Dragoste, spionaj, muzică şi istorie

„Misterele Berlinului”

Hitler a fost înfrânt, Berlinul este împărţit. Acţiunea romanului se petrece în capitala Germaniei în lunile iulie şi august 1945.

Războiul îl făcuse celebru, dar acum Jack Geismar, corespondent de război al CBS, se întoarce la Berlin, oraş ce se confruntă cu ororile istoriei, în care cu greu mai recunoaşte locurile unde a trăit odinioară.

Capitala este o ruină pe unde mişună refugiaţii cu privirea pustiită. Oficial, Jack se întoarce pentru a scrie o serie de articole despre triumful Aliaţilor în capitala germană şi Conferinţa Forţelor Aliate de la Postdam.

„Un peisaj plin de oameni, care se mişca încet, odată cu ei. Geamantane. Boccele de haine. Câteva cărucioare cu două roţi şi landouri. Mişcarea epuizării, pas cu pas. Bătrâni şi familii fără niciun fel de bagaje. Persoane strămutate, noul eufemism. Nimeni nu cerşea, nimeni nu striga, doar îşi târau picioarele de colo colo. Încotro? La nişte rude care stăteau într-o pivniţă? Spre un nou lagăr, spre despăduchere, un castron de supă, punctul terminus? Uluiţi că, în inima oraşului, dădeau de un pustiu mai rău decât cel pe care îl lăsaseră în urmă. Şi totuşi, mergeau undeva, pe drumul supravieţuitorului, precum cei din vechile gravuri, rătăcind prin locurile trecute prin foc ale Războiului de 30 de ani. Dar ceva trebuia lăsat în urmă. Anii din viaţa lui. Oamenii supravieţuiau chiar şi acestei situaţii. Magazine fără vitrine sau galantare pe trotuare, doar câte o clădire rămasă în picioare, câştigătoare la ruleta bombardamentelor. … Două femei de lângă Tempelhof purtau paltoane în după-amiaza toridă, poate ca să ascundă lucrurile pe care le aduseseră ca să le vândă. Ţigări, cutii de conserve, ceasuri vechi de porţelan. Câteva fete, în rochii de vară, îi ţineau de braţ pe soldaţi. În faţa Reichstagului, cu pereţii înnegriţi, acoperiţi de inscripţii cu litere chirilice, soldaţii se fotografiau, un alt obiectiv în noul circuit turistic”.

Neoficial, Jack venise pentru a o căuta pe Lena, femeia incredibil de frumoasă pe care a iubit-o cândva şi pe care n-a mai văzut-o de la izbucnirea războiului.

„Nu auzi când intră, simţi doar o schimbare în aer, dincolo de muzică, un miros de levănţică. Întoarse capul şi văzu cum stă nemişcată, aşteptându-l s-o observe. Făcându-şi intrarea, şovăitoare. Se ridică de pe scaun privind-o lung, tulburat. Baia îi readusese culoarea în obraji, chipul ei din trecut. Dar mai era ceva. Rochia îi era puţin cam mare, drept care îşi strânsese cordonul, făcând-o să pară mai largă sus, o rochie a anului 1940. Îşi lăsase părul să-i cadă în jurul feţei, cum se purta atunci. Lena zâmbi timid, luându-i tăcerea drept aprobare, şi înaintă spre el, apoi se întoarse spre patefon. Îl trase după ea, mersul lor părând a face parte din dans, ritmic şi visător, un pas după celălalt, sus pe trepte. Acum el era cel care şovăia, neştiind ce să facă, urmând-o, privind-o cum se opreşte la jumătatea drumului ca să-şi scoată pantofii, o mişcare lentă, erotică, descălţându-se pentru el, aplecându-se graţios ca să-i ia de jos, apoi picioarele goale, albe de tot ca şi cum ar fi fost cea mai intimă parte a ei. O urmă până sus privind cum rochia i se şterge de picioare şi apoi ajunseră în cameră, muzica din ce în ce mai departe, şi-şi auzi respiraţia. Rămase în aşteptare, tot neştiind ce să facă, în timp ce Lena lăsă să-i cadă pantofii din mână, se întoarse spre el şi îi desfăcu nasturele de sus de la cămaşă, apoi pe următorul, cu mişcări la fel de studiate ca şi paşii. Îi deschise cămaşa netezindu-i pieptul cu mâinile, făcându-l să se încordeze, apoi se întoarse la nasturi, în jos, aproape până la ultimul, când se opri şi îşi lipi capul de pielea lui, odihnindu-se acolo”. Urmează scene fierbinţi de dragoste, admirabil descrise de Joseph Kanon.

