Doi giganţi, Verdi şi Wagner, într-un maraton internaţional

Improbabila întâlnire Verdi – Wagner

În acest an, când planeta lirică celebrează bicentenarul naşterii lui Giuseppe Verdi şi Richard Wagner, apare întrebarea privind o posibilă paralelă între cei doi compozitori care nu s-au întâlnit niciodată. Ar fi avut oare multe lucruri să-şi spună? Din 1924, în “Verdi. Roman der Oper”, scriitorul austriac Franz Werfel dăduse câteva posibile răspunsuri pasionante.

La începutul acestui an bicentenar, întrebarea merită să fie pusă, legată de celebrările stabilite, de biografiile paralele şi, în mod sigur de studiile comparate. Ea presupune totuşi recunoaşterea statutului de gigant al lui Verdi, mult timp dispreţuit de o intelectualitate şi de muzicienii care jurau numai pe antiteza wagneriană.

Până în anii ’20, nu i-ar fi venit ideea niciunui spirit elevat, prin forţa lucrurilor germanic, să alăture numele compozitorului italian de acela al geniului de la Bayreuth. Cu acesta din urmă era asociată tragedia greacă, cu primul divertismentul popular, ca să nu spunem vulgar. Exceptând “Otello” şi “Falstaff”, operele lui Verdi nu convingeau “elitele” în pofida unor relecturi ale lui Arturo Toscanini, de altfel fascinat şi el de Wagner.

Teresa Romano şi Placido Domingo în Otello

Germania dintre cele două războaie mondiale a cunoscut, odată cu “Renaşterea Verdi”, o mişcare de interogare asupra atotputerniciei lui Wagner, iniţiată mai ales de opera austriacului Franz Werfel. Pornind de la traducerea ei în franceză, semnată de excelentul Alexandre Vialatte, Jean Cabourg încearcă să descopere, sub egida ficţiunii larg documentate, răspunsul la întrebare. Cu riscul de a pulveriza, în sfârşit, ideea unui pretins wagnerianism al lui Verdi şi aceea a unui verdianism al lui Wagner, care este oricum fantasmatică.

Franz Werfel imaginează că, în amurgul vieţii sale, Giuseppe Verdi s-a dus la Veneţia în timpul Carnavalului din 1883, care i-a fost fatal lui Wagner. Steaua celui din urmă era la apogeu, în timp ce inspiraţia compozitorului “Aidei” şi al lui “Simone Boccanegra” părea să fi apus, arta lui fiind considerată demodată. Cu dorinţa de a-l întâlni pe acela a cărui strălucire îl aruncase în umbră, italianul a venit să-l provoace în Cetatea Dogilor, unde fuseseră cântate, nu de mult, după “Ernani” şi “Attila”, “Rigoletto”, “La Traviata” şi prima versiune a operei “Simone Boccanegra”. La “La Fenice” el l-a întâlnit pe fostul corist şi omul bun la toate Dario, care vituperează împotriva germanului şi a Sfântului Graal al lui.

Wagner apare însoţit de copiii săi. Verdi, ca împietrit, se află în prezenţa autorului lui “Lohengrin”, despre care umbla zvonul că n-are pentru operele populare verdiene decât cuvinte de dispreţ. Schiţele pentru un ipotetic “Rege Lear” se aflau într-un sertar alături de partitura operei “Tristan şi Isolda”, pe care Verdi o respingea. Dar cronicarii acestei muzici a “viitorului”, cum ar fi criticul Eduard Hanslick, califică operele verdiene drept vulgare, iar presa germană scrie despre sărăcia armoniei şi a orchestraţiei sale.

Anja Harteros şi Klaus Florian Vogt în Lohengrin pe scena de la Bayerische Staatsoper

În acelaşi timp, în Italia, i se reproşează că a cedat sirenelor germane şi moştenirii melodramei, supunând cântul dictaturii orchestrei. Guelf pentru Ghibelini, Ghibelin pentru Guelfi!

În timp ce Wagner avea pretenţia de a restaura drama muzicală în defavoarea lirismului, Verdi revendică moştenirea bătrânului Monteverdi, cel din “Încoronarea Popeei”. Lirismul pe care îl adoptă nu vine el din operele lui Cavalli, Carissimi şi Scarlatti? Măcinându-şi nemulţumirea, “plebeul” se îndreaptă către San Marc, unde o orchestră cânta selecţiuni din “Aida”. Wagner este din nou în faţă, autoritar. Această “Aida” pare să-l lase indiferent, în timp ce, culmea, pare să vibreze la imnul morţii din carnaval.

