile.

Tânăra şi frumoasa Anett Fritsch, în Fiordiligi, a fost remarcată de critici pentru acutele ei puternice şi pentru timbrul vibrant care emoţionează, ca şi mezzosoprana Paola Gardina, ce o interpretează pe Dorabella, cu o “emisie sigură şi o mare varietate a frazării”, cu un timbru fermecător, a cărei interpretare scenică relevă un temperament visceral. Juan Francisco Gatell, în Ferrando, seducător, a etalat un joc foarte proaspăt şi “o voce luminoasă”. De o apreciere specială s-a bucurat tânăra speranţă germană a canto-ului Andreas Wolf, în rolul Guglielmo, cu un timbru cald, oferind “o imagine uşor inocentă şi misterioasă, cu alura sa atletică şi părul blond, leonin”. Perfecţi au fost veteranul William Shimell în Don Alfonso şi Kerstin Avemo, în Despina.

Aproape toţi cronicarii au fost mai puţin entuziasmaţi de prestaţia dirijorului francez Sylvain Cambreling, care a lucrat, de altfel, cu Haneke aproape două luni, zi de zi, dar care n-a reuşit să evite unele pasaje prea zgomotoase şi o anumită rigiditate.

Acţiunea începe pe terasă, unde Don Alfonso şi Despina primesc invitaţii, unii în costume din secolul al XVIII-lea, alţii în veşminte contemporane sau vorbind la telefoane mobile. Începe imediat un joc al perversităţii, desfăşurat sub privirile celorlalţi, cu personaje care nu apar în libret, prezente în anumite momente. Haneke nu renunţă la nimic din problematica operei, nici la travestiuri, ca în cazul Despinei deghizate în medic sau în notar, nici în ambivalenţa sentimentelor îndrăgostiţilor, nici în violenţa asupra femeilor.

În spatele tonului aparent glumeţ al intrigii, regizorul a subliniat amărăciunea şi cruzimea. Guglielmo o loveşte pe Dorbella după ce ea l-a trădat, Don Alfonso foloseşte violenţa pentru a-şi constrânge soţia să-şi joace rolul, iar scena finală se desfăşoară într-un ritm infernal.

Nehotărârea personajelor, transformată în lanţ uman

Nehotărâţi, îndrăgostiţii ezită până în ultimul moment, se trag de mână în direcţii opuse, într-un lanţ uman căruia i se alătură şi Don Alfonso şi Despina, până la ultimul acord muzical, când lanţul se rupe lăsându-le pe cele şase personaje risipite pe scenă.

Comentându-şi viziunea regizorală, Michael Haneke declara presei: “Să doreşti să reproduci realitatea istorică este o iluzie. Nu ştim exact cum era opera la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Nu avem decât imagini din anii ‘70 sau ‘80. E o datorie s-o transpui în prezent”.

Scrisă de Mozart în 1790, într-o perioadă în care era el însuşi deprimat în dragoste, “Cosi fan tutte” este, pentru un regizor, una dintre cele mai provocatoare opere ale compozitorului austriac.

Spectacolul, care a fost, la premieră, înregistrat de canalul ARTE, va fi jucat din 23 mai până în 23 iunie la Teatrul “La Monnaie” din Bruxelles, coproducător alături de “Teatro Real”. De altfel, directorul teatrului belgian, Gérard Mortier, este cel căruia i se datorează cele două montări în teatrul liric ale lui Michael Haneke.

După cum mărturisea, după montarea cu “Don Giovanni”, Haneke a primit pe 15 oferte de a regiza diferite opere, pe care le-a refuzat considerând că nu este persoana cea mai potrivită pentru ele.

În pofida celor două succese, regizorul austriac a anunţat că “în principiu, aceasta este ultima operă pe care am pus-o în scenă”. Intenţia lui este de a “reîncepe să scriu scenarii, de a mă reîntoarce la profesia mea, cinema-ul”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.