Cei care au văzut pelicula, în regia lui Steven Soderbergh, îşi aduc aminte de rolurile interpretate admirabil de George Clooney şi Cate Blanchett.

Jack se întreba cum poate să găsească pe cineva în acest Berlin din care locuitorii dispar fără să lase vreo urmă? Însă ajunge să descopere mai multe veşti decât îşi dorea: un soldat american fusese ucis în zona rusească. Flerul lui de ziarist nu poate da greş. Ceva pare putred. În mod ciudat, el se dovedeşte a fi singurul interesat să afle adevărul şi să dezlege crima pe care toţi ceilalalţi încearcă s-o muşamalizeze.

„Pantofi italieneşti”

Cărţile lui Hanning Mankell au fost traduse în peste 40 de limbi şi vândute în peste 30 de milioane de exemplare. Scriitorul suedez Henning Mankell este autorul mai multor romane poliţiste şi al unor cărţi pentru copii. Este cunocut mai ales pentru romanele sale mistery, care îl au ca erou pe inspectorul de poliţie Kurt Wallander. Henning Mankell s-a născut pe 3 februarie 1948 la Stockholm, dar a copilărit la Sveg. Şi-a dorit încă din tinereţe să devină scriitor, dar a fost pasionat şi de teatru, astfel că, în 1966 îşi începe cariera în domeniu ca regizor asistent la „Riks Theater” în capitala Suediei. În anii ’70, activismul său politic s-a manifestat pregnant, Mankell participând la proteste împotriva Războiului din Vietnam şi a regimului apartheid din Africa de Sud. După ce a locuit în Zambia şi în alte ţări africane, Mankell a fost invitat să devină directorul artistic al teatrului „Avenido” din Maputo. Acum îşi împarte timpul între Mozambic şi Suedia, considerându-se a fi „cu un picior în zăpadă şi cu unul în nisip“.

A câştigat numeroase premii prestigioase: „Glass Key”, „Golden Dagger”, Premiul Academiei Suedeze a Scriitorilor de Thriller, Premiul pentru „cel mai bun thriller suedez”, Premiul „Niels Holgersson”, Premiul „Gumshoe” pentru „cel mai bun thriller european”. Este primul câştigător al distincţiei „Ripper Award”.

„Pantofi italieneşti” e un roman provocator şi, în acelaşi timp, deconcertant care, prin intermediul anti-eroului său, Frederik Welin, aduce cu multă sensibilitate şi pregnanţă în prim-plan problema senectuţii şi a morţii.

„Întotdeauna mă simt mai singur când este frig. Într-o perioadă anterioară a vieţii mele, furia şi disperarea erau atât de copleşitoare din pricina marii nenorociri ce mi se întâmplase, încât chiar m-am gândit să-mi pun capăt zilelor. Însă, în realitate, n-am încercat niciodată s-o fac. Ca şi acum, şi atunci mă gândeam că a fi în viaţă înseamnă că nu trebuie niciodată să slăbeşti strânsoarea şi să-ţi dai drumul. Viaţa este ca o cracă fragilă deasupra unei prăpastii. Stau atârnat de ea atâta timp cât am putere. În cele din urmă voi cădea, ca toată lumea, şi nu ştiu ce o să mă aştepte. Oare e cineva acolo jos să mă prindă? Sau n-o să fie nimic în afară de un hău nemilos şi rece, care să se năpustească rapid spre mine”.

Cartea prezintă un chirurg de 66 de ani, independent din punct de vedere financiar, împovărat de o amintire care-l chinuie constant. Cândva cu o carieră de succes, locuieşte acum pe o insulă suedeză într-un exil autoimpus. În urmă cu 12 ani, încercarea de a muşamaliza o eroare medicală pe masa de operaţie l-a aruncat în dizgraţie.