Revenind necăjit la partitura lui “Tristan”, Verdi oftează mai întâi, relevând ideile revoluţionare, notează dezvoltarea beliniană a melodiei, folosirea acordului de septimă diminuată pe care îl condamnase, nu gustă deloc amestecul ritmic, dar este cucerit de transcrierea pentru pian a lui Hans von Bülow şi se lasă cuprins de o oarecare simpatie pentru compozitorul acelor pagini.

El va trebui să înfrunte cât mai curând privirea acestuia pentru a-i spune că opera italiană are şi ea limitele sale, că viitorul aparţine dramei muzicale şi profetului său. Sosind la Palatul Vendramin, unde locuia marele german, află brutal despre moartea celui pe care se pregătea să-l cucerească, fie şi în defavoarea lui.

Luisa Miller la Opera din Lyon

Este oare depăşită opera italiană? O singură evocare a lui Cimarosa este suficientă pentru a respinge această idee. Este ora recuceririi, Strigătul lui Rigoletto se aude pe buzele tuturor muzicienilor: “Vendetta” (Răzbunare). Este ora reconcilierii definitive cu Arrigo Boito, acest Sfânt Paul cuprins de bunăvoinţă după ce îl atacase pe autorul operei “Un ballo in maschera”, cu 20 de ani mai înainte, adulându-l pe Wagner.

Urmarea este cunoscută. Conceperea şi naşterea lui “Otello” şi “Falstaff”, colaborările cu compozitorul-libretist admirator al lui Shakespeare, dar şi al lui Nietzsche şi Schopenhauer, fac ca “Otello” să fie considerat “consecinţa cea mai logică a lui «Rigoletto»”.

Romanul se termină cu o scenă suprarealistă: Boito şi Verdi cântă împreună o sonată de Corelli!

Cartea lui Franz Werfel nu este decât o parabolă vizând blazonul dragului său Verdi, astfel încât portretul dominatorului său rival este abia schiţat.

“Între Tristan şi Otello există un pod solid”

Riccardo Chailly la pupitrul Orchestrei alla Scala

În zorii comemorării în acest an a lui Verdi şi Wagner, dirijorul Riccardo Chailly, directorul Orchestrei “Gewandhaus” din Leipzig, care va sărbători 20 de ani în 20 februarie, a acordat un interviu criticului muzical Thierry Guyenne, în care vorbeşte despre actualitatea lui Verdi în 2013: “Deşi am o pasiune pentru Rossini, mă gândesc adesea la Verdi, mai ales la versiunea franceză a «Vecerniilor siciliene», fără a uita «Trubadurul» şi «Don Carlos». Ar fi bine ca Anul Verdi să se aplece asupra curiozităţilor din modalităţile de interpretare ale operei verdiene în loc să monteze pentru a mia oară «Traviata».

În 21 ianuarie, Decca a publicat CD-ul «Viva Verdi», dedicat în întregime muzicii instrumentale înregistrate cu Orchestra Filarmonicii de la Scala. Câteva dintre aceste pagini, printre care Uvertura la «Alzira», ariile din baletul «Jerusalem» şi Preludiul din «Corsarul», sunt foarte puţin cântate. În 11 februarie, la Milano, îl voi acompania pe Joseph Calleja într-un recital din operele lui Verdi şi i-am propus, de asemenea, arii rare, alternative pentru tenor, extrase din «Attila», «Ernani» şi «Cei doi Foscari». Noi trăim acum într-o epocă pasionantă în care progresul muzicii permite fiecăruia de a aduce muzică originală. Verdi este un muzician suficient de important fără a avea nevoie să-i adaugi ceva. Trebuie să ai încredere în muzica lui. În februarie 2014, în închiderea festivităţilor bicentenarului, vom programa «Requiem» de Verdi la Leipzig”.

Marcelo Alvarez şi Sondra Radvanovsky în Bal mascat, la MET

Întrebat dacă nu va dirija integrala operelor lui Verdi, acesta a ripostat: “Nimic pe scenă, dar fără regrete pentru că am făcut-o de atâtea ori altădată. Am dirijat operele majore ale lui Verdi, trăiesc cu această muzică în cap şi, în inimă, cu mii de amintiri. «Vecerniile siciliene» de la Bologna, magnific puse în scenă de Luca Ronconi, în 1986, anul de debut ca director muzical la Teatrul Comunal. De asemenea sunt mândru că am participat în 1980 la realizarea a două filme de operă, «Rigoletto», în regia lui Jean-Pierre Ponnelle, şi «Macbeth» al lui Claude d’Anna. Alte amintiri sunt mai furtunoase, precum «Aida» de la Scala, în decembrie 2006, şi ceea ce presa a numit «afacerea Roberto Alagna», dar aceasta este viaţa Operei. Apoi a fost «Otello», unde am fost tuşat de geniul melodic al lui Verdi, care îl apropie cumva de Wagner. Când asculţi marele duet ce încheie primul act, nu poţi să nu te gândeşti la «Tristan şi Isolda»…În acest an, în care îi sărbătorim pe amândoi, voi înceta de a le pune inutil în opoziţie pe aceste două genii, iar opere precum «Tristan» şi «Otello» arată că, într-adevăr, între cei doi există un pod solid”.

