În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
A doua zi directorul adjunct trebui să facă faţă unui potop de întrebări de cu totul altă natură, iar pauzele care punctaseră discuţia din ziua precedentă dispăruseră cu desăvârşire.
De ce vor lucra câte doi? Ce se va întâmpla atunci când îşi vor lua mâinile de pe aparat pentru pauza de masă sau pentru a dormi sau pentru a avea şi ei câteva ore libere? Nu va muri oare în această perioadă le fel de multă populaţie ca într-o zi normală? Ce se va întâmpla cu echilibrul ecologic dacă într-adevăr, chiar şi numai pentru câteva zile, nu va muri nimeni? Cât va dura experienţa? Şi nu vor veni nişte epidemii imediat ce experienţa va înceta, natura declanşându-şi astfel mecanismul de autoreglare? Şi câte ore poate cineva să stea aplecat asupra manetelor, nepermiţându-şi nici cel mai mic
moment de neatenţie? (Pentru că, încă o dată, în acel singur moment s-ar înregistra cu siguranţă la fel de mulţi morţi ca într-o zi obişnuită.).
Răspunsurile: cei patru candidaţi declaraţi admişi au fost împărţiţi în două grupe, dar fac cu toţii parte dintre acei puţini oameni care au capacitatea să ducă la bun sfârşit sarcinile pentru care au fost selecţionaţi şi pregătiţi. Mulţimea de teste obiective garantează din plin acest lucru. Este adevărat, ei vor trebui să lucreze douăzeci şi patru de ore pe zi, putându-se însă înlocui cei doi pe rând între ei, unul singur fiind îndeajuns să manevreze cele două manete. În afară de asta, munca este cât se poate de uşoară. Peste câteva zile de instructaj va fi limpede că totul se reduce la un efort psihic şi fizic aproape inexistent. Problema este că au fost selecţionaţi atât de riguros tocmai pentru că lipsa de efort i-ar face pe mulţi să se plicitisească, iar munca în sine cere un sacrificiu uriaş din partea manevranţilor, o claustrare aproape perfectă şi o epuizare sigură: poziţia fizică pe care vor trebui s-o adopte în timpul lucrului şi mai ales amănuntul nu lipsit de însemnătate că nimeni nu poate suporta o perioadă foarte îndelungată o singură încăpere, o singură muncă − care cu timpul va deveni aproape inconştientă − o viaţă fără niciun fel de satisfacţii şi diversiuni decât comandamentul înalt moral la care se vor supune de bunăvoie.
Ce se va întâmpla atunci când experienţa se va întrerupe dintr-un motiv sau altul? Probabil că echilibrul ecologic se va reface repede, dar s-ar putea ca multă vreme experienţă să decurgă bine − după ce prima pereche va fi incapabilă să-şi mai continue munca, celelalte două rezerve le vor lua locul şi între timp vor fi pregătite alte perechi pentru acest sacrificiu. Manetele se autoreglează în timp la bioritmii fiecărei perechi de operatori de siguranţă, de aceea nu vor putea lucra niciodată mai mult de doi oameni deodată şi de aceea nu se poate împărţi munca asta la zece, douăzeci sau douăzeci şi patru de operatori care, lucrând timp scurt pe zi, ar putea să facă iată fără mari eforturi la întregul program.
Ce se va întâmpla cu marele surplus de populaţie care riscă să apară? Asta-i o întrebare la care este mult mai greu de răspuns. Dar este de presupus că dacă se vor găsi oameni care să ducă multă vreme experienţa mai departe, se vor găsi şi oameni care să găsească o soluţie pentru…
Ce soluţie, domnule? Nu există asemenea soluţie şi, în afară de asta, răspunsul este mai mult decât nemulţumitor.
Visul omenirii de a crea fiinţe nemuritoare merită această încercare, chiar dacă probabil nu se va face decât să se amâne pentru câteva zile sau luni moartea a milioane de oameni.
Şi dacă experienţa va continua?
Directorul adjunct dădu din umeri. Va continua cât va continua. Până la urmă experienţa se poate opri şi de către noi. Dar realizarea va rămâne un fapt şi ea va putea fi conservată pentru o vreme când orice suprapopulaţie va putea deveni din punctul de vedere al alimentaţiei şi al spaţiului posibilă.
Şi ce se va întâmpla cu muribunzii care vor fi surprinşi de această experienţă? Vor rămâne milioane de oameni în comă sau îşi vor reveni?
— Cum de nu vă daţi seama, făcu directorul adjunct: ori de câte ori moare câte un tânăr de 35 de ani, lumea consideră acest lucru ca pe o tragedie şi priveşte evenimentul mai mult sau mai puţin cu resemnare. Dar ia să ni se ia nouă sau altcuiva pe neaşteptate cinci lei: ce revoltaţi vom fi şi ce scandal vom mai face!