Întâlnirea cu fosta iubită din tinereţe îl aduce în situaţia de a-şi reevalua câteva dintre greşelile regretabile pe care le-a făcut de-a lungul vieţii.

„Sărutul lui Liszt”

O poveste tragică de dragoste în Parisul anului 1832 pe vremea holerei. În Parisul secolului al XIX-lea, holera ucide mii şi mii de oameni. Departe de această dramă, contesa Anne de Barbier-Chouant, o tânără pianistă extrem de talentată, duce un trai privilegiat înconjurată de dragostea sufocantă a mamei. Împreună petrec multe ore împărtăşindu-şi dragostea pentru muzică. „Anne şi mama ei îşi petrecuseră acea frumoasă după-amiază de iulie 1830 în sala de bal, încăpere destinată muzicii şi râsului, cântând la pian. Interpretaseră Mozart, Schubert şi Clementi, iar marchiza chiar dansase o mazurcă, în timp ce Anne studia o nouă partitură de-a domnului Chopin… Anne luă mâinile mamei sale într-ale ei şi termină în gând propoziţia cu acele cuvinte pe care le auzise de atâtea ori înainte: «Poate că tatăl tău îmi va permite să te duc la un concert, la o piesă de teatru, la un salon, la Operă… în loc să te duc la biserică, la cizmar sau la croitor». Era educată acasă, fie de mama ei, fie de profesori aleşi cu grijă şi nu avea voie să se împrietenească cu alte fete de vârsta ei. Cu toate acestea, lumea creată de marchiză pentru ea era o închisoare confortabilă, plină de muzică şi poezie, iar aflată sub copleşitoarea dragoste a mamei, Anne nu prea se gândea la cât de îngrădit îi era traiul”.

Dar viaţa lor idilică este curând spulberată de holera care îi răpeşte mama, iar tatăl este copleşit de pierderea suferită şi încuie sala de muzică interzicându-i fiicei sale să mai pună piciorul acolo şi prin urmare să-şi găsească o consolare în muzică. Marie d’Agoult o introduce pe tânără în înalta societate făcându-i cunoştinţă cu elitele din lumea muzicii. Ea i-l prezintă pe compozitorul şi pianistul Franz Liszt, cea mai mare celebritate a Parisului la acea vreme, în speranţa că între ei se va înfiripa o poveste de dragoste, în vreme ce tatăl lui Anne îi aranjează o căsătorie cu un văr îndepărtat. Pasional şi foarte chipeş, cu multe inimi sfâşiate la activ, Liszt nu e deloc interersat de Anne, care e vrăjită de el, ci de Marie, care este dispusă să renunţe la avere, statutul social şi chiar la propriii copii pentru dragostea lui Liszt.

În plin apogeu al romantismului, pianistul şi compozitorul Franz Liszt este cea mai îndrăgită personalitate a Parisului. Toate femeile sunt îndrăgostite de el şi focosul muzician frânge inimă după inimă. Anne, tânăra contesă, este impresionată de talentul de pianist al lui Liszt. Enigmatica Marie d’Agoult o ia pe contesă sub aripa ei şi o introduce în lumea artistică, în ciuda obiecţiilor tatălui lui Anne. Aceasta îi trimite o scrisoare lui Liszt prin care îl invită să susţină un concert la o serată.

În curând, Anne se va găsi în mijlocul unor intrigi periculoase şi va descoperi un secret teribil pe care tatăl ei l-a ascuns timp de mulţi ani. Era vorba despre un testament.