Acel dincolo de mitic este Italia

Nina Stemme şi Waltraud Meier inegalabile în Walkiria, realizată de Guy Cassiers

Giuseppe Verdi, un geniu universal şi un simbol naţional, este un mare maestru al inimii omeneşti, care a ştiut să treacă cu uşurinţă de la universal la particular.

Operele lui Verdi sunt jucate în acest an, în premieră, pe marile scene lirice ale lumii: “Bal mascat”, la Sydney, “Aida” la Braunschweig, “Don Carlo” la Varşovia, “Otello” la Leeds, “Trubadurul” la New York. Şi mâine? “Corsarul” la Trieste, “Luisa Miller” la Tel Aviv, “Otello” la Oldenburg, “Rigoletto” la Linz, “La Traviata” la Helsinki.

Este adevărat că atunci când compunea Corul din “Nabucco”, cei care cântau patria erau evreii în exil, dar după aceea corul a devenit măreţul imn naţional al Italiei.

Traviata pe muzica lui Giuseppe Verdi

În operele sale e Italia de ieri, de azi şi probabil de mâine, este Italia lui Simone Boccanegra, care propăvăduieşte pacea şi dragostea compatrioţilor săi care nu-l înţeleg. Este Italia făcută din serate elegante, din primul act din “Rigoletto”, Italia bravilor burghezi care merg la prostituate, dar nu îndrăznesc să se căsătorească cu niciuna din ele (“Traviata”), a băiatului de familie bună care se îndrăgosteşte de o sclavă (“Aida”), a funcţionarului care se înfurie pentru că este de negândit să asculte de un negru (“Otello”).

Se înţelege că este chiar secolul al XIX-lea burghez în “Luisa Miller” sau “Traviata”, romantismul în “Ernani”, lupta dintre Stat şi Biserică în “Don Carlo”, exotismul colonialist în “Aida”, Risorgimento-ul în “Bătălia de la Legnano”… Dar adevărata măreţie a lui Verdi stă în faptul că nimic nu este atât de prezent ca trecutul. Este Italia dintotdeauna.

Verdi şi Wagner, în paşi de dans

Traviata în viziunea coregrafei Monica Casadei

Verdi se întâlneşte cu Wagner într-un dans nocturn în coregrafia Monicăi Casadei.

Spectacolul, care va debuta în 25 iunie, se intitulează “Dubla noapte Aida – Tristan” şi include partituri de Verdi şi Wagner, în transcrierea orchestrei conduse de compozitorul bolognez Claudio Scannavini. Coregrafa Casadei a pătruns deja în lumea verdiană prin trilogia “Trubadurul”, “Traviata” şi “Rigoletto”, cu dansatori hip hop care au debutat la “Théâtre de Suresnes Jean Vilar” din Paris. Acum, coregrafa-regizor se confruntă cu un Verdi diferit. “Aida” este departe de cea tradiţională, e mai mult nocturnă decât solară, contaminată de atmosfera din “Tristan”.

Dansatori hip hop în trilogia verdiană

În transcrierea lui Scannavini, Verdi fluidizează în Wagner şi viceversa, plecând de la preludiul din “Tristan” şi sfârşind cu moartea Isoldei. Pentru Wagner vocea e un instrument, pentru Verdi orchestra este elaborare muzicală. Coregrafa aduce corpurile balerinilor în această lume magică şi fluctuantă şi le utilizează ca umbre într-un mod metafizic, după experienţa învăţată în Indonezia. Un teatru-dans oniric, pe care scenograful Fabrizio Montecchi l-a imaginat pe verticală, în spaţiile a trei etaje, pe care sunt filmate imagini ale fotografului brazilian Fabian Albertini. Nisip, mare, pietre se topesc în gama cromatică a costumelor noii colecţii “La Perla”, de inspiraţie din secolul al XIX-lea. Tema dragostei imposibile şi a morţii este proiectată într-o dimensiune infinită. Şi în această noapte se întâlnesc două perechi: Aida-Radames şi Tristan-Isolda, care-şi trăiesc dragostea tragică.