— Dumneavoastră, voi… voi… voi nu puneţi problema cea mai importantă, spuse bătrânul. În discuţii Poolo revenea mereu la acest punct, atunci când îi încolţea în cap proiectul acesta ale cărui contururi concrete le cunosc abia acum: el spunea că omul este crescut şi educat pentru o viaţă ameninţată de moarte. Răsplata şi pedeapsa omului încap în albia unei vieţi mărginite. Toată, gândirea sa este în funcţie de timpul său limitat, ce se va întâmpla cu omul dacă experinţa va dura? Dacă populaţia ar deveni conştienă de perspectiva de a trăi veşnic?
— Omul s-ar adapta, acum noi vorbim despre probleme de subzistenţă, despre…
— „Suntem reglaţi pentru timpul pe care-l trăim, a spus întotdeauna Poolo, continuă bătrânul, dacă am trăi mai mult, clipele neplăcute ne-ar fi insuportabile şi n-am avea energie nici măcar pentru cele plăcute”. Încep tot mai mult să cred că avea dreptate.
— Omul s-ar adapta, dar…
— Nu ştiu dacă ar mai fi omul pe care-l cunoaştem şi care suntem. Ar dispărea „A fi sau a nu fi”, ar dispărea graba justificată de a face ceva util sau ceva plăcut sau ceva nemaipomenit în timpul care ne stă la dispoziţie, ar dispărea posibilitatea de a-l speria pe infractor cu limitarea timpului său de viaţă, ar dispărea perspectiva pentru cel raţional de a încerca să-şi gospodărească o viaţă aproximativ previzibilă, ar dispărea în general orice constrângere şi autoconstrângere, şi o dată cu asta disciplina, ar dispărea precauţia, ar dispărea simţul măsurii (în accepţiunea noastră de astăzi), sau poate mă înşel. Dar sigur este că ar dispărea problemele noastre existenţiale şi ar apărea altele pe care nici măcar nu le bănuim. Ar dispare omul aşa cum îl cunoaştem azi şi ar apare o altă fiinţă inteligentă care nu ştiu dacă va fi mai bună sau mai rea, dar care − oricum − va fi alta. Şi, nu uitaţi, va dispare acel bec roşu veşnic aprins, marcând spaima noastră faţă de incertitudinea morţii, acest bec roşu care marchează cea mai puternică cenzură interioară.
— Experienţa la care v-am invitat este oricând supusă posibilităţii de a fi oprită sau amânată. Asta depinde numai de noi.
— De care „noi”? Cine are dreptul de a decide un asemenea lucru?
— Şi cine are dreptul de a decide să nu fie începută?
Fostul şofer îşi aminti o scenă petrecută cu ani în urmă la ştrand: stătea întins pe plajă şi privea cum lumea înota, se plimba sau sărea de pe trambulină. La un moment-dat a văzut o mulţime de oameni strângându-se lângă un bazin şi pe alţii fugind într-acolo. A privit o vreme, apoi s-a culcat înapoi pe prosop. După un timp putea să observe lumea care începuse să se mai împrăştie. Se duse şi el să vadă ce s-a întâmplat: află că cineva înotase în bazin în vreme ce altcineva, sărind de pe trambulină, îi căzuse primului în spate. S-au lovit puternic. Doar săritorul a reuşit să mai iasă la mal, celălalt însă nu.
„Şi unde-i acum?”
„Probabil că şi-o fi frânt şira spinării, spuse cineva. S-a înecat.”
„Şi cum? N-a sărit nimeni să-l ajute să iasă?” Tăcere. Oamenii îşi vedeau de comentarii. Câţiva făceau baie, înotând la câţiva metri deasupra locului în care un om zăcea înecat şi cu şira spinării ruptă. O asistentă în halat alb dădea! şi ea lămuriri preţioase.
Fostul şofer mai protestă îndelung, dar nimeni nu-l luă în serios.
„Şi când aveţi de gând să scoateţi cadavrul?”
„La noapte vom degaja apa din bazin şi atunci îl vom găsi mai uşor.”
Deasupra înecatului lumea înota şi se juca veselă cu mingea.
Ca om al şoselei, şoferul văzuse multe accidente la viaţa lui. Dar acesta îl zdruncină mai mult ca toate. Îşi jurase atunci să nu treacă niciodată indiferent pe lângă moarte. O făcuse în gând, fără să-l audă nimeni.
Dar acum, acum era vorba de mii, de milioane de vieţi. Acum era cu totul altceva. Consecinţele… Gândurile începură să i se învălmăşească în cap.
Zilele următoare au început instructajele cu manetele şi sub acţiunea lor acele cadranelor au început să se supună: era de ajuns ca unul dintre ei să atingă butonul pentru ca mulţimea de indicatori să se disciplineze. Şi doar atunci când îşi lăsau gândurile să zburde prea departe acele începeau să tremure nervos, întorcându-i la munca lor. Şi fără un alt efort din partea lor, aparatele se linişteau şi ei puteau să-şi permită noi divagaţii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.