În volumul semnat de Susanne Dunlap, alături de personaje celebre, ni se dezvăluie lumea de la Curte plină de intrigi, de secrete, de poveşti năvalnice de dragoste. Povestea romantică dintre Franz Liszt şi Marie d’Agoult a fost una dintre cele mai cunoscute din anii de început ai Romantismului. Marie şi-a părăsit soţul, pe Charles D’Agoult, pentru a trăi liber cu Liszt şi din acest motiv nu i s-a mai permis să-şi vadă fiicele. Liszt, care o părăsea în mod frecvent pe Marie, plecând în turnee îndelungate, a fost subiectul multor bârfe. În cele din urmă, relaţia lor s-a încheiat în 1844, datorită legăturii între Liszt şi dansatoarea Lola Montez. Marie a ajuns o ziaristă respectată, scriind sub pseudonimul Daniel Stern. După ce aventura cu Marie s-a încheiat, Liszt a plecat la Weimar, unde a avut o relaţie amoroasă de lungă durată cu Carolyn von Wittgenstein. Ca muzician, Liszt a fost foarte generos cu colegii săi, precum şi cu tinerii artişti. Deşi nu şi-a dezvoltat niciodată o metodă formală, a predat pe parcursul întregii vieţi, chiar şi înaintea morţii sale. A murit la Bayreuth în 1866, la vârsta de 75 de ani.

Autoarea volumului, americanca Susanne Dunlap, mărturisea că primele ei romane s-au născut din dragostea pentru muzică şi dintr-o cercetare care a durat ani de zile „Sunt atâtea poveşti minunate care n-au fost spuse încă şi unele nici măcar descoperite. Mai ales legate de rolul femeilor şi al tinerelor în evoluţia muzicii. Eroinele mele puternice, întodeauna muziciene, trebuie să înfrunte multe provocări, asemănătoare, dar şi diferite de ale tinerelor din zilele noastre”.

„Patul lui Aliénor”

„Tolănit între Marea Marmara şi celebrul golf al Cornului de Aur, Constantinopolul domină întinderea de apă străvezie ca smaraldul. Străzile erau drepte şi pline de flori. Faţadele albe cu contururi blânde reflectau culorile grădinilor ca tot atâtea bijuterii. Am vizitat Palatul de la Daphne, unde se aflau apartamentele particulare ale basileului şi ale familiei sale, Porphira, unde năşteau împărătesele, şi multe alte locuri folosite pentru cele mai importante audienţe. Fiecare clădire era sublimă, cu coloane triumfale, cu marmuri împodobite cu foiţă de aur, cu porticuri şi cu domuri. Toate erau legate printr-o serie de terase de ţărm, unde basileul avea portul lui particular. Cât despre interiorul palatelor, era uluitor: covoare atât de groase încât piciorul era îngropat în ele până la glezne, lustre în formă de cupole de cristal, draperii grele brodate cu argint şi aur, safire şi smaralde încrustate în sculpturile din mobile, casolete din argint în care ardeau parfumuri cu iz de vanilie şi portocală şi, pretutindeni, ca o maree umană, slujitori, majoritatea eunuci, care satisfăceau grăbiţi şi tăcuţi cele mai mici dorinţe. Pe scurt, după câteva luni nesfârşite de praf şi de suferinţă atât morală, cât şi fizică, ne simţeam de parcă am fi pătruns brusc într-un rai de graţie şi de somptuozitate. Cel puţin o duzină de aperitive, pui de baltă prăjiţi, caviar care aici era consumat în cantităţi incredibile, căprioară umplută şi multe alte feluri stropite cu sosuri onctuoase mirosind a coriandru şi scorţişoară. Cât despre vinurile greceşti, mai uşoare şi mai aromate decât cele din Franţa, curgeau la palat din belşug, lăsându-ne vesele şi încântate”. O poveste demnă de 1001 de nopţi, semnată de Mireille Calmel, în care poposesc personajele principale.

1137, Poitiers. Aliénor, tânăra Ducesă de Aquitania, tremură de nerăbdare. Era ziua în care la Curte va sosi Loanna de Grimwald, o tânără de aceeaşi vârstă ca ea, 15 ani. Va avea o nouă domnişoară de companie. Dar ceea ce Aliénor nu ştie este că frumoasa Loanna este descendenta druizilor, a Vrăjitorului Merlin şi a lui Vivianne, Marea Preoteasă din Avalon. Nu e o fată ca oricare alta, nu e nici ducesă, nici om de rând, nici vrăjitoare, nici zână, ci toate acestea la un loc. Misiunea acestui neam, să vegheze asupra destinului Angliei. În acest scop, Loanna va deveni nu doar o simplă doamnă de companie de la Curtea Regelui Franţei, ci prietena, confidenta, iubita, însăşi umbra lui Aliénor, devenită între timp regina Franţei. Cu ajutorul viziunilor sale, Loanna este cea care o împiedică pe tânăra şi capricioasă regină să-i ofere regelui Ludovic urmaşi la tron. Aşadar, nimic nu o poate împiedica pe Loanna să-i vegheze şi să-i împlineasă destinul, acela de a deveni regina Angliei. Scenele de dragoste se împletesc cu faptele istorice.