Bicentenarul Verdi-Wagner la ONB

Aida pe scena Operei Naţionale din Bucureşti

Alături de marile teatre lirice din lume, Opera Naţională Bucureşti celebrează cea mai importantă aniversare muzicală a acestui an: împlinirea a 200 de ani de la naşterea compozitorilor Richard Wagner şi Giuseppe Verdi (1813), doi dintre cei mai mari autori de operă din toate timpurile.

Iubitorii teatrului liric bucureştean se vor putea astfel bucura în acest an de câteva dintre operele celebrilor compozitori, printre care: “Aida”, “La Traviata”, “Bal mascat”, “Nabucco”, “Rigoletto” şi “Macbeth”, de Giuseppe Verdi, precum şi “Olandezul Zburător” şi “Lohengrin”, de Richard Wagner.

Joi, 24 ianuarie, la ora 18.30, Opera Naţională Bucureşti deschide seria spectacolelor “Verdi-Wagner 200” cu o producţie grandioasă, spectacolul „Aida”, o poveste despre iubire, gelozie şi sacrificiu, pe muzica unuia dintre cei mai mari compozitori de operă: Giuseppe Verdi. Invitaţii speciali ai acestei reprezentaţii sunt mezzosoprana Andreana Nikolova şi tenorul Kamen Chanev, ambii de origine bulgară.

Scenă din Aida

La pupitru se va afla dirijorul Iurie Florea. Scenografia, Viorica Petrovici.

În Egiptul antic, prinţesa etiopiană Aida, sclavă la curtea faraonului, se îndrăgosteşte de conducătorul de oşti Radames, rol care va fi interpretat de tenorul Kamen Chanev. Aida trebuie să aleagă între el şi dragostea faţă de patrie şi de tatăl său. Rivala sa, Amneris, rol care va prinde viaţă graţie mezzosopranei Andreana Nikolova, bănuieşte iubirea lui Radames pentru Aida şi doreşte răzbunare.

Mezzosoprana Andreana Nikolova a absolvit în anul 1997 Colegiul de Arte din Ruse (Bulgaria), la clasa de canto a lui Georgi Deliganev. În acelaşi an, a participat la cursurile de măiestrie susţinute de Pavel Gerdjikov şi Norman Schetler. În 2002, a primit Diploma de Master în canto din partea Academiei de Muzică din Sofia. Solista a cântat în numeroase teatre lirice din Bulgaria, Germania, Austria, Elveţia sau Statele Unite ale Americii şi a obţinut premii importante, printre care: premiul al II-lea la Concursul Naţional „Svetoslav Obretenov”, premiul I la Concursul Academic de Canto „Paraschiv Hagiev” din Sofia, premiul I la Concursul Internaţional de Opera „Puldin” din Plovdiv, premiul I şi cel al criticilor în cadrul Concursului Internaţional de Canto „Ferruccio Tagliavini”. Pe scena Operei Naţionale Bucureşti, mezzosporana a cântat deja în „Nunta lui Figaro” (Wolfgang Amadeus Mozart), „Carmen” (Georges Bizet) şi „Trubadurul” (Giuseppe Verdi).

Anja Harteros încarnând-o pe Elsa şi Jonas Kaufmann în rolul titular din Lohengrin

Tenorul de origine bulgară Kamen Chanev a absolvit Academia de Muzică „Pancho Vladigerov” din Sofia şi s-a specializat la Roma cu Boris Hristoff, Alexandrina Milcheva şi Gheena Dimitrova. Laureat al Concursului „Jussi Björling” din Suedia, Chanev a fost invitat la “Wiener Staatsoper” să interpreteze roluri pucciniene precum Des Grieux şi Pinkerton din “Manon Lescaut”, respectiv “Madama Butterfly”. De asemenea, a interpretat rolul Calaf din “Turandot” la Arena di Verona, iar de-a lungul carierei a fost invitat să cânte pe scene de prestigiu ale lumii, în SUA, Spania, Coreea de Sud, Italia, Cehia, Olanda. Tenorul are şi un important repertoriu vocal-simfonic care conţine lucrări de Ludwig van Beethoven, Gustav Mahler, Wolfgang Amadeus Mozart etc. Pe scena Operei Naţionale Bucureşti, tenorul a mai cântat în “Aida” şi “Il Trovatore” de Giuseppe Verdi, precum şi în “Tosca”, “Manon Lescaut” şi “Turandot” de Giacomo Puccini.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.