Loanna de Grimwald şi-a însoţit prietena la mânăstire, până în momentul în care Henric Plantagenetul ar fi avut vârsta necesară pentru a se căsători cu ea. Dar dota tinerei ducese a stârnit lăcomia lui Ludovic al VII-lea, regele Franţei, cu care Aliénor a fost obligată să se căsătorească. Loanna a rămas alături de ea timp de 15 ani, între cruciade, magie şi răsturnări politice, între dragoste, trădări şi tradiţii druidice.

Scriitoarea franceză Mireille Calmel a început să se intereseze de acest personaj, Aliénor d’Aquitania, de două ori regină şi mama celebrului Richard Inimă de Leu, născută în aceeaşi regiune cu ea. Autoarea mărturiseşte că a început prin a citi biografia scrisă de Régine Pernoud, înainte de face propriile cercetări. Redactarea cărţii a început în 1994, dar a rămas în suspensie câţiva ani. Mireille Calmel a reînceput s-o scrie în 1997.

„Ce avem şi ce uităm”

María Dueñas este autoarea bestsellerului „Iubirile croitoresei”, cu peste un milion de exemplare vîndute.

Printre pasiuni încrucişate şi conflicte profesionale, dezamăgită de propriul eşec sentimental şi incapabilă să revină la o viaţă normală, profesoara Blanca Perea acceptă ceea ce i se pare a fi un plicticos proiect academic.

Acest lucru înseamnă însă şi distrugerea propriei familii. Blanca pleacă din Madrid în Santa Cecilia, California; acolo, între doi bărbaţi, unul care-i aduce mărturii postume şi altul tot mai apropiat sentimental, Blanca pătrunde tot mai adânc într-un labirint de sentimente, intrigi subterane şi uşi întredeschise.

Dar, înainte de a găsi răspunsuri la mulţimea întrebărilor ce-i asaltează destinul, ea mai are multe piedici de trecut.

Despre toate aceste piedici, dar şi despre înfrângeri, despre curajul de a o lua de la capăt, despre dreptul la o nouă şansă, în „Ce avem şi ce uităm”, noul roman al autoarei spaniole María Dueñas, apărut în colecţia „Biblioteca Polirom.

„Ce avem şi ce uităm” este o poveste care pendulează între anii ’50 şi sfârşitul secolului XX, între Spania şi California, dezvăluindu-ne intrigi neaşteptate, iubiri care se intersectează şi personaje pline de pasiune.

Maria Duenas afirma: „La trei ani după ce am publicat «Iubirile croitoresei», mi-am dorit să aduc înaintea cititorilor povestea şi vocea unei femei. O femeie contemporană, a cărei stabilitate aparent invulnerabilă s-a spulberat într-o clipă. Se numeşte Blanca Perea şi s-a hotărât să fugă, să plece cât mai departe”.

„María Dueñas scrie cu o naturaleţe uimitoare, fără urmă de afectare, ştiind să redea cu o forţă deosebită relaţiile dintre personaje. În scriitura ei se reunesc schimbările neprevăzute de situaţii şi deznodământul impetuos, în buna tradiţie a romanului de dragoste, menţinând viu interesul cititorilor şi câştigând simpatia acestora”.

Autoarea volumului, doctor în limba şi literatura engleză, este profesor la Universitatea din Murcia. Familia mamei sale a locuit în Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuán, locul unde se desfăşoară cea mai mare parte a evenimentelor descrise în „Iubirile croitoresei”, romanul său de debut